Arhiva zilnică: 26 Februarie 2009

Eveniment publicistic

2501

Lucrarea lui Packer şi Oden a văzut lumina tiparului şi în limba română la editura Casa cărţii din Oradea (pentru referinţe şi cuprins vezi aici), în traducerea lui Cristian Sălăjan (Ediţia în limba engleză întitulată One Faith: The Evangelical Consensus a apărut în 2004).

După cum mărturisesc autorii în introducere, consensul evanghelic pe care se străduiesc să-l atingă vizează un teren comun celor două tradiţii teologice majoritare în protestantismul istoric: calvinismul îmbrăţişat de luterani şi baptişti pe de o parte şi arminianismul promovat de wesleyeni şi penticostali. Posibil ca frământarea care a generat preocuparea pentru un asemenea consens să fie specifică continentului american, însă cu siguranţă va permite şi europenilor care doresc să cugete mai profund la moştenirea lor doctrinară să ajungă la un consens benefic pentru motivarea convieţuirii paşnice şi înflăcărarea slujirii comune.

Lucrarea atrage prin însăşi natura exerciţiului propus: aranjarea este tematică, iar contribuţia autorilor se limitează la selectarea şi ordonarea citatelor din documentele mişcării evanghelice mondiale. Din perspectivă documentară, autorii au folosit nu numai marile declaraţii publice ale mişcării evanghelice, până la cea mai recentă Declaraţie de la Amsterdam (2000), ci şi mărturisirile de credinţă ale unor organizaţii mondiale sau şcoli teologice purtătoare de fanion în mişcarea evanghelică.

O singură credinţă este o încercare de a repune mişcarea evanghelică pe făgaşul comuniunii în jurul doctrinelor coîmpărtăşite, astfel încât slujirea ei să câştige în eficienţă la nivel local şi mondial, iar mărturia despre Cristos să fie consolidată prin unitatea discipolilor Săi.

O singură credinţă impune cel puţin lectura atentă a tuturor celor care sunt legaţi într-o oricât de mică măsură de moştenirea evanghelică în România. Ar fi de dorit ca factorii responsabili din conducerile cultelor să se autosesizeze şi să cheme la conceptualizarea unei poziţii coerente vizavi de doctrina evanghelică. Ar fi păcat ca teologii evanghelici români să lase să treacă neobservată cartea-document ce ne stă înainte. O singură credinţă poate reprezenta o nouă oportunitate de dialog interconfesional pentru redescoperirea unităţii de gândire şi acţiune creştină. Să se îndure Dumnezeu de noi!

Anunțuri

Comentarii închise la Eveniment publicistic

Din categoria Publicaţii

Bocirea lui Israel pentru lascivitate şi opulenţă, 3 (Amos 6:12–14)

Sentinţa finală a celor trei bocete este precedată de o pereche de întrebări retorice, de o reiterare a acuzaţiei divine, şi de o nouă evocare a refulării pasionale şi arogante a israeliţilor. Finalul debordează de ironie în toate părţile lui componente. 

 

1783541-ploughing-the-fields-2

6.12aA  Pot caii să alerge pe stâncă

6.12aB  sau poate fi ea arată cu boii?

6.12bA  Totuşi voi aţi transformat justiţia în venin,

6.12bB  iar rodul dreptăţii – în amărăciune.

6.13A  Voi vă bucuraţi de ceea ce s-a întâmplat la Lodabar

6.13B  şi ziceţi: «Oare nu prin puterea noastră

6.13C  am cucerit noi Karnaimul?»

6.14aM  Iată [ce voi face]:

6.14bA  Se va ridica împotriva ta,

6.14bB  popor al lui Israel, un popor

6.14cM  [continuă] revelaţia Domnului, Dumnezeul Oştirilor,

6.14dA  şi te va oprima

6.14dB  de la Lebo-Hamat

6.14dC  până la Uedul Arabei.

 

 

Stupiditatea invocării Numelui divin din strofa anterioară (6:10) este continuată aici prin lipsa de logică a realităţilor descrise de întrebările retorice. În mod natural un cal nu aleargă pe piatră (mai ales fără potcoave) fără a pune în pericol viaţa sa şi a călăreţului său şi fără a risca deteriorarea gravă a copitelor sale. Tot la fel plugul nu se foloseşte altundeva decât pe teren agricol. A doua linie poetică ridică probleme de interpretare în formatul lăsat de Textul Masoretic pentru că predicatul este lipsit de obiect, ca şi când ar fi intranzitiv. Evident o întrebare de felul: „Se poate ara cu boii?” şi-a pierdut calitatea pe care autorul se baza în context. Din acest motiv am presupus că obiectul este eliptic în această linie poetică, fiind presupus din linia anterioară: „stânca”. Elipsa este folosită şi în versul următor.

Absurditatea acestor întrebări retorice, care descriu imposibilităţi naturale, este folosită pentru a scoate în evidenţă mai pregnant ilogica trăirii imorale a israeliţilor. Din nou, chintesenţa imoralităţii lor este identificată cu nedreptatea socială (cf. 2:7; 5:7, 12, 24). Deşi versul din 6:12b aduce bine cu versul din 5:7, prin perechea termenilor corespondenţi „justiţie” // „dreptate”, enunţul construieşte pe o altă metaforă, aceea a hranei. Se ştie că în literatura biblică cuvintele pot fi percepute metaforic ca nişte bucate. Amos îi acuză pe israeliţi pentru faptul că au  reuşit să transforme sentinţele tribunalelor în oportunităţi de amărăciune şi nedreptăţire a celor care îşi căutau dreptatea acolo.

Versul din 6:13 evocă două momente istorice de răsunet pentru patriotarzii israeliţi, cel mai probabil legate de incursiunea militară a lui Ieroboam al II-lea în Transiordania. Pentru Amos, biruinţele asupra cetăţii moabite Lodebar şi asupra celei aramee Karnaim sunt nişte fapte minore în comparaţie cu răsunătoarele înfrângeri pe care va urma să le sufere Israel. Faptul acesta este scos în evidenţă nu numai prin scara net diferită a celor două seturi de situaţii militare, dar şi prin diminuarea impactului primeia dintre ele, când profetul în mod intenţionat alterează numele aşezării pentru a permite un joc de cuvinte zeflemitor la adresa israeliţilor. Astfel, numele cetăţii este transformat din Lodebar (rbdl), o variantă a lui Lidbar, în Lo-Dabar (rbd-al), care înseamnă „Nu [este] nimic”.

Când a redat campania militară a lui Ieroboam al II-lea în Transiordania, cronicarul Regilor a folosit exprimarea: „El [Ieroboam] a luat înapoi hotarele lui Israel, de la Lebo-Hamat până la Uedul Arabei” (2 Regi 14:25). Amos foloseşte exact aceeaşi exprimare aici, când prezintă sentinţa Domnului faţă de israeliţi, care vor pierde controlul asupra acestui teritoriu. Cel mai probabil că expresia aceasta a ajuns cunoscută în popor ca slogan al naţionalismului israelit în forma maximei sale extensiuni din valea Beqa’ până Uedul Araba (sau Valea Plopilor).

Sentinţa lui Dumnezeu este fermă şi imuabilă. Finalul este contrar tuturor aşteptărilor, sloganelor şi pretenţiilor. Cei care s-au autofelicitat de vitejia lor vor trebui să facă faţă unui război deschis pe toate fronturile. Cei care s-au complăcut în idiosincraziile lor religioase, vor avea de înfruntat pe Însuşi Domnul, Dumnezeul Oştirilor. Cei care s-au bucurat de construcţiile lor monumentale le vor admira ruinele din pulberea pământului. Schimbarea de destin a fost declanşată din pricina ignorării standardului moral compatibil cu statutul de popor al lui Dumnezeu.

Comentarii închise la Bocirea lui Israel pentru lascivitate şi opulenţă, 3 (Amos 6:12–14)

Din categoria Curs online SVT3