Cât timp persistă amintirile plăcute despre un om bun? Cât timp persistă amintirile plăcute despre un om obişnuit? Când trece un om din lumea aceasta suntem tentaţi să privim la viaţa lui din perspectiva care I se potriveşte numai lui Dumnezeu şi să ne asumăm obligaţia de a da verdicte ca şi cum Dumnezeu s-ar afla în impasul de a nu ştii ce să facă cu defunctul. Afară de reţinerea de a emite verdicte în dreptul unui om sau altuia, cu atât mai puţin al unui defunct, mai este ceva de făcut? Dumnezeu m-a constrâns zilele acestea să mă gândesc mai atent la această chestiune. În zbuciumul mental şi emoţional care a urmat morţii lui Lucian Bartoş am realizat că Biblia ne oferă un model izvorât dintr-o situaţie foarte asemănătoare.
Beniamitul Saul, fiul lui Chiş, a fost ales de Domnul să devină primul rege al lui Israel, fiind ridicat din condiţia umilă a unui crescător de animale dintr-o localitate lipsită de importanţă. Primii ani au fost marcaţi de un mare succes militar şi administrativ. Apoi, regele a început să greşească, până acolo încât Dumnezeu a decis să îl deposedeze pe Saul de purpura regală şi să ridice pe David ca rege peste Israel. Dumnezeu a îngăduit ca Saul să fie chinuit de duh rău, care ceda doar la cântarea lui David care, providenţial, fusese angajat ca scutier al regelui. Saul constată că David are trecere înaintea poporului, că Dumnezeu îl preferă dându-i biruinţe militară şi asistă neputincios la ascensiunea sa. Apoi intervine personal şi caută să-i ia viaţa „oponentului” său. Cariera lui Saul cunoaşte doar două dimensiuni: confruntarea perenă cu filistenii şi urmărirea lui David. În cele din urmă, recurge la consultarea necromantei, clar interzisă de Domnul ca practică divinatorie şi se sinucide pe câmpul de luptă. Trupul său şi al fiilor săi a fost identificat de filisteni, decapitat, batjocorit şi atârnat de zidurile fortăreţei de la Bet-Şean. Locuitorii din Iabeşul Ghiladului pe care Saul i-a eliberat de sub asediu amonit chiar la începutul carierei sale militare au avut curajul de a-i recupera trupul şi de a oferi familiei regale o înmormântare cu onoruri.
Cum ne-am fi raportat noi la o asemenea situaţie? Cum am fi răspuns noi la moartea duşmanului nostru din pricina căruia să fi avut de suferit timp de 20 de ani? Biblia ne spune cum a reacţionat David. Când a aflat de moartea duşmanului său, regele în exerciţiu al lui Israel, David a compus un psalm şi l-a învăţat pe Israel să-l cânte. Îl găsim înregistrat în Biblie în 2 Samuel 1:17-27, dar iniţial şi-a avut locul în Cartea Dreptului. Aici David îşi aduce aminte de vitejia lui Saul şi de relaţia apropiată dintre rege şi Ionatan, prinţul moştenitor. Niciun cuvânt despre pătimirea sa la mâna lui Saul, despre crizele de nervi, despre posedarea demonică, despre maşinaţiunile politice, despre vorbirea şi comportamentul violente. În faţa morţii, regele Saul era salutat ca un erou de care se putea mândri întreaga naţiune şi toate celelalte erau trecute în tăcere.
Dacă învăţătura apostolică şi modelul lui Cristos nu mai ajunge la mintea noastră, poate că măcar exemplul lui David, omul pe care Ioab nu a reuşit să-l înţeleagă afirmând că „îi iubeşte pe cei ce-l urăsc, şi-i urăşte pe cei ce-l iubesc” va reuşi să ne impresioneze astfel încât să învăţăm modelul biblic de iubire. În acest context este nimerit să citez articolul Danielei Stoica despre Lucian, publicat în Adevărul de seară din Timişoara (4 iunie 2009).
