Sinuciderea şi Revelaţia

Sinuciderea înseamnă luarea propriei vieţi, adică intervenţia individului în desfăşurarea evenimentelor vieţii proprii curmându-şi în mod abrupt şi intenţionat viaţa. Prin numărul mare de victime pe care îl face anual, în creştere de la un an la altul şi în România, sinuciderea a devenit parte a cotidianului societăţii noastre, indiferent că ne place nouă sau nu. Forma cea mai recentă, autorizată chiar prin lege în numeroase ţări ale lumii, este eutanasia, adică moartea asistată. A pretinde că sinuciderea este o problemă prea dificilă astfel încât să nu ne permitem să încercăm măcar răspunsuri este o dovadă de falsă modestie. E adevărat că nu ne permitem să fim detaşaţi şi să tratăm subiectul cu răceală şi obiectivism de bibliotecă pentru că flagelul loveşte în apropierea noastră.

Nu ne putem permite luxul de a judeca cazuri individuale atâta vreme cât nu avem informaţii complete. Nu intenţionez să caut motivele care împing un individ la o soluţie extremă atât de radicală. Pe acestea le va judeca Dumnezeu, care le şi cunoaşte mai bine. Nu intenţionez să discut obiectivele pe care sinucigaşii le au când recurg la un asemenea gest irevocabil. Pe acestea le va judeca Dumnezeu, care le cunoaşte în contextul lor. Frământarea mea este una teologică. Voi căuta să pun împreună dovezile şi textele biblice relevante. În fond mă străduiesc să înţeleg ce anume ne spune Revelaţia despre subiect.

 

Viaţa este darul lui Dumnezeu, nu o simplă manifestare a unor capacităţi umane

Originatorul vieţii este Dumnezeu Însuşi. Istoria creaţiei relatează cum Dumnezeu îl capacitează pe om, bărbat şi femeie, să perpetueze rasa umană şi, făcând astfel, să îşi îndeplinească mandatul de a stăpâni peste creaţie ca vicerege. Contrar agendei deiste, Dumnezeu nu s-a retras din istoria umanităţii, pentru că El este implicat activ în generarea descendenţilor lui Adam, după cum dovedeşte frecventa utilizare a formulei „Domnul a dat zămislire” în Biblie. Până şi copiii rezultaţi din incest sunt acceptaţi ca odrasle legitime (vezi copiii lui Lot şi ai lui Iuda), în ciuda faptului că incestul ajunge condamnat şi aspru sancţionat de Legea lui Moise. Poetul recunoaşte cu uluire faptul că Dumnezeu este cel care a lucrat în ascuns la zămislirea sa (Psalmul 139:13-15).

Ideea întocmirii omului ca fiinţă cu trup şi spirit apare frecvent în literatura biblică (Deut. 32:6; Iov 31:15; Ps. 33:15; 119:73; Isaia 49:15; Zah. 12:1). A crede că Dumnezeu ne-a încredinţat nouă viaţa fără a mai fi interesat de ceea ce facem noi cu ea este o mare înşelăciune. Dumnezeu are autoritate asupra vieţilor noastre, aşa cum olarul este stăpân peste lutul lui (Isaia 29:15-16). Astfel, nu este multă înţelepciune în ridicarea de întrebări de felul: „De ce m-ai făcut aşa?” sau aparent mai religioasa variantă: „De ce ai îngăduit aşa?”

 

În ciuda imperfecţiunilor ei, viaţa este mai preţioasă decât moartea

Întâi de toate, constat că în cultura semită sinuciderea nu posedă aura de demnitate pe care o regăsim în cultura budistă sau în cea musulmană, de exemplu. Viaţa este apreciată mai mult decât orice. Este adevărat că viaţa poate fi sacrificată în folosul altora pe câmpul de luptă. Semiţii, inclusiv evreii, puneau viaţa mai presus de orice, după cum mărturiseşte şi proverbul următor: „pentru cel viu mai există speranţă, după cum mai de preţ este un câine viu decât un leu mort” (Eclesiastul 9:4). Am putea interpreta că mai bine este sclav în viaţă, decât prinţ mort. În acest context, se subliniază faptul că moartea aduce cu ea inactivitatea şi lipsa manifestării sentimentelor. Viaţa este de preferat în ciuda faptului că este caracterizată de certitudinea morţii şi de incapacitatea de a rezista în faţa acumulării de prostie. Chiar şi aşa viaţa este vrednică de trăit. Există mult prea multe frumuseţi care, consumate în regimul intenţionat de Creator, să nu dea satisfacţii omului.

