Stăpânul … inelului!

the-lord-of-the-rings-the-one-ring-3d-screensaver

Trilogia lui J.R.R. Tolkien, Stăpânul inelelor, posedă o mulţime de personaje, dintre toate detaşându-se ca principale pentru întreaga lucrare membrii Frăţiei Inelului: un mag, un elf, un gnom, doi oameni şi patru hobbiţi. Fiecare dintre ei sunt reprezentanţi de calibru ai seminţiilor din care provin: Gandalf-cel-Sur este un mag (vrăjitor) cu mare putere şi autoritate recunoscută în tot Pământul-de-Mijloc prin înţelepciunea sa; Legolas, fiul lui Thranduil, prinţul moştenitor al elfilor din Codrul Întunecat de la Miazănoapte, arcaş redutabil; Gimli fiul lui Glóin, gnomul care descinde din eroi, luptător cu securea; Aragorn, fiul lui Arathorn, descendentul lui Isildur, legendarul biruitor al lui Sauron şi moştenitor al regatului din Gondor; Boromir, fiul Majordomului din Gondor, guvernator şi locţiitor al regelui de drept; Frodo Baggins, nepotul venerabilului Bilbo Baggins, descoperitorul inelului în grota lui Gollum; Sam Gamgee cel Înţelept, grădinarul lui Bilbo şi prieten cu Frodo; Meriadoc Brandybuck (zis Merry) şi Peregrin Took (zis Pippin). Principala preocupare care absoarbe toate energiile acestora până aproape de sfârşitul ultimului volum o reprezintă distrugerea unui inel, inelul puterii absolute care submina ordinea firească a lumii. Dominaţia răului risca să atingă proporţii incontrolabile dacă inelul puterii, pierdut cu multă vreme în urmă, ajungea din nou în mâinile artizanului şi stăpânului său: Sauron, întruchiparea răului absolut.

Chiar dacă ecranizarea lui Peter Jackson atribuie calitatea de erou lui Frodo Baggins, Tolkien o împarte între cei patru prieteni hobbiţi, o seminţie ciudată de hibrizi între oameni şi gnomi, „jumătăţi-de-om“ cum le spuneau orcii-uriaşi, slujbaşii lui Saruman-cel-Alb. Până şi preocupările acestora sunt particularizate deoarece gândurile de mărire ale oamenilor le sunt străine, la fel cum şi aroganţa şi îndrăzneala gnomilor nu îi pasc. Spiritul de proprietate, foarte bine conturat, la care se adaugă pasiunea pentru natură şi pentru un trai liniştit, precum şi dezinteresul pentru onoruri publice, îi propulsează pe hobbiţi drept singurele fiinţe capabile a îndeplini misiunea de dactuliofori (purtători de inel). Unii dintre prietenii lor din grupul Frăţiei se invalidează pe rând. Că hobbiţii sunt eroii şi nu alţii este clar şi din faptul că autorul îşi deschide şi închide romanul cu ei, cu civilizaţia creată de aceştia în Hobbiton şi în Ţara Iedului, respectiv cu recuperarea teritoriilor din mâna torţionarilor.

Primul volum însoţeşte grupul de eroi din ţinutul natal până la fruntariile Mordorului, patria Întunericului şi a slujitorilor lui. Până la Vâlceaua Despicată, patria elfilor conduşi de Elrond, călătoria celor patru hobbiţi lipsiţi de călăuzirea lui Gandalf-cel-Sur, nu este lipsită de peripeţii deoarece Călăreţii Negri sunt pe urmele lor pentru a recupera inelul şi a-l asasina pe dactulioforul său. Numai sprijinul de nepreţuit al lui Pas Mare Pribeagul (Aragorn) îi salvează de la moarte sigură, dar nu fără sacrificiul lui Frodo străpuns cu o sabie din Mordor, rană de la care riscă transformarea în fiinţă nestatornică (nici mort, nici viu), asemenea Călăreţilor Negri. Numai harul vindecător al lui Elrond reuşeşte să-l recupereze pe Frodo şi să relanseze misiunea prin alegerea Frăţiei Inelului, menită a proteja pe purtătorul inelului înspre inima ţării Mordor, spre Muntele Nimicirii.

