Simeoniţii şi curajul antreprenorial

cavalry

 

 

 

 

(În imagine, basorelief reprezentând cavaleria asiriană)

După ce secole de-a rândul Creştinismul a supralicitat tema războiului sfânt împotriva musulmanilor, astăzi este rândul Islamului să ne demonstreze stupiditatea xenofobiei ce caracterizează doctrina războiului promovată. Evident ambele religii şi-au susţinut punctul de vedere ca fiind inspirat din revelaţia lui Dumnezeu, respectiv al lui Allah, fiind în ultimă instanţă ecoul relatărilor din Scriptură. În adevăr Biblia vorbeşte despre o perspectivă divină asupra istoriei conform căreia poporul ajuns la culmea păcatelor sale este şters din istoria lumii.

Instrumentul lui Dumnezeu variază, nu este numai Israelul; poate fi asirianul, caldeeanul, grecul, romanul, după cum revelează mesajele profeţilor. Mai specific, robul Domnului poate fi Moise sau Iosua, Neco, Nebucadneţar sau Cirus. Lucrul cel mai important în această stare de lucruri este de a înţelege voia lui Dumnezeu şi de a o împlini întocmai fără a depăşi limitele prestabilite. Pe când instrumentele alese dintre neevrei s-au întrecut în depăşirea limitelor stabilite de Dumnezeu (Hab. 1:11), evreii s-au dovedit unelte recalcitrante în mâna Domnului, arareori împlinind cu exactitate porunca Sa.

Totuşi în perioada domniei lui Ezechia, simeoniţii au oferit un exemplu opus celor cunoscute nouă în timpul judecătorilor (1 Cr. 4:24-43). Gestul lor este cu atât mai valoros cu cât statutul lor este mai nesemnificativ printre seminţiile lui Israel. Pe vremea când evreii se regrupau la Ierusalim pentru a se proteja de invazia asiriană, simeoniţii au părăsit frontierele naţionale pentru a pune mâna pe spaţii deschise ca să-şi poată întreţine familiile şi turmele numeroase. Când unora le păsa doar de supravieţuire, aceştia se interesau de bunăstarea familiilor lor. Cinci sute dintre ei au ajuns până la triburile de amaleciţi care locuiau răzleţe în fostul regat al Edomului, în pustie, şi au împlinit ceea ce Domnul decretase prin Moise cu o mie de ani în urmă, anume nimicirea cu desăvârşire a poporului amalecit.

Războiul sfânt avea o natură spirituală evidentă, reprezenta soluţia finală a lui Dumnezeu pentru imoralitatea ajunsă la culme. Instrumentul nu avea importanţă în sine. Faptul că Domnul a ales naţiunea Israel să funcţioneze în anumite instanţe ca instrumentul Său a fost un privilegiu acordat acestora pentru a le conştientiza principiul conform căruia Dumnezeu limitează păcatul lumii. Israeliţii înşişi aveau să guste amarul acestei severe disciplinări cu o singură deosebire, o rămăşiţă urma să le fie păstrată. Cât despre simeoniţi, cronicarul ni-i prezintă ca pe un exemplu de combativitate şi vivacitate cum rar se mai poate întâlni.

În România sec. XXI puţini se mai gândesc la altceva decât la supravieţuirea lor. Cât de rar se aude de acţiuni îndrăzneţe care ţintesc la mai mult decât la regimul de pâine şi apă al buncărelor în care ne complacem să vieţuim în autocompătimire şi lipsuri. Unde ne sunt visătorii, s-ar putea spune şi s-ar putea adăuga: unde sunt oamenii credinţei care doresc să-L vadă pe Domnul strălucind prin realizările lor? Nu de oameni violenţi sau bătăuşi avem noi nevoie, ci de oameni gata de acţiune. E timpul să ne trezim la viaţă şi să îndrăznim mai mult împreună cu Domnul nostru. Fie ca îndemnul Domnului: „îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea!”, să ne trezească din amorţire astfel încât necazurile din lume să nu ne împiedice să gândim creativ, să judecăm drept şi să construim ferm.

Comentariile sunt închise pentru Simeoniţii şi curajul antreprenorial

Filed under Meditaţii

Comentariile sunt închise.