Evreii au avut de pătimit din cauza îndepărtării lor de Dumnezeu, aşa că promisiunea exilului a intrat pe rol. Pentru un evreu naţionalist (poate cea mai autentică formă de naţionalism dintre câte există) pătimirea ca străin era cea mai grozavă dintre sancţiuni. Chiar şi aşa, Dumnezeu le porunceşte supravieţuitorilor astfel: „Zidiţi case şi locuiţi-le. Plantaţi grădini şi mâncaţi-le roadele. Luaţi-vă soţii şi faceţi fii şi fiice. Însuraţi-vă fiii şi măritaţi-vă fiicele ca să aibă fii şi fiice. Înmulţiţi-vă în locul în care sunteţi şi nu vă împuţinaţi. Căutaţi pacea pentru cetatea în care v-am dus în captivitate şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, căcă dacă ei îi merge bine şi vouă vă va merge bine.” (Ier. 29:5-7) Viaţa, atâta vreme, câtă este trebuie continuată în limitele lăsate de Dumnezeu.

Cazurile de sinucidere sunt foarte rare în Biblie. Voi lua în discuţie doar două exemple, situate la mii de ani distanţă unul de altul: regele Saul şi Iuda Iscarioteanul. În ambele cazuri se poate vorbi despre decizia personală dar şi despre amăgirea diavolului în luarea unei asemenea decizii. Amândouă personajele s-au înstrăinat în mod constant de Dumnezeu, refuzând să asculte de Dumnezeu în mandatul încredinţat lor: Saul ca rege peste Israel, iar Iuda ca administrator ar donaţiilor către grupul apostolic. În cele din urmă, amândoi recurg la sfatul cel mai nepotrivit cu putinţă al celor care nu îi pot recupera: Saul la o necromantă, Iuda la marele preot care căuta îndepărtarea lui Isus. Niciunul dintre ei nu este acuzat explicit, dar un sens al Providenţei divine aflate în control răzbate din amândouă istorisirile.

Biblia relatează despre mai multe cazuri de sinucidere (îi mulţumesc lui Marius Cruceru pentru a-mi fi atras atenţia asupra acestui fapt): Abimelek (sinucidere asistată), Samson (sinucidere gen „kamikaze”), scutierul lui Saul, Ahitofel, Zimri. Ţin să remarc trei chestiuni importante cu privire la aceste situaţii. În primul rând, cazurile de suicid din Vechiul Testament menţionate  aici zugrăveau „victima” în postura de a încerca să-şi protejeze demnitatea, evitând prin suicid o situaţie ulterioară intuită a se complica şi având grave repercursiuni asupra sa. Poate că nici cazul lui Iuda Iscarioteanul nu este departe de o asemenea interpretare, dat fiind că el însuşi avea convingerea că a trădat un nevinovat şi se temea, probabil, că va avea de înfruntat şi oprobiul colectiv.

În al doilea rând, limba ebraică nu posedă un termen distinct pentru „suicid”, sau oricare dintre termenii din familia sa (sinucidere, sinucigaş). Se preferă, în schimb, perifraza. Abimelek a fost omorât de scutierul său (Jud. 9:54). Samson cere Domnului: „să moară sufletul meu!” (Jud. 16:30), după care autorul evită să descrie moartea lui Samson. Saul „a căzut pe sabie şi a murit” (1 Sam. 31:5). La fel a făcut şi scutierul său (1 Sam. 31:5). Zimri „a incendiat palatul peste sine” (1 Regi 16:18). Cea mai transparentă exprimare cu privire la intenţiile criminale ale unui individ asupra sa însuşi este redată de verbul „s-a sugrumat”, care descrie situaţia lui Ahitofel (2 Sam. 17:23). Acelaşi verb grecesc este folosit în NT pentru a descrie moartea violentă a lui Iuda Iscarioteanul în Evanghelia după Matei (Mt. 27:5). Marcu şi Luca nu înregistrează acest incident. Ioan este criptic („Era noapte” – In 13:30), iar în Faptele apostolilor Luca aminteşte de o manieră piezişă de sinuciderea lui Iuda.

În al treilea rând, faptul cel mai miezos dintre toate, naraţiunile biblice nu emit sentinţe morale vizavi de gestul radical al luării propriei vieţi, decât în cazul lui Iuda, care a împlinit astfel planul lui Dumnezeu şi blestemul anunţat prin Psalmi (F. ap. 1:20). Relatând aceste naraţiuni de o manieră mai puţin dogmatică, autorii inspiraţi de Duhul Domnului, au permis audienţei să dezbată şi să ajungă la un consens pe baza raţionamentului şi a dialogului, luând în discuţie standardul Legii lui Dumnezeu.

