„Lăudaţi-L cu tamburine şi cu dansuri!” (Ps. 150:4)

dance

Frate Silviu, analizând puţin dansul evreilor din VT, am dat de versetele din Ps. 149:3 şi 150:4 unde se afirmă lauda Domnului prin jocuri. Expresia „a lăuda pe Domnul cu jocuri” are conotaţia de a-L lăuda pe Dumnezeu prin dans, sau se referă la altceva? Apoi, după părerea dvs., cât de legitimă este folosirea acestor versete, dar şi a altora, pentru admiterea dansului la un program de laudă şi închinare din unele cercuri neoevanghelice? Vă mulţumesc. Vasile Boştiog.

Cuvintele psalmistului din titlul articolului debordând de pasiune la adresa lui Dumnezeu al cărui psalm a fost găsit vrednic tocmai pe acest considerent să încheie cartea Psalmilor. Prin această compoziţie, traseul de la bocet spre laudă, de la introspecţie la închinare colectivă este desăvârşit. Despre această opţiune editorială am discutat cu alt prilej. În studiul acesta, înainte de a căuta aplicaţia practică pentru contemporanii noştri, vom începe prin a înţelege uzanţa termenilor în contextul literar şi socio-istoric.

Pereche de termeni

În literatura semitică în general şi în cea ebraică în particular, perechile de termeni sunt folosiţi de regulă pentru a sprijini paralelismul ideilor, adică principiul pe baza căruia unitatea de bază a poeziei (versul, de regulă cel cu două linii poetice) exprimă o idee prin intermediul liniei primare, iar cu ajutorul liniei secundare o continuă adăugând unele detalii. Întrucât poezia are calitatea de a prelucra din punct de vedere estetic idei altminteri simplu prezentate în vorbirea curentă, paralelismul ideilor permite în lipsa rimei o prelucrare artistică mai elaborată.

Perechile de termeni au ajuns cu timpul fixe chiar şi la nivel transcultural până acolo încât se poate anticipa un anumit termen în funcţie de corespondentul său din linia primară. Aşa sunt termenii „lapte // iaurt”, „mâna // dreapta”,  „capul // tâmpla” în Cântarea Deborei (Jud. 5:25-26).

Termenii „tamburine” şi „dansuri” reprezintă o astfel de pereche de termeni. Ca dovadă putem lua exemplul din Psalmul 149:3. Aici termenii apar chiar pe linii poetice diferite, dar aparţinând aceluiaşi vers:

„Să-I laude Numele prin dansuri

şi să-I cânte cu tamburine şi cu lira!”

Promisiunea recuperării poporului Israel este ilustrată prin imaginea fetei care primeşte din nou motiv de bucurie şi iese pe stradă pentru triumf:

„Te voi împodobi iarăşi cu tamburine,

şi vei ieşi la dans cu cei ce te înveselesc.” (Ier. 31:4)

După cum se poate constata, această asociere de termeni a fost folosită ca artificiu poetic în poezia ebraică. Totuşi, perechea are un temei istoric, iar asocierea are un fundament în realităţile din contextul socio-istoric.

Dansul ritmic ca expresie a bucuriei seculare

Dansul este o activitate umană aflată la antipodul bocetului (Ecl. 3:4; Ps. 30:11; Lam. 5:15). Manifestarea dansantă a fost folosită ca ilustraţie pentru bucuria care a caracterizat Dumnezeirea aflată în plin proces de creaţie a lumii (Pr. 8:30).

În Evanghelia după Matei, Domnul Isus este înfăţişat condamnându-i pe evrei pentru că se făceau vinovaţi a fi refuzat atât mesajul auster al lui Ioan Botezătorul cât şi mesajul mai voios al lui Isus. Pentru a ilustra acest adevăr Domnul Isus folosea comparaţia celor două mesaje cu cântecul de jale şi cântecul de joc. Observaţi cum aici, dansul este acompaniat de fluier:

V-am cântat din fluier, dar n-aţi dansat,

V-am cântat de jale, dar n-aţi bocit.