Cu toate acestea, după ce străbat Muntele Moria, Lothlórien şi Râul cel Mare (Alduin), grupul eroilor este înjumătăţit prin prinderea lui Merry şi a lui Pippin de cohortele orcilor uriaşi ai lui Saruman. Între timp şi Frăţia fusese redusă prin pierderea a doi dintre cei mai bravi camarazi: Gandalf şi Boromir. Misiunea distrugerii inelului capătă valenţe dramatice când descoperim că ea rezidă în resursele a doi hobbiţi, porniţi pe cont propriu prin teritoriul duşman înţesat de oşti, străji şi agenţi secreţi. Autorul nu se străduie să ascundă caracterul imposibil al misiunii. Prin urmare, cum este posibil triumful binelui? Şansele de reuşită cresc imediat ce constatăm tehnica decepţiei magistral regizată de Gandalf. Sauron este indus în eroare de moartea magului (Gandalf se va reîntoarce la viaţă, mai puternic ca niciodată) şi de numărul mare de hobbiţi (patru în loc de doi). Tocmai pentru că Merry şi Pippin joacă un rol atât de important pentru decepţionarea inamicului şi precipitarea planurilor sale, Tolkien le alocă secţiuni extinse din volumul doi. În timp ce aceştia evadează din prizonieratul orcilor şi asistă la imobilizarea lui Saruman în fortăreaţa sa din Isengard de către armata enţilor, Frodo şi Sam avansează pe nesimţite în teritoriul inamic cu ajutorul preţios, dar încă suspect, al unui Gollum „îmblânzit“.

Confruntarea dintre forţele binelui şi ale răului are loc, în sfârşit, în volumul trei. Coaliţia antisauronică este coagulată în pripă de apariţia fulminantă a lui Gandalf. Regatul Gondor primeşte sprijinul rohirhimilor, al elfilor şi chiar al Armatei Umbrelor ridicată de Aragorn. Evacuarea ţinutului Mordor, mişcările de trupe, înlesnesc mai degrabă decât să împiedice avansarea hobbiţilor dactuliofori. Pas Mare Pribeagul reprezintă figura mesianică în jurul căruia se coalizează forţele binelui şi izbutesc înfrângerea adversarului. Concomitent cu bătălia finală are loc şi distrugerea inelului în focul veşnic al muntelui unde a fost zămislit, într-o confruntare neaşteptată între Frodo şi Gollum. În finalul trilogiei, suntem înştiinţaţi de începutul unui nou ev predat sub administrare oamenilor, conduşi de Aragorn (regele întors) şi însoţit de Arwen, prinţesa elfilor. Elfii se retrag o dată ce pericolele care  le-a generat civilizaţia elfică au fost eliminate cu sprijinul lor indiscutabil.

În loc de epilog, Tolkien ne oferă ultimele peripeţii ale cvartetului de hobbiţi care, o dată întors acasă, încearcă recuperarea patriei lor din proasta administrare la care a fost supus de oameni de joasă speţă loiali lui Sauron. La nivelul întregii naraţiuni, epilogul funcţionează ca suspans final deoarece întârzie concluziile cu apariţia unui nou conflict, evident la scară mai mică, între hobbiţi şi tâlhari. Interesant, deşi cunoştinţele sale lingvistice, literare şi de bune maniere nu sunt întrecute de nici unul dintre consătenii săi, Frodo se bucură de cele mai puţine onoruri. Sam Gamgee este ales în repetate rânduri primar al Hobbitonului, iar Merry şi Pippin se bucură de privilegiile rangului cavaleresc primit la curţile seniorilor pe unde i-a purtat soarta. Prin finalul de care se bucură viaţa sa, Frodo se apropie o dată în plus de seminţia elfilor, asemenea unchiului şi mentorului său, Bilbo. Înclinaţiile sale înspre limbi şi oralitate îi favorizează accesul în lumea elfilor. Ca semn al cinstirii acestora primeşte o mulţime de instrumente vitale împlinirii mandatului său de dactuliofor: cămaşa de mithril, sabia (prin intermediul lui Bilbo), pelerina, hrana elfică şi piatra incandescentă Erendil (de la Galadriel).  Foarte probabil ca, în percepţia lui Tolkien, Bagginşii să reprezinte condiţia scriitorului în lume, ca un neobosit căutător al adevărului, un inadaptat cetăţean al lumii sale, deşi moralitatea şi inteligenţa (nativă şi educată) îi sunt mai mult decât familiare.