Câteva exemple suplimentare ne vor ajuta să înţelegem această chestiune. Cum a ajuns şarpele să conspire împotriva lui Dumnezeu? A greşit Noe când s-a dezgolit în cortul său (în privat)? Au greşit fiicele lui Lot pentru că şi-au făcut urmaşi din tatăl lor  îmbătat în prealabil? Au greşit Avram şi Isaac atunci când au ascuns natura relaţiei lor cu soţiile lor faţă de Faraon, respectiv Abimelek? A greşit Iuda când s-a bucurat de serviciile prostituatei din Timna, dovedită a fi nora sa incognito? A greşit Iosif când ducea tatălui său rapoarte despre fraţii săi? A greşit Iosif când i-a pus la încercare pe fraţii săi, ascunzându-şi adevărata identitate? A greşit Moise când l-a ucis pe supraveghetorul egiptean? A greşit Moise când şi-a luat de soţie o etiopiancă?

Exemplele ar putea continua până în NT. Clasicul exemplu este următorul: a greşit Pavel când l-a refuzat pe Ioan Marcu în echipa sa misionară şi s-a despărţit de Barnaba din această cauză (F. ap. 15:36-41).  Deşi toate aceste situaţii de conflict necesită discuţie şi frământare, ele nu înseamnă că nu există principii sau că standardul biblic este lax. Deliberarea se face numai în urma dezbaterii. Probabil că tocmai această calitate au făcut naraţiunile canonice şi, prin extensie, naraţiunile necanonice care urmează acest tipar să impresioneze mintea omului şi să reziste probei timpului.

 

Luarea vieţii este un prerogativ divin

Regele David insistă prin post şi rugăciune să mijlocească pentru copilul născut lui de Bat-Şeba prin relaţia adulteră dintre ei, dar acceptă sentinţa lui Dumnezeu când copilul moare. Iov recunoaşte că este dreptul lui Dumnezeu de a-i fi luat nu numai proprietăţile ci şi cei zece copii ai Săi. „Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvântat” (Iov 1:21).

Crima cu intenţie este aspru sancţionată în comunitatea israelită. Pentru criminalul cu premeditare nu există ispăşire; el trebuia să ispăşească această vină cu propria viaţă. Spre deosebire de alte legi antice, discriminatorii în sancţiuni în funcţie de statutul social al criminalului şi al victimei, Legea lui Moise este dreaptă. O viaţă valorează la fel de mult, indiferent a cui este – bogat sau sărac, stăpân sau sclav: „Oricine loveşte mortal un om trebuie să fie pedepsit cu moartea” (Exodul 21:12). Singurele excepţii tolerate în Biblie sunt moartea combatanţilor duşmani în contextul luptelor autorizate de Dumnezeu şi crima fără premeditare sau lovitura cauzatoare de moarte administrată de stăpân sclavului său.

 

Scriptura ne invită „să ne dăm viaţa” prin slujirea altora

Apostolul Pavel sintetizează rostul vieţii creştine prin imaginea „sacrificiului viu”, unul dintre numeroase paradoxuri ale teologiei creştine. Este vorba despre o viaţă de slujire consacrată lui Dumnezeu, fără reţineri şi obiecţii, aşa cum numai un animal imobilizat şi sacrificat putea fi caracterizat (Romani 12:1-2). În contextul discuţiei despre lipsa de justificare a păcatului în viaţa credinciosului, acelaşi Pavel spunea: „Să nu mai daţi mădularele voastre păcatului, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca unii care aţi fost aduşi de la moarte la viaţă, şi daţi-vă mădularele voastre lui Dumnezeu, ca instrumente ale dreptăţii, pentru ca păcatul să nu mai domnească asupra voastră, întrucât voi nu sunteţi sub Lege, ci sub har!” (Romani 6:13)

Aşa îl vedem pe Isaac acceptând dreptul tatălui său Avraam asupra sa, lăsându-se legat şi pus deasupra lemnelor pentru a fi jertfit. Aşa îl vedem pe Cristos care renunţă la orice zbatere şi la toate mijloacele de evadare din slujirea lui Dumnezeu chiar şi prin moartea Sa şi acceptă ca nevinovat cea mai cruntă moarte, la mâna celor mai nedrepţi judecători. Aşa îl vedem pe apostolul Pavel care renunţă la toate onorurile iudaismului tradiţional pentru a îmbrăţişa „cariera” apostolului, călătorind din loc în loc prin teritoriile bazinului mediteraneean, riscându-şi viaţa, fiind aproape linşat în repetate rânduri, fiind lipsit adesea chiar şi de cele mai elementare resurse dar mereu dispus să lucreze pentru Dumnezeu.