Manifestarea prin dans, ca activitate extrovertită mare consumatoare de energie este în mod firesc asociată cu tinereţea, mai ales cu fetele (C.-cânt. 6:13; Ier. 31:13). Se cunoaşte risipa de energie depusă în dans de fiica Irodiadei la festivităţile ocazionate de sărbătorirea naşterii lui Irod şi cum a reuşit să îi binedispună pe invitaţii lui Irod, încât regele s-a simţit obligat să îi ofere un cadou extravagant. Aşa se face că a preferat să o lase pe ea să şi-l aleagă, obligându-se cu jurământ să îi împlinească orice dorinţă se încadra la valoarea maximă a unei jumătăţi din împărăţia lui. Obiceiul de a avea dansatoare la curte este bine atestat în documentele extrabiblice ale vremii (vezi şi Dan. 6:18).

Expresia bunăstării şi a vieţii tihnite în Orientul Apropiat al Antichităţii este pitoresc zugrăvit în replica dată de Iov prietenilor săi după a doua intervenţie a lui Ţofar din Naama. Conform acestui tablou, omul fericit se bucură de prezenţa copiilor şi nepoţilor lor, sunt lipsiţi de necazuri, turmele şi cirezile prosperă, copiii zburdă în siguranţă împrejurul lor şi se delectează cu muzică de tamburină, harfă şi fluier (Iov 21:12). Culmea, zice Iov, toate acestea se întâmplă în contextul în care nu au preocupări spirituale şi nu îi interesează de Dumnezeu.

Celebrarea unui eveniment în familie presupunea muzica şi dansul. Patriarhul Laban îl mustră pe fugarul său ginere Iacov pentru că a plecat pe ascuns de acasă, când s-ar fi cuvenit să plece „cu bucurie şi cu cântece de tamburină şi liră” (Gen. 31:27). Pilda fiului risipitor descoperă realitatea bucuriei în cadrul familiei manifestată prin dansuri. Evanghelia spune că, atunci când s-a întors acasă, fiul cel vârstnic „a auzit muzică şi dansuri” (Luca 15:25). Dansurile nu pot fi audibile decât în măsura în care ele sunt ritmice şi acompaniate de un instrument specific, inconfundabil asociat cu dansul.

Constatăm, aşadar, că evreii obişnuiau să-şi exprime bucuria în public prin dansuri pe muzică ritmată. Biblia mărturiseşte explicit despre diverse evenimente care ofereau contextul unei asemenea manifestări: zile de naştere, sosiri şi plecări acasă, dar este foarte probabil că galeria evenimentelor care se calificau pentru dansul în ritmul instrumentelor era mult mai extinsă.

Dansul ritmic ca expresie a celebrării triumfului militar

Dansul pe ritm de tamburine este asociat în naraţiunile biblice cu celebrarea triumfului militar. Textul biblic care promovează pentru prima dată această asociere este relatarea despre Miriam, sora lui Moise, care a jubilat la constatarea biruinţei lui Dumnezeu asupra armatei egiptene: „Miriam, profetesa, sora lui Aaron, a luat o tamburină în mână şi toate femeile au ieşit după ea având tamburine în mâini şi dansând” (Ex. 15:20).

Jubilarea prin tamburine şi dansuri apare din nou în contextul celebrării triumfului armatei conduse de Iefta. Atunci, fiica lui Iefta este prezentată ca ieşindu-i „în întâmpinare cu tamburine şi cu dansuri” (Jud. 11:34). Fetele din Şilo au fost surprinse dansând în afara cetăţii şi răpite pentru supravieţuitorii lui Beniamin (Jud. 21:21). Aici nu se specifică în mod explicit că dansul lor era susţinut de tamburine, sau că festivalul era unul care comemora o victorie, dar ea era închinată Domnului (v. 19). În contextul sincretist al cărţii Judecători, este greu de demonstrat că această sărbătoare era închinată adevăratului Dumnezeu, în spiritul unui iahvism autentic, însă se poate presupune că era comemorată colonizarea Canaanului.

