Mijlocire profetică (I)

2295219580102347975S600x600Q85După ce, prin oracole de damnare, a clarificat poziţia lui Dumnezeu faţă de un Israel rătăcit, către finalul cărţii, Amos îşi prezintă scrisorile de acreditare. Pentru orice profet, ca unul care se identifica cu vocaţia de trimis al lui Dumnezeu, dovada definitivă a inspiraţiei sale era constituită de relatarea vedeniilor. În cazul lui Amos, există „patru, dacă nu chiar cinci” astfel de dovezi relatate în capitolele 7, 8 şi 9 ale profeţiei sale, întrerupte de confruntarea cu Amaţia, preotul de la Bethel, tocmai cel care i-a contestat cel mai aprig vocaţia de profet, şi de oracole noi de damnare.

Din punct de vedere genologic, în capitolele acestea proza se îngemănează cu poezia: secţiunea care reproduce relatările de vedenii, este întreruptă de o scurtă naraţiune şi dialogul incorporat, pentru a se finaliza cu un alt oracol de damnare. Din punct de vedere tematic, pasajul aminteşte despre una dintre marile responsabilităţi ale profetului: mijlocirea. Modul în care Dumnezeu a ajuns la decizia irevocabilă de a sancţiona pe Israel cunoaşte o anumită desfăşurare, fapt evident şi din relatarea vedeniilor primite de Amos. Iniţial, Dumnezeu a ascultat la mijlocirea profetului şi a amânat distrugerea definitivă a lui Israel, pentru ca la un moment dat, fără a ni se face cunoscut momentul respectiv, în suveranitatea Lui, Dumnezeu să nu mai permită mijlocirea profetului.

Intervenţia lui Amaţia funcţionează pe cel puţin două planuri. În plan personal, escaladarea conflictului dintre profetul Domnului şi stabilimentul religios avea menirea să-i confirme o dată în plus profetului autenticitatea vocaţiei sale. În plan literar, relatarea acestui incident concordă cu vedeniile care anunţă iminenţa dezastrului şi confirmă anunţarea sentinţei definitive asupra poporului ca întreg, cât şi asupra indivizilor reprezentativi.

Prin natura textelor în cauză, dialogului i se acordă mai multă atenţie în această secţiune. Ca liant al personajelor, dialogul permite imprimarea unui ritm mai alert, mai direct şi mai personal interacţiunii dintre personaje. Profetul Amos este personajul comun al dialogurilor din capitolele 7 şi 8, fiind confruntat când cu Dumnezeu Însuşi când cu preotul Amaţia. În timp ce cu Domnul Amos primeşte dreptul la replică, în confruntarea cu Amaţia, Amos şi-l ia în virtutea autorităţii delegate de Dumnezeu. Dialogurile sunt scurte, limitate la o singură pereche de replici, din motive specifice fiecărui tip de text: relatările vedeniilor reproduc răspunsul Domnului la reacţia profetului, iar interacţiunea dintre preotul Amaţia şi profetul Amos este extrem de tensionată, făcând apel la acuzele cele mai grave.

În continuare vom căuta să înţelegem detaliile acestei pericope în care versul apare doar ocazional. Din acest motiv, împărţirea textului va ţine cont de predicate, unităţile de pe o linie fiind coextensive cu o propoziţie, urmărind originalul din limba ebraică.

Amos 7:1-3

Domnul Dumnezeu mi-a arătat următoarele:

se făcea că El plăsmuia lăcuste

– se întâmpla tocmai când răsărea ce fusese semănat ârziu,

după ce a fost strânsă partea regelui.

După ce au terminat de mâncat toată verdeaţa din ţară,

Am zis:

– Doamne Dumnezeule, te rog iartă!

Cum poate supravieţui Iacov,

când este atât de neînsemnat?

Domnul s-a îndurat datorită cererii mele:

– Nu se va întâmpla aceasta,

a zis Domnul.

Vedenia care deschide seria vedeniilor lui Amos se dezvoltă după un tipar preluat şi de următoarea, singurele care sunt înţelese de profet fără ajutor divin şi singurele la care i se permite să reacţioneze prin mijlocire. Văzătorul constată declanşarea unor dezastre naturale, este conştient de contextul în care se petrec şi le înţelege impactul.

În prima vedenie Amos remarcă o invazie de lăcuste cu impact sever asupra populaţiei, deoarece regele îşi pusese la păstrarea partea sa. Pentru a fi mai exacţi, autorul afirmă că „Domnul plăsmuia lăcuste”, ceea ce poate descrie stadiul de larvă eclozând, cele mai devoratoare dintre toate stadiile.  Efectele sunt devastatoare pentru că în urma lăcustelor nu a mai rămas nimic verde. Lăcustele sunt proverbiale în literatura biblică pentru două aspecte ale scurtei lor vieţi: faptul că se deplasează ordonat în roiuri, că pradă totul şi că se înmulţesc la scară mare. Deşi în OAA invaziile de lăcuste trebuie să fi fost binecunoscute, Biblia nu detaliază decât două incidente de acest tip: cel din Egipt de pe vremea ieşirii lui Israel din robie şi cel din Israel de pe vremea profetului Ioel. Cert este că invazia lăcustelor era o sancţiune promisă de Dumnezeu lui Israel pentru necomformarea poporului Său la termenii legământului.

Dificultatea interpretării primului verset este dată de un hapax legomenon, ebraicul leqeş.  Situaţia nu este chiar atât de nefericită pentru că este clarificată de glosa din 7:1. Stabilirea timpului la care se petrece această invazie este posibilă pe baza indiciului strecurat în text cum că tocmai răsărea ce fusese semănat târziu, adică culturile nepăioase. La această oră culturile păioase erau deja mult avansate. Prin urmare, lăcustele ar fi devastat întreaga recoltă de cereale care mai avea puţin până la maturare şi tot ce abia răsărise, anunţând o catastrofă ecologică şi umanitară.

Răspunsul prompt din partea lui Amos mediază în favoarea lui Israel, contrar aşteptărilor unor naţionalişti israeliţi care l-ar fi acuzat pe Amos de lipsă de patriotism. Termenul preferat de profet aici – „Iacov” – face clar faptul că despre Regatul de Nord este vorba. Solicitarea de iertare este fundamentată pe recunoaşterea nimicniciei lui Israel. În raport cu manifestarea puterii lui Dumnezeu – probabil că aceasta este aluzia – poporul Israel se află în situaţia unui Iacov lipsit de orice apărare căutându-şi rostul prin lumea mare.

În raport cu concizia mijlocirii (un singur cuvânt în ebraică!) şi cu argumentul invocat pentru un răspuns atât de explicit şi de radical, reacţia promptă şi favorabilă a lui Dumnezeu este mai mult decât surprinzătoare. Aceasta este o exemplificare a harului lui Dumnezeu care se îndură de cine Îi place. Referinţa la „lipsa de însemnătate a lui Iacov” este în acord cu smerenia omului pe care Dumnezeu în bunătatea Lui tinde să Îl protejeze. Să nu uităm, însă, că aici invazia lăcustelor este doar un scenariu fictiv, posibil dar ireal, iar mijlocirea lui Amos doar a întârziat un deznodământ spre care Israel se îndrepta hotărât cu paşi grăbiţi.

Anunțuri

Comentarii închise la Mijlocire profetică (I)

Din categoria Curs online SVT3

Comentariile nu sunt permise.