Ca şi creştini, „suntem lucrarea Lui, creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”, spune Pavel efesenilor (Ef. 2:10). Prin urmare, curmându-ne viaţa ne sustragem menirii pentru care am fost creaţi şi altoiţi în trupul Bisericii şi parte a trupului lui Cristos. Aşa se face că spre deosebire de necreştini, vinovaţi de faptele rele săvârşite, creştinul este responsabil şi de faptele bune pe care a evitat să le facă.

Epistola către evrei ne atrage atenţia că cine nu urmăreşte pacea cu toţi şi sfinţirea nu are cum să Îl vadă pe Domnul (Evrei 12:14). Este posibil ca retrăgându-te dintre două tabere în conflict deschis să poţi face pace, dar calea aleasă trebuie să presupună şi sfinţirea. Sfinţirea presupune tocmai conlucrarea Duhului Sfânt cu duhul omului pentru transformarea vieţii şi o viaţă consacrată în slujire prin trup. Chemarea sfinţirii este în evidentă opoziţie cu sinuciderea.

 

Responsabilitatea este personală

Fiecare suntem responsabili în mod individual de binele sau răul pe care l-am făcut pe când trăiam în trup. Cu acestea, bune – rele, va trebui să ne înfăţişăm înaintea tronului lui Dumnezeu pentru judecată (2 Corinteni 5:10).

Prin profetul Ezechiel (capitolul 18), Dumnezeu clarifică mitul „îndreptăţirii arborescente”, adică imputarea îndreptăţirii de la un individ meritoriu spre un altul nemeritoriu. În ciuda faptului că Dumnezeu nu se delectează cu moartea păcătosului, ci cu pocăinţa lui, „sufletul care păcătuieşte ACELA va muri”. Dreptatea tatălui nu va fi imputată fiului, tot la fel cum răutatea fiului nu va fi imputată tatălui. Dreptatea fiului nu va fi imputată tatălui, tot la fel cum răutatea tatălui nu va fi imputată fiului.

Chiar mai mult, dacă un om drept se dezice de moralitatea lui începând să păcătuiască şi moartea îl surprinde în nedreptatea lui, toată dreptatea lui va fi uitată şi va plăti pentru nedreptatea lui (Ez. 18:24, 26). În mod concret, o viaţă trăită în moralitate nu ajuta omului care a comis crimă cu premeditare, pentru că urma să facă ispăşire cu propria viaţă pentru păcatul său. Tot la fel un om imoral care se pocăia, avea garantată din partea lui Dumnezeu, continuarea vieţii (vezi exemplul lui Manase, 2 Cronici 33).

Este adevărat că în Cristos, omul poate primi dreptatea lui Dumnezeu în ciuda faptului că nu o merită. Dumnezeu, însă, nu îi îndreptăţeşte pe toţi oamenii ci doar pe cei care cred în Cristos şi sunt dispuşi, prin Duhul, să accepte moartea lui Cristos în locul lor. Toţi oamenii care se consideră suficienţi şi liberi să trăiască fără Dumnezeu nu vor avea parte de acest privilegiu şi rămân mai departe în război deschis cu Dumnezeu. Creştinismul nu este o justificare pentru a trăi în păcat sau pentru a încerca păcate (Romani 6). Cine se joacă cu astfel de situaţii este sancţionabil cu acelaşi fel de penalizări ca toţi ceilalţi. Cine calcă legea statului va trebui să plătească. „Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52). Cine se angrenează în conflict poate primi lovituri, inclusiv dintre cele cauzatoare de moarte. Cine se automutilează poate sângera până la moarte. Cine caută să-şi curme viaţa se poate întâlni cu moartea. Cine face astfel este responsabil de faptele sale, în ciuda moralităţii unei vieţi întregi.

 

Concluzie

Sinuciderea este cea mai egoistă dintre toate manifestările specific umane. Ea desconsideră dreptul suveran al lui Dumnezeu, Cel care dă viaţă, de a lua viaţa când crede El de cuviinţă. Sinuciderea este umanismul sub forma lui cea mai transparentă, manifestarea ultimă a dreptului individului de a face ce voieşte cu viaţa sa. În ultimă instanţă sinuciderea este un afront adus lui Dumnezeu ca sancţiune finală pentru interferenţele Sale în viaţa individului. Din moment ce fricoşii, mincinoşii şi criminalii nu au loc în împărăţia lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:8), cum vor putea fi sinucigaşii alintaţi la pieptul Tatălui?