Dincolo de complexitatea lumii create de Tolkien şi de descrierile detaliate ale unei naturi rurale virgine, romanul lui Tolkien impresionează prin complexitatea personajelor sale şi prin intriga unitară, deşi pluristratificată. Multitudinea de seminţii, rupte din legendă, cu elfi şi cu oameni, cu gnomi şi cu hobbiţi, cu orci şi cu demoni, cu căpcăuni şi cu mûmakili,  cu animale şi plante supradimensionate şi inteligente (vezi enţii, vulturii, călăreţii negri, lupii albi), sau cu atipicul Gollum, justifică atributul de lume a basmului şi meritul lui Tolkien de a fi creat o nouă mitologie. Pitorescul peisajelor descrise adesea până la detalii ne permit să vedem în Tolkien un peisagist desăvârşit. Indiscutabil autorul britanic a fost impresionat de natura virgină, complet străină decorului industrialist al marelor centre urbane contemporane. Relaţia dintre natură şi om este un barometru al umanismului personajelor sale. Este adevărat că oamenii nu demonstrează pasiunea hobbiţilor faţă de plante şi animale, dar le este cu totul străin spiritul distructiv al orcilor. Din această perspectivă, gestul lui Aragorn de a resădi un arbore în curtea palatului său este paradigmatic.

În fine, chiar dacă am putea identifica o misiune specifică fiecărui capitol în parte, acestea se subordonează strict misiunii centrale – distrugerea inelului – care o dată săvârşită aduce intriga la final. Din acest motiv, titlul lucrării – Stăpânul inelelor – este mai degrabă ambiguu. Dacă autoritatea asupra celorlalte inele deriva din inelul suprem, atunci un adevărat stăpân al lor lipseşte. E adevărat că intriga se ţese în jurul posedării inelului dar acesta scapă mereu achiziţiei finale, rămânând până la sfârşit în posesia celei mai dezinteresate fiinţe a-l poseda, un hobbit. Sauron este un stăpân legendar al inelului, Gollum şi Bilbo sunt tranzitorii, Frodo şi Sam sunt purtătorii lor vremelnici, iar Saruman şi Boromir sunt doar expresii ale posedării pătimaşe a acestuia. Adevăraţii „stăpâni ai inelelor“ ar fi putut deveni elfi ca Elrond sau Lady Galadriel, oameni ca Aragorn sau magi ca Gandalf, care aveau deja un inel şi au respins ispita posedării inelului suprem atunci când au ajuns în preajma lui.

(Extras din Exegeza naraţiunilor biblice: Analiza literară a Judecătorilor, Silviu Tatu, Editura Metanoia, Oradea, 2004, pp. 121-124)

Deşi spectrul personajelor sale are numeroase puncte de contact cu mitologia nordică, interacţiunea dintre ele are la bază o moralitate autentic creştină. Au fost comentatori care au văzut în trilogia lui Tolkien o alegorie a situaţiei politice din Europa celui de-al doilea război mondial şi, trebuie să recunosc, ideea este mai mult decât plauzibilă. Ar fi probabil mai interesant de discutat şi de gândit la principiile morale care au stat la baza scrierii acestei lucrări, pentru că mai presus de faptul că Tolkien era un autor, el era creştin.

 

Comentariile sunt închise pentru Stăpânul … inelului!

Filed under Arte vizuale

Comentariile sunt închise.