Tot triumful militar îl celebrează şi femeile contemporane cu Saul şi David. Despre ele citim că repetau refrenul: „Saul a ucis miile lui // iar David zecile lui de mii!” (1 Sam. 18:7) în ritm de tamburine şi dansuri, susţinute de lăute (v. 6). Situaţia este rememorată până şi de duşmanii lui David, filistenii lui Ahiş din Gat (1 Sam. 29:5).

Tamburinele apar printre instrumentele care acompaniau cântările profeţilor. Profetul Samuel îl anunţă pe tânărul candidat la monarhie, beniamitul Saul, că urmează să i se confirme această vocaţie prin întâlnirea cu un grup de extatici manifestându-se prin cântare acompaniată de „harfe, tamburine, flaute şi lire” (1 Sam. 10:5). Termenul „flaut” este o opţiune nepotrivită prin anacronismul lui, aşa cum ar fi fost „trompeta” pentru „trâmbiţă”, deoarece atât flautul cât şi trompeta sunt instrumente sofisticate care nu au fost cunoscute în Orientul Apropiat al Antichităţii. De notat că această trupă de extatici se manifestau astfel în apropierea unui cetăţi israelite ocupate de o garnizoană filisteană. Despre agenda militaristă a asociaţiilor cvasiprofetice am scris şi în alt context (vezi Profetismul israelit în documentele biblice: între fals şi autentic, p. 66-68).

În contextul liturgic al poeziei psalmodice, biruinţa militară a lui Dumnezeu asupra duşmanilor Săi este adesea celebrată explicit, alteori se face aluzie la aceasta, ca şi în Psalmul 150 unde sunt invocate „isprăvile Lui cele mari” (v. 2).

Tot la fel Psalmul 149, asociază cântarea cu militarismul de maniera cea mai ostentativă cu putinţă:

Fie ca proslăvirea lui Dumnezeu să fie în gura lor

şi sabia cu două tăişuri în mâna lor,

ca să se răzbune pe neamuri,

să pedepsească popoarele,

să le lege regii cu lanţuri

şi mai-marii cu obezi de fier,

şi să împlinească astfel judecata scrisă.

Aceasta este o cinste penru toţi credincioşii săi! (Ps. 149:6-9)

Psalmul 68 imaginează o procesiune triumfală care sărbătoreşte tot o victorie militară, iar tamburinele sunt plasate în centru în grija fetelor (Ps. 68:25).

Biruinţa finală a lui Dumnezeu va fi cea care va determina cea mai înflăcărată jubilare din partea credincioşilor, realitate descrisă de profetul Maleahi prin imaginea viţeilor care ţopăie la ieşirea din grajduri (Mal. 4:2).

Unii ar fi tentaţi să interpreteze alegoric războaiele Domnului din Canaan cu lupta spirituală a creştinului împotriva duhurilor răutăţii din locurile cereşti. Personal prefer o interpretare tipologică a campaniei lui Iosua din Canaan, după cum sugerează şi autorul Epistolei către evrei. Dacă dansul cu acompaniament de tamburine era menit a celebra biruinţele militare ale Domnului în vechime, iar acum avem creştinul le-ar putea celebra pe cele spirituale, atunci şi celebrarea ar trebui să fie în spirit şi nu în trup, iar jubilarea să fie una a duhului nu a trupului.

Prin urmare, dansul ritmat susţinut de tamburine (şi de lăute) este o exprimare frenetică a jubilării pentru triumful militar dăruit de Dumnezeu lui Israel asupra duşmanilor săi. Semnificaţia aceasta a putut fi transferată perechii de termeni „dansuri // tamburine” chiar şi în poezie.

