Israel şi / sau Biserica

maslin1Articolul extras din Dicţionarul de simbolistică biblică (ed. gen. Leland Ryken et al.) încearcă să răspundă la întrebarea: Cum se face că Israel îşi găseşte împlinirea în Biserică? 

Israel

Numele Israel este folosit în Biblie cu mai mulţi referenţi. În mod tradiţional numele este asociat cu strămoşul *Iacov, al cărui nume a fost schimbat în Israel după o partidă nocturnă de luptă corp la corp cu o figură misterioasă (probabil Dumnezeu) în Geneza 32, dar ulterior numele este aplicat la variate entităţi colective din Biblie: descendenţii lui Iacov ca grup; cele *douăsprezece seminţii ale confederaţiei lui Israel în perioada premonarhică; monarhia unită sub conducerea lui David şi Solomon; Regatul de Nord după divizarea monarhiei unite; Regatul de Sud al lui Iuda, mai ales după căderea Samariei în faţa asirienilor; rămăşiţa israeliţilor care au supravieţuit exilului babilonian; comunitatea etnoreligioasă care s-au văzut poporul ales al lui Dumnezeu; comunitatea creştină timpurie. Această varietate de referenţi permite asocierea mai largă a numelui Israel cu poporul lui Dumnezeu. Un număr de termeni asociaţi, precum *legământ sau *circumcizie, pot fi folosiţi pentru a evoca imaginea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu.

În VT două curente de tradiţie au şlefuit imaginea lui Israel. Un curent este cel al promisiunii, care a debutat cu *Avraam şi Sara şi a continuat prin celelalte naraţiuni ancestrale din Geneza, pentru a culmina cu promisiunea divină făcută lui David în 2 Samuel 7. Celălalt curent este cel al mântuirii şi al *legământului articulat în cartea Exodul. Ca şi comunitate, Israel trebuia să-şi amintească întotdeaună că identitatea sa trebuia modelată de amintirea sclaviei în Egipt şi a mântuirii aduse de Domnul. Trăind sub impactul promisiunii, cu amintirea sclaviei trecute şi a eliberării consecutive şi a invitaţiei legământului, Israel a fost chemat să devină o comunitate a credincioşilor.

Această imagine a lui Israel ca popor al lui Dumnezeu primeşte expresie în cartea *Deuteronomul. Aici cele două mari curente sunt întreţesute pentru a caracteriza identitatea lui Israel. Câteva aspecte sunt semnificative. În primul rând, Israel trebuie să demonstreze loialitate faţă de Iahve. Decurgând chiar din prima poruncă (Deut. 5:5–7), această loialitate este expusă pe tot parcursul capitolelor 1–11 din Deuteronomul, unde găsim repetate porunca şi avertismentul de a păzi loialitatea faţă de Iahve neîmpărţită. În al doilea rând, Israel trebuie să-şi amintească faptul că au fost aleşi de Dumnezeu pentru o relaţie specială: „Fiindcă voi sunteţi un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul vostru. El v-a ales dintre toate popoarele care sunt pe pământ, ca să fiţi poporul Lui” (Deut. 7:6; cf. Deut. 14:2). Relaţia lor cu Iahve nu este bazată pe vreun merit de-al lor. Faptul acesta este clarificat cu prisosinţă în Deut. 9:4–6. În al treilea rând, ca popor care a fost eliberat din sclavie, Israel trebuie să-şi amintească trecutul. Această amintire trebuia să şlefuiască viaţa lui Israel ca şi comunitate atât în ce priveşte relaţiile sociale cât şi respectarea unei închinări adecvate a lui Iahve: „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost sclav în ţara Egiptului şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos de acolo cu mână puternică şi cu braţ întins. De aceea ţi-a poruncit El să păzeşti ziua de Sabat.” (Deut. 515; cf. Deut. 15:15; 16:12; 24:18, 22). În al patrulea rând, Israel nu poate reproduce stratificarea socială şi opresiunea din Egipt, ci mai degrabă să stabilească o comunitate autentică în care fraternitatea urma să fie semnul distinctiv. Numeroase dintre reglementările din Deuteronomul 12–16 reflectă această viziune a unui Israel ca şi comunitate frăţească. Chemarea de a arăta justiţie şi dreptate în cadrul vieţii comunitare al lui Israel trebuia luată serios. Această preocupare pentru dreptate este arătată în aluziile frecvente făcute lui Israel că ei nu puteau abuza de cei slabi în societate, în mod specific văduva, orfanul şi imigrantul (Deut. 10:17–18; 24:17; 27:19). În linii mari acestea sunt câteva dintre caracteristicile asociate cu imaginea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu.