Lucian Bartoş s-a sinucis miercuri, aruncându-se de pe facultatea la care studia în Timişoara. Prietenii şi cunoscuţii lui Lucian Bartoş sunt şocaţi de gestul extrem la care a recurs.
Lucian Bartoş a fost un copil şi un tânăr deosebit, iubit de cei care l-au cunoscut. Avea o inteligenţă ascuţită, pasiune pentru nou, umor şi o ironie fină. A fost al patrulea din cei şase copii ai pastorului Emil Bartoş. Avea patru surori şi un frate. A avut o copilărie frumoasă şi fericită. Crescând într-o casă în care cartea a fost la mare rang, Lucian a fost un cititor pasionat. Citea aproape orice de la lecturile recomandate la şcoală, la lucrări cu conţinut teologic, dar favoritele lui erau cărţile SF. Notele bune obţinute din clasa întâi până la absolvirea Colegiului Naţional Emanuil Gojdu i-au determinat pe toţi cei care îl cunoşteau să creadă că va ajunge departe în viaţă. “L-am cunoscut bine pe Lucian, mi-a fost coleg de clasă… sincer îmi pare rău pentru el pentru că aşa cum eu l-am cunoscut era un băiat foarte inteligent, un luptător… ştiu că a trecut prin momente foarte grele în ultima perioadă … îmi pare nespus de rău şi mă doare…Dumnezeu să îi mângâie familia!”, spune o fostă colegă de-a lui.
Pentru mulţi ani, Lucian a fost cel care s-a ocupat mult de Brita, dogul german al familie. Dispariţia ei l-a supărat. Era unul dintre semnele că are o sensibilitate aparte. Lucian Bartoş era foarte volubil doar în cercul lui de prieteni. În celelate circumstanţe era mai degrabă timid. “L-am cunoscut pe Lucian la biserică. Era foarte timid cu cei pe care nu îi cunoştea. După ce ne-am împrietenit, am descoperit că are o sensibilitae aparte pe care o ascundea în spatele ironiei, iar uneori a băşcăliei. Eu eram dintre privilegiaţi”, spune D.S., una dintre prietenele lui. Aceasta îşi aminteşte că Lucian era foarte atent cu Brita, deşi uneori era dezamăgit că trebuie să se întrerupă din citit pentru a o scoate afară. Lucian cânta în corul bisericii, mai povesteşte D.S.. “Avea o voce foarte bună şi pentru că ştia muzică, era unul dintre başii de bază în cor”, precizează ea.
În 2005, viaţa familiei Bartoş s-a schimbat radical. Cu câteva zile înainte de nunta fiului cel mai mare, Titus, care studia în Statele Unite, Mia Bartoş, mama copiilor, a murit într-un cumplit accident de circulaţie. Nunta s-a transformat în înmormântare. Copiii care rămăseseră acasă, inclusiv Lucian, au plecat de urgenţă peste ocean. Participanţii la înmormântare îşi aduc aminte de eveniment. Toţi au remarcat că Lucian nu putea plânge. “A stat încremenit toată slujba. Am fost îngroziţi când am văzut că nu se poate elibera prin plâns, cum au făcut ceilalţi fraţi ai lui”, povesteşte A.B., un prieten al familiei.
Un an mai târziu, tatăl lui Lucian s-a recăsătorit, iar familia a hotărât să se mute în State, unde acesta primise o ofertă de păstori o biserică baptistă. Lucian a fost singurul copil care nu a reuşit să se adapteze. S-a întors acasă după câteva luni. A urmat cursurile Politehnicii Timişoara, Facultatea de Automatică şi Calculatoare. Apoi s-a transferat la Universitatea de Vest. Prietenii din Oradea îl întâlneau uneori pe stradă. Lucian nu mai era acelaşi. “L-am întâlnit de câteva ori, pe stradă. Nu mai zâmbea la fel ca înainte”, povesteşte D.S.. Ea a mărturisit că este şocată că Lucian a recurs la acest gest.