Dansul ritmic ca exprimare a jubilării în închinare

La picioarele muntelui Sinai, în lipsa lui Moise, poporul Israel este descris într-o manifestare cultică ce frizează absurdul. Poporul eliberat de Dumnezeu din Egipt, care a asistat la arătarea Domnului pe Muntele Sinai şi a recunoscut puterea Sa, este aici angrenat într-o petrecere închinată viţelului. De notat că şi acest zeu este ţinut responsabil cu eliberarea din Egipt, deci s-ar putea foarte bine încadra în galeria manifestărilor de triumf discutată mai sus. Oricum în Exodul 32 nu se foloseşte substantivul obişnuit pentru „dans” ci tot felul de variante cu dublu-sens, care fac deliciul lecturii. Poate vom reveni cu o altă ocazie. Deşi nu se menţionează specific ce instrumente au fost folosite, nu se poate să fi fost altele decât cele din galeria instrumentelor folosite şi luate din Egipt. Deşi nu se precizează cu exactitate că a fost vorba despre un dans ritmic, nu se poate exclude faptul că manifestările jubilante au avut o natură dansantă.

Desigur, David este cel mai celebru personaj înfăţişat în manifestare dansantă într-un context profund religios. Este vorba despre transferarea Chivotului legământului în doi timpi de la Chiriat-Iearim la Ierusalim. Procesiunea era condusă de rege, iar israeliţii „sărbătoreau înaintea Domnului cu toată puterea, cântând din lire, din harfe, din tamburine, din sistre şi din talgere” (2 Sam. 6:5; 1 Cr. 13:8). Observaţi numărul mare de instrumente de percuţie prezente, care asigurau ritmicitatea manifestării.

După sistarea procesiunii pentru trei luni din pricina morţii fulgerătoare a lui Uza, David reuşeşte să aducă Chivotul la Ierusalim. Printre elementele noi se include şi faptul că David „dansa cu toată puterea înaintea Domnului, încins cu un efod de in” (1 Sam. 6:14). Cronicile detaliază instrumentaţia folosită cu această ocazie: „harfe, lire şi chimvale” (1 Cr. 15:16, 19, 20, 21). Acompaniamentul a fost asigurat de strigăte, sunete de corn, trâmbiţe, chimvale (1 Cr. 15:28). Aici singurele instrumente de percuţie menţionate sunt chimvalele (talgerele). În acest context se menţionează doar despre David că dansase înaintea Domnului, un act de înjosire publică incriminat de soţia sa Mihal şi recunoscut ca atare de David (2 Sam. 6:20-24). De notat sobrietatea manifestării publice a închinării. Chiar dacă Dumnezeu intervine în susţinerea lui David, condamnând aspra judecată a soţiei sale (sterilitatea este introdusă în text ca sancţiune pentru Mihal), David ia aminte la critica reginei sale şi nu va mai fi văzut niciodată dansând în public sau autorizând o asemenea manifestare publică. Nota sobrietăţii în închinare va domina următoarele secole de practică liturgică după cum vom vedea mai jos.

Încă de la aşezarea cultului la Ierusalim în jurul Chivotului de curând instalat acolo, Asaf este desemnat să cânte din chimvale. Alte instrumente admise în închinarea publică erau: harfele, lirele şi trâmbiţele (1 Cr. 16:5-6, 42). Când va ajunge să reorganizeze slujirea levitică, odată ce există un spaţiu cultic autorizat şi central, la Ierusalim, regele David a desemnat breasla cântăreţilor care îi cuprindea pe leviţii cu abilităţi muzicale şi profetice, iar instrumentele acreditate arondate slujbei au fost: lira, harfa şi chimvalul (1 Cr. 25:1). La darea în folosinţă a Templului lui Solomon, practica stabilită de David se va păstra neschimbată. Închinarea este sobră în comparaţie cu manifestarea dansantă a regelui David, iar instrumentele folosite sunt aceleaşi: chimvale, harfe, lire şi trâmbiţe (2 Cr. 5:12-13). Regele Ezechia va recupera procedura odată cu repornirea închinării la Templu (2 Cr. 29:25).

Din nou, „harfa” este un anacronism pentru ceea ce reprezenta un instrument mult mai simplu decât harfa dar, cel mai probabil, cu mai multe corzi decât lira. Atenţia cu care David elimină tamburinele din practica cultică şi autorizează chimvalele în schimb sugerează o înţelegere dinstinctă asupra rolului instrumentelor în închinarea publică de la Tabernacol / Templu, spre deosebire de închinarea populară din exterior. Fiind nişte instrumente mai sobre decât exoticele tamburine, deşi tot Domnului i se aducea lauda, chimvalele sunt preferate în închinarea publică.

Psalmul 150 invocă prezenţa tamburinelor dar şi a chimvalelor în lăudarea Domnului. Marele absent din această garnitură de instrumente este trâmbiţa, evident asociată cu închinarea de la Templu.

În închinarea liturgică dansurile nu sunt prescrise în mod explicit, fapt confirmat şi de Noul Testament care nu înfăţişează Biserica în închinare prin dansuri şi nu prescrie o astfel de manifestare pentru închinarea publică. Îndemnul apostolului Pavel este să vorbim şi să cântăm, dar nu să dansăm Domnului (Ef. 5:19).

Nu mai este surprinzător faptul că pe parcursul Apocalipsei lui Ioan, sfinţii îngeri şi credincioşii sunt imaginaţi cântând şi proşternându-se înaintea lui Dumnezeu în închinare dar nu dansând (Ap. 4:10; 5:8-14; 7:9-17; 11:16-19; 14:1-5; 15:1-4; 19:1-10). Imaginea închinătorilor din Apocalipsa este nefiresc de statică în comparaţie cu închinătorii din Vechiul Testament. S-au păstrat practicile proşternării înaintea lui Dumnezeu şi a sunării din trămbiţă, dar dansul ritmat nu apare.

Prin urmare asocierea dansurilor cu chimvalele sugerează mai degrabă un context liturgic, în care sărbătorirea îl priveşte pe Dumnezeu pentru caracterul Său şi nu, în mod specific, pentru biruinţele Sale militare. Totuşi, cu timpul, dansul dispare dintre manifestările cultice, cel mai probabil din cauza asocierii sale cu celebrările seculare şi cu manifestările cultice păgâne.

Concluzie

Dansul pe acompaniament de instrumente de percuţie, cu coarde şi de suflat apare în literatura biblică atât în contexte seculare cât şi contexte religioase. Distincţia era dată de asocierea dintre instrumentele folosite. Din câte înţelegem mărturia biblică acompaniamentul de fluier şi tamburină era preferat pentru ocaziile seculare. Asocierea tamburinei cu „flautul” era preferată pentru celebrarea triumfului în război. Chimvalele înlocuiau tamburinele, aşa cum trâmbiţele înlocuiau „flautul” în contextul muzicii sacre. Dansul apare uneori explicit, alteori implicit, asociat cu toate acestea contexte, însă există o evidentă tendinţă înspre eliminarea sa din spaţiul liturgic şi sacru, ca şi cum această manifestare ludică ar fi fost inadecvată sobrietăţii din închinarea publică.

Fără ca Domnul Isus sau apostolii să fi interzis în mod explicit dansul, niciunul nu reglementează această cerinţă ca necesară pentru spiritualitatea creştină autentică. Se poate presupune fie că dansul era o practică generalizată care nu necesita confirmare, sau că dansul era o practică cu totul irelevantă pentru spiritualitatea creştină. Ne deranjează lipsa deviaţiilor care necesitau îndreptare şi lipsa de preocupare a Bisericii primare pentru clarificarea acestei problematici, care nu a stârnit niciun fel de controversă cum a fost cazul altor practici creştine (vezi manifestarea darurilor în Biserică, rugăciunea, cântarea, etc.).

În concluzie, în raport cu mărturia Bibliei ca întreg, consider că manifestarea dansantă în închinare publică nu este o practică autorizată pentru creştini. Potenţialul ei constructiv la nivelul întregii comunităţii este atât de limitat, încât tentativele nu merită efortul, mai ales într-o cultură unde închinarea înaintea lui Dumnezeu nu cunoaşte această dimensiune. Nu consider că dansul acompaniat de instrumente de percuţie, de suflat şi cu coarde este o practică revelată care, odată redescoperit, ar genera experienţe mai profunde cu Dumnezeu.

Comentariile sunt închise pentru „Lăudaţi-L cu tamburine şi cu dansuri!” (Ps. 150:4)

Filed under Teologia Vechiului Testament

Comentariile sunt închise.