Contururile acestei imagini a lui Israel şi ale vocaţiei sale au asigurat baza criticii profetice asupra lui Israel. Chiar dacă acuzaţiile specifice ale profeţilor au variat de la un profet la altul, ele se grupează în jurul eşuării de a dovedi loialitate neîmpărţită faţă de Iahve şi eşecul de a întemeia justiţia în cadrul comunităţii.

Noul Testament. În NT comunitatea creştină timpurie a ajuns să se identifice cu Israel ca popor al lui Dumnezeu. În mod ocazional faptul acesta s-a realizat printr-o directă aplicare a numelui Israel pentru Biserica creştină timpurie. În Galateni 6:16, după o viguroasă polemică împotriva celor care cereau ca creştinii neevrei să se circumcidă, Pavel spune: „Pace şi îndurare peste cei ce trăiesc după această poruncă şi peste Isrelul lui Dumnezeu”. Aici expresia „Israelul lui Dumnezeu” este folosită ca referinţă pentru comunitatea creştină timpurie, care a acceptat Evanghelia predicată de Pavel.

Mai adesea NT face aluzie la această imagine folosind cuvinte care evocă imediat imaginea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu, fără a numi în mod explicit Biserica Israel. Un exemplu de primă mână în această privinţă este 1 Petru 2:9 unde se spune: „Însă voi sunteţi o spiţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor care este posesiunea lui Dumnezeu, ca să puteţi proclama faptele măreţe ale Celui Ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. aici descoperim o fuzionare de termeni derivaţi din imaginea mai largă a lui Israel ca poporul ales al lui Dumneze (cf. Ex. 19:5–6), dar care aici sunt reaplicate comunităţii creştine timpurii. Fiecare dintre termeni are antecedentul său în VT, unde este folosit cu privire la Israel. Ceea ce constatăm aici este o lărgire a imaginii lui Israel care să includă pe cei care nu erau evrei din perspectivă genealogică. Această lărgire este evidentă în cazul expresiei „spiţă aleasă”, care în contextul îndemnului primei epistole a lui Petru către comunitatea creştină nu putea să se refere la identitate rasială pe considerente biologice ci mai degrabă pe membralitate în Israelul redefinit.

O reaplicare şi redefinire similară are loc cu termenul circumcizie. În cadrul controversei cu privire la includerea în poporul lui Dumnezeu şi fundamentul acestei includeri, Pavel foloseşte în mod frecvent ca termen de referinţă pentru cei care acum erau parte a poporului lui Dumnezeu. În Filipeni 3, Pavel redefineşte circumcizia astfel încât rămâne un semn al membralităţii în poporul lui Dumnezeu dar nu mai este o dovadă a unei calităţi de natură fizică. Astfel el poate să le spună philippenilor: „Feriţi-vă de câinii aceia! Feriţi-vă de lucrătorii aceia răi, feriţi-vă de mutilatorii aceia! Noi suntem cei care am primit adevărata circumcizie: cei care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucruri pământeşti” (Flp. 3:2–3). Pavel argumentează că circumcizia poate fi foarte bine o caracteristică a poporului lui Dumnezeu, dar redefineşte circumcizia astfel încât să semnifice un atribut spiritual mai degrabă decât unul de natură fizică:

Deci, dacă cel necircumcis păzeşte cerinţele Legii, nu va fi considerată oare necircumcizia lui drept circumcizie? Aşadar, cel care, fizic, este necircumcis, însă ascultă de Lege, te va condamna pe tine, care ai codul scris şi circumcizia, dar nu asculţi de Lege. Iudeu nu este cel care este iudeu în exterior şi circumcizie adevărată nu este cea evidentă în carne, ci, mai degrabă, iudeu este cel care este iudeu înlăuntru, iar circumcizie este cea a inimii, prin Duhul, nu prin codul scris. Un astfel de om îşi primeşte lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. (Rom. 2:26-29)

În Epistola către efeseni acest accent asupra unei noi definiţii a circumciziei este dezvoltat astfel încât cei necirumcişi au ajuns încorporaţi în Israel, adică în Biserică (Ef. 2:10-13).

Legământul a devenit şi el un termen important care putea fi folosit pentru a evoca imaginea poporului lui Dumnezeu. Cuvintele lui Isus spuse în timpul Cinei de Taină: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului, care este vărsat pentru mulţi” (Mc. 14:24; cf. Mt. 26:28; Luca 22:20; 1 Cor. 11:25), a oferit Bisericii primare mijloacele fundamentale de percepere a patimii lui Cristos. Mai mult, pe baza cuvintelor lui Ieremia 31:31–34, unde profetul vorbea despre „un nou legământ” ce urma să fie stabilit de Dumnezeu, scriitorii NT s-au referit la relaţia stabilită cu Dumnezeu prin Isus ca şi un legământ noi (2 Cor. 3;6; Ev. 8:8; 8:13; 9:15; 12:24). Contrastul implicit între „vechiul legământ” şi „noul legământ” au oferit unor scriitori ai NT cu alte mijloace de evocare a imaginii Bisericii ca Israel nou constituit şi redefinit. Dacă ne amintim faptul că legământul încheiat la Mt. *Sinai (Ex. 19–24) i-a asigurat lui Israel o identitate ca popor al lui Dumnezeu, atunci şi referinţele NT la un nou legământ ar fi avut abilitatea de a evoca imaginea poporului lui Dumnezeu ca modalitate de înţelegere a identităţii Bisericii.

E posibil ca această aplicare a imaginii lui Israel la comunitatea creştină timpurie să fi fost naturală când Biserica primară era compusă în majoritate din evrei, dar odată cu expansiunea misiunii printre neevrei şi declinul comunităţii iudeo-creştine, identificarea Bisericii cu Israel a devenit mai dificilă şi a necesitat ceva mai multă creativitate teologică. O discuţie extinsă a acestei relaţie este întreprinsă de Pavel în Romani 9–11. Acolo Pavel argumentează că revelaţia harului divin prin Isus Cristos nu a rezultat în abandonarea lui Israel de către Dumnezeu, ci mai degrabă în lărgirea lui Israel pentru a-i include pe toţi aceia care au fost *altoiţi în măslin. Percepţia lui Pavel asupra lui Israel a depăşit limitele definiţiei tradiţionale ale imaginii unei comunităţi umane a credinţei fără a face deosebire între diviziunile iniţiale dintre evrei şi neevrei.

Sumar. Biblia foloseşte imaginea lui Israel ca popor ales al lui Dumnezeu pentru a vori despre aceia care au fost chemaţi de Dumnezeu într-o relaţie specială. În VT s-a semnalat un accent puternic pe comunitatea etnoreligioasă stabilită prin actele harice ale lui Iahve cu ocazia exodului din Egipt şi prin concluzionarea acestora cu legământul de la Mt. Sinai. În NT Biserica a adoptat limbajul şi imaginile asociate cu Israel pentru a sprijini dezvoltarea unei percepţii de sine. Aceasta sublinia ideea continuităţii cu moştenirea evreiască, susţinând în acelaşi timp noutatea harului lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Israel a devenit o imagine definitorie pentru definirea de sine a comunităţii creştine.

Anunțuri

Comentarii închise la Israel şi / sau Biserica

Din categoria Teologia Vechiului Testament

Comentariile nu sunt permise.