Arhive lunare: august 2009

Cum ştiu că eşti înţelept? Versiunea Eclesiastului.

layoutimageAşa cum spuneam cu altă ocazie, în cartea Suveranitatea lui Dumnezeu şi sensul vieţii sub soare: O abordare homiletică a cărţilor Eclesiastul şi Iona, publicată în 2006, Paul Negruţ elimiă fără vreo justificare cinci capitole din ceea ce se dorea a fi un comentariu homiletic la cartea Eclesiastului, mai precis textele de la 5:8 până la 10:20. Sugerez un posibil motiv pentru această deliberată excludere: Eclesiastul vorbeşte despre satisfacţia omului de a se bucura de osteneala lui, fapt care include veselirea şi consumul de vin, adică „să mănânce, să bea şi să se bucure” (8:15). Această convingere contrazice, evident, agenda puritană a autorului comentariului dar nu şi pe a Eclesiatului. Conflictul este doar aparent şi se datorează lipsei unei exegeze aprofundate. Sfatul Eclesiastului ar fi putut fi integrat atât în teologia Vechiului Testament cât şi în spiritualitatea ebraică şi pus în perspectiva teologiei Noului Testament şi a spiritualităţii creştine. Opţiunea de a evita predicarea sau comentariul la unele versete din Biblie doar pentru că nu se potrivesc propriilor convingeri contrazice principiile predicării expozitive, principiile hermeneutice creştine şi tezele inspiraţiei şi ineranţei Scripturii.

De data aceasta voi atrage atenţia asupra unor învăţături care pot fi extrase din Eclesiastul 9:13-11:6. La fel cum înţelepciunea este asociată cu echilibrul, hărnicia, cumpătarea şi sobrietatea, prostia este asociată cu lăcomia, lenevia, logoreea şi beţia. Eclesiastul vorbeşte despre valoarea înţelepciunii în lumea lui Dumnezeu, a cărei prezenţă este complicată de prezenţa prostiei.

Primul paragraf (9:13-18) foloseşte ilustraţia şi proverbele pentru a sublinia adevărul că înţelepciunea nu este recompensată, deşi oricât de puţină ar fi este mai folositoare decât multă prostie.

Din păcate prostia este dăunătoare chiar şi în cantităţi mici (Ecl. 10:1-4), un adevăr susţinut prin mai multe proverbe. Strofa următoare (Ecl. 10:5-7) foloseşte versificaţia pentru a exprima o constatare cu valoare universală: prostia are mai multă trecere decât înţelepciunea şi, drept urmare, mai multă onoare.

Dacă înţelepciunea ar avea o răsplată, poate că ar tenta pe mai mulţi subiecţi umani să o caute. Înţelepciunea este cu atât mai puţin incitantă cu cât este nevoie de perseverenţă pentru rezultate cât de cât importante (Ecl. 10:8-10). Înţelepciunea este înghiţită de prostie, pentru că aceasta din urmă are un debit incomparabil mai mare decât cea dintâi, iar gazdele sale sunt mai numeroase şi mai încântate a face uz de comorile oferite de ea (Ecl. 10:11-15).

Prostia este asociată imaturităţii, leneviei, distracţiei fără limite şi nesupunerii faţă de autoritate, aşa cum înţelepciunea presupune vârstă matură, hărnicia, sobrietatea şi supunerea faţă de autorităţi (Ecl. 10:16-11:6). Această culegere de proverbe acoperă o largă paletă de adevăruri inspirate din cotidian şi au menirea de a arăta folosul zilnic al înţelepciunii şi să incite la adoptarea ei ca soluţie practică zilnică. Astfel, Eclesiastul atrage atenţia asupra frumuseţii din viaţa dată de Dumnezeu care, în ciuda realităţii morţii, merită trăită şi consumată în limitele spiritualităţii iudaice după cum va sublinia în finalul cărţii.

Prostia şi nebunia sunt întrupate în diverse feluri în relaţiile interumane şi aduc aminte de întruparea firii pământeşti şi a Duhului Sfânt în valori evident contradictorii (Galateni 5:16-26). Pe marginea acestei realităţi se poate construi întreaga spiritualitate creştină, dacă este să ascultăm glasul apostolilor. Lumea a fost creată frumoasă, dar răul o denaturează prin consum excesiv şi lipsa discriminării. Creştinul nu este chemat să renunţe la tot ceea ce Dumnezeu a creat frumos şi bun în lume, ci la excesele care au denaturat creaţia lui Dumnezeu. Nimic nu poate recupera echilibrul şi armonia decât Duhul Sfânt, agentul creaţiei lui Dumnezeu şi al transformării omului întrăinat de Dumnezeu.

Comentarii închise la Cum ştiu că eşti înţelept? Versiunea Eclesiastului.

Din categoria Carte comentată

Certitudinile Eclesiastului

Dying_gaulÎn introducerea la cartea lui Paul Negruţ – Suveranitatea lui Dumnezeu şi sensul vieţii sub soare: O abordare homiletică a cărţilor Eclesiastul şi Iona, Cruceru constată că din cauza stilului narativ-oral, fără o exprimare complexă din punct de vedere sintactic, „volumul de faţă este mai greu de încadrat ca un comentariu biblic tradiţional” (p. 8). Mai degrabă sunt alte lucruri a căror absenţă nu califică această lucrare drept un comentariu. Bunăoară selectivitatea de care dă dovadă autorul în alegerea textelor pe care le comentează homiletic. Eliminarea fără vreo justificare a textelor din Eclesiastul 5:8 până la 10:20, adică mai bine de cinci capitole din cartea biblică, nu dă bine nici cu înalta concepţie despre Canonul biblic a autorului şi nici cu tehnica exegetică, oricare ar fi aceea, despre care Cruceru afirmă că a generat rezultatele conţinute de această lucrare. Capitolul 7 din Eclesiastul este frecvent citat la priveghiuri şi înmormântări şi cu siguranţă ar fi meritat mai multă atenţie.

Aici voi interacţiona cu pasajul din 8:16-9:12, acolo unde Eclesiastul dovedeşte că are câteva certitudini. Pericope este ţinută ca un întreg de două teme complementare: lucrările lui Dumnezeu şi lucrările omului. Ele sunt enunţate pe scurt la început, dar detaliate mai pe urmă. Pericopa are astfel o structură chiastică cu punctul focal asupra morţii:

1A. Lucrările lui Dumnezeu (8:16-17)

2A. Lucrările omului (9:1)

3. Meditaţie asupra morţii (9:2-6)

2B. Lucrările omului (9:7-10)

1B. Lucrările lui Dumnezeu (9:11-12)

Ignoranţa omului este o certitudine. Autorul dovedeşte un interes consistent pentru cunoaştere şi