Suferinţa dreptului

Comparaţia dintre lucrarea canonică a lui Iov şi alte lucrări din Antichitate pe tema suferinţei dreptului a scos în evidenţă faptul că judecata omului a fost de când lumea pripită şi neconformă cu realitatea. Spre deosebire de contextul Orientului Apropiat al Antichităţii, unde standardul moral era inexistent, în societatea iudaică moralitatea era definită în raport cu Legea revelată de Dumnezeu lui Moise. Aşa se face că prietenii lui Iov, adepţi ai teologiei populare, au putut să diagnosticheze criza lui Iov ca pe o sancţiune divină la încălcarea standardului moral al lui Dumnezeu. Tot la fel, Iov însuşi s-a putut apăra pe sine, dezvinovăţindu-se că nu se făcea vinovat cu călcarea niciuneia dintre poruncile Domnului (mai ales capitolul 31). Iov este omul care nu „s-a simţit cu musca pe căciulă” atunci când moartea i-a bătut la uşă.

Iov este un personaj nepereche nu numai prin faptul că a putut afirma despre sine că nu este vină în el, spre marea dezamăgire a prietenilor săi. Tot despre el Biblia afirmă că şi-a luat în serios datoria de familist şi de părinte. Chiar şi când copiii lui erau majori, Iov se simţea obligat să mijlocească la Dumnezeu pentru ei, pentru ca vreun eventual păcat săvârşit din neatenţie să fie iertat. Până şi soţia lui, aşa ignorantă cum a fost când i-a cerut să facă un păcat vrednic de moarte ca Dumnezeu să îi curme suferinţa, a rămas cu el în ciuda suferinţei sale şi au continuat mariajul lor şi după ce încercarea aceasta a fost depăşită. Când alte femei ar fi dat bir cu fugiţii, soţia anonimă a lui Iov i-a rămas fidelă prin toate suferinţele sale.

Iov este un erou al credinţei autentic pentru că a rămas credincios Domnului, în ciuda imensei sale suferinţe, fără ca să aibă perspectiva pe care noi astăzi o avem asupra dreptului suveran al lui Dumnezeu de a încerca prin suferinţă pe credincioşii Săi şi de a o face uneori doar pentru a-Şi proslăvi Numele. Dacă ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 10:13 că „nu ne-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească” (şi cred că aşa este), atunci puterea lui Iov a fost cu adevărat mare. Spre deosebire de oricare dintre noi care am pierdut copii, Iov şi-a pierdut pe toţi cei zece copii ai săi într-o singură zi. Spre deosebire de oricare dintre noi cărora Dumnezeu ne-a luat din averi, lui Iov Dumnezeu i-a luat tot ce a avut într-o singură zi. Şi nu i-a luat puţin: 7000 de oi, 3000 de cămile, 500 de perechi de boi, 500 de măgăriţe. Spre deosebire de oricare dintre noi care suntem cercetaţi printr-o boală, lui Iov i s-a luat sănătatea într-o singură zi, aşa încât s-a trezit cu o boală incurabilă, izolat în condiţii de carantină, fără nicio speranţă de mai bine, dar nici măcar de moarte iminentă. Să nu mai vorbim de faptul că, în cazul lui Iov, Dumnezeu a intervenit repunându-l în drepturi, tot la fel cum l-a şi deposedat, dând lumii întregi un semnal că l-a reabilitat integral. Un asemenea standard este imposibil de bătut!

Un singur muritor a ajuns să depăşească standardul suferinţei lui Iov şi el un drept, un drept perfect legitim după tot standardul lui Dumnezeu şi Acela a suferit ca să împlinească dreptatea lui Dumnezeu pentru ca dreptatea meritată astfel să ne fie imputată nouă celor care credem în suferinţa lui nemeritată. Dacă nu reuşim nici măcar cu suferinţa dreptului Iov să ne asemănăm, atunci cum ne-am putea asemăna cu suferinţa lui Cristos, pentru că despre El vorbeam adineaori. Cred că dreptul Iov ne-a fost dat ca model de maximă suferinţă pentru ca noi, mult mai modeştii suferinzi, să ne punem suferinţa noastră în context şi să fim mulţumitori Domnului de harul de care ne-a făcut nouă parte şi să nu ne trezim văicărindu-ne.

În ultimă instanţă Dumnezeu este judecătorul ultim al fiecărui om. Mă tem, însă, că prea adesea ne slobozim la penel sau la gură, îndrăznind comparaţii cu totul exagerate, de-a dreptul patetice şi cu totul scoase din context. Cred că ne şade mai bine să păstrăm măsura şi să-L lăsăm pe Domnul să-Şi apere proprietatea. Eventual ne vom putea pronunţa despre statura morală a vreunei persoane doar după ce viaţa sa a trecut pe dinaintea ochilor noştri consumându-se. Apoi, veni-va vremea unor temporare concluzii. Temporare, pentru că în cazul lui Iov Dumnezeu Însuşi s-a pronunţat inspirând scrierea cărţii canonice care i-a purtat de atunci numele. Noi toţi epigonii suferinţei va trebui să ne mulţumim cu un modest număr de ordine pe listele vrednicilor contemporani, pentru că, nu-i aşa, în cazul nostru, va trebui să aştepăm pentru pronunţarea divină până la Ziua Judecăţii. Abia atunci vom vedea cine se mai învredniceşte de titlul de „drept suferind”.

Examenul de Teologia Vechiului Testament

Considerat un curs de maturitate teologică, în cele mai multe şcoli teologice cursul de Teologia Vechiului Testament se ia în partea a doua studiilor. La ITP acesta se face în semestrul IV (anul II de studii). Prin urmare, aveam anumite temeri legate de capacitatea studenţilor de discuta VT la cel mai înalt nivel de sinteză. Ei bine, temerile mele au fost dovedite lipsite de substanţă când am ajuns la verificarea de sfârşit de curs. Rezultatele bune obţinute de studenţi au demonstrat că planificarea acestui examen în coada sesiunii şi-a meritat aşteptarea.

Examenul scris reprezintă 70% din nota finală la cursul de Teologia VT. Şi de această dată am avut un examen cu cinci secţiuni. Prima propunea identificarea răspunsului corect dintre cele trei variante date (20 itemuri a câte un punct fiecare). A doua secţiune cerea asocierea unor categorii date cu una dintre definiţiile listate (15 itemuri a câte 3 puncte fiecare). Secţiunea a treia oferea 15 afirmaţii a căror valoare de adevăr trebuia identificată (15 itemuri a câte 2 puncte fiecare). La penultima secţiune studentul trebuia să răspundă în scris sub forma unui scurt eseu la una dintre cele două teme date (2o puncte). Ultima secţiune punea înaintea studentului trei cazuri problematice din VT, solicitându-se evaluarea din punct de vedere etic a contribuţiei personajelor (10 puncte fiecare). Din totalul de 145 de puncte, au fost necesare 130 de puncte pentru obţinerea notei maxime.

Dintre cei 27 de studenţi ai anului II, au fost prezenţi la examen 23. Toţi au luat note de 6 (şase) sau mai mari. Am avut plăcerea să pot da chiar şi un 10 (zece). Pe lângă acesta au mai fost nouă note de 9 (nouă), şase note de 8 (opt), şase note de 7 (şapte) şi un 6 (şase).

La subiectul A, punctajul maxim a fost obţinut de Ianăş B. Subiectul B a ridicat cele mai mari probleme, astfel încât Răzvan M. a obţinut cel mai mare punctaj (39/45). Beniamin D. a rezolvat perfect subiectul C. La tema de eseu au fost numeroşi studenţi care s-au calificat pentru punctajul maxim. Se vede că din pricina faptului temele alese au fost dintre cele dezbătute la începutul cursului şi la seminar. Temele de la subiectul E au fost dezbătute coerent, evidenţiindu-se diversele faţete ale problematicii de către Ionuţ E., Marius T. şi Maricel C. Temele acestea merită a fi dezbătute în ocazii ulterioare pe acest blog.

De notat ca la temele de seminar care reprezintă 30% din nota finală s-au scăzut din fiecare lucrare 0.1 puncte pentru întârziere, 0.1 puncte pentru probleme de ortografie şi punctuaţie, 0.1 puncte pentru un aspect neîngrijit al lucrării, o.1 puncte pentru o pregătire superficială a temei. Studenţii vor fi anunţaţi individual prin email de rezultatele finale obţinute.