Onoarea, cinstea şi slava

00009295

Este ceas aniversar pentru blogul pe care Dumnezeu în îndurarea Lui mi-a îngăduit să-l administrez până acum. În ultimele zile mi-am luat răgazul de a continua munca la comentariul lui Amos pe care aproape l-am terminat de scris, urmând să încep editarea şi finisarea lui. Vă las pe voi să ghiciţi unde au ajuns statisticile de flux pe care le sărbătoresc astăzi.  Mici-mari cum sunt, pentru mine ele sunt mai mari decât le aşteptăm şi mult mai mari decât le merit. Blogul acesta nu s-a dorit niciodată populist sau de interes general. Chiar şi aşa sunt destui cei care şi-au făcut obiceiul de a zăbovi pe aceste pagini. De dragul lor adaug şi aceasta meditaţie.

Textul din Proverbe 17:6 afirmă: „Nepoţii sunt cununa bătrânilor, iar părinţii sunt slava copiilor.” Surprinzător verset dacă îl citeşti din perspective relaţiilor ierarhice de familie, un tipar specific semitic. Pusă pe o scară ierarhică, această relaţia ar arăta astfel.

(A) BUNICI

(B) PĂRINŢI

(C) COPII

Se ştie că atâta vreme cât patriarhul (decanul de vârstă) era în viaţă toate deciziile treceau prin el, adică trebuiau să primească acordul lui. Cu toate acestea, patriarhul şi, prin extensie, bunicii îşi găsesc delectarea nu în copiii lor, ci în nepoţii lor. Tot la fel şi astăzi, nu există părinte care să-i depăşească pe bunici în satisfacţia cu care îşi apreciază nepoţii. Se întâmplă ceva greu de definit. Probabil că despovărat de responsabilitatea creşterii lor, care aparţine părinţilor acelor copii, bunicii se bucură doar de avantajele prieteniei, admiraţiei şi jovialităţii care o primesc din partea nepoţilor. Deşi greu de imaginat, a fi bunic este ca şi cum ai avea o slujbă cu puţine responsabilităţi dar cu numeroase avantaje. Desigur vorbesc despre situaţiile normale, acolo unde şi textul din Proverbe ţinteşte.

Spre deosebire de bunici, părinţii au datoria îndreptării, educării şi creşterii copiilor. Ei au mai multe responsabilităţi şi mai puţine câştiguri. Cu toate acestea, de cele mai multe, eroii copiilor nu sunt bunicii ci părinţii. Dacă familia este sănătoasă şi membrii ei petrec timp împreună, copiii îşi găsesc o delectare în părinţii lor. Cel puţin până la vârsta adolescenţei când încep să conteste orice autoritate şi copiii păstrează ca prieten, în cel mai fericit caz, pe părintele de sex opus. Nu vă îngrijoraţi de aceasta, părinţi (aici vorbeşte experienţa), o dată ce au depăşit hopul acesta, copiii se vor întoarce la gânduri mai bune şi vor păstra o plăcută aducere-aminte a părinţilor lor (cu condiţia că aceştia s-au achitat onorabil de responsabilităţile de părinţi).

Ca orice proverb şi acesta ne exasperează prin concizia sa. Am fi vrut să auzim detalii. Nu le avem. Noi înşine am putea dezvolta subiectul pe paginile unui eseu şi al unei cărţi chiar. Aţi văzut cât am bătut apa în piua chiar şi aici. Realitatea este că „nepoţii sunt cununa bătrânilor, iar părinţii sunt slava copiilor”. Excepţii există şi nu puţine.

Totuşi, nu cred că aici avem neapărat un standard, ci o realitate obiectivă. Dacă este să apreciez valoarea unui om în vârstă mă uit la ce a lăsat în urmă şi, într-o societate orientală, norma o dădea familia. Dacă un om avea nepoţi, calibrul acestora era direct proporţional cu cinstea cuvenită lor. Tot la fel, copiii care, prin natura lor, sunt inofensivi şi lipsiţi de impact social, aşa cum sunt adulţii, au o valoare pe care le-o dă părinţii pe care îi au. Copiii sunt în jurul globului consideraţi mogâldeţele vulnerabile la orice tulburare a factorilor de mediu, care consumă, au nevoie de atenţie şi îngrijire şi oferă bucurie şi voioşie celor care se îngrijesc de ei. Sunt convins că definiţia mea este imperfectă prin reducţionismul ei. Cert este că în cazul copiilor nu facem diferenţe vizavi de „calibrul lor”. Este injust tratamentul discriminatoriu la care societatea românească îi supune pe copii din perspectiva abilităţilor lor naturale (sau lipsa lor) şi a celor dobândite. Aşa se face că noi, în colţul acesta de lume, considerăm că există copii normali şi copii cu handicap, copii normali şi copii supradotaţi. Din perspectiva proverbului citat diferenţa dintre copii o dau părinţii. Există copii cu părinţi, copii fără părinţi, copii cu părinţi dar ca şi cum nu i-ar avea, copii cu părinţi (ne)educaţi, copii cu părinţi (ne)înstăriţi şi, mai de curând, copii cu părinţi homo/heterosexuali. Valoarea copiilor o dau părinţii pe care aceştia îi au.

Prin urmare, noi adulţii, indiferent că suntem părinţi sau bunici, sau pe cale a deveni unii, ne găsim împlinirea în creşterea copiilor, investind în generaţia mai tânără. Nu avem o scuză aruncând vina pe „prăpastia dintre generaţii”. Aşa cum îi spune şi numele este o prăpastie, un vid. Adevărata măsură a noastră se vede în investiţia noastră în oameni şi, în primul rând, în familie.

De notat că răsfrângerea „slavei” nu ţine cont de răsfrângerea autorităţii, ci ea sare de la (A) la (C) şi de la (C) la (B). Avem astfel o comuniune între generaţii care omului cosmopolit îi este cu totul străină. Generaţiile sunt legate între ele într-un întreg. Aceasta este o nouă reflectare a gândirii holistice a evreului antic de care ne-am înstrăinat cu atomizarea socială promovată de urbanismul modern. Am numit această realitate COMUNIUNE TRANSGENERATIVĂ. Nădăjduiesc să redescoperim cel puţin în familiile şi comunităţile noastre frumuseţea comuniunii dintre generaţi şi să dăm uitării cât mai curând falimentara „prăpăstie dintre generaţii”.

Anunțuri

Comentarii închise la Onoarea, cinstea şi slava

Din categoria Utilităţi pentru adunare

Comentariile nu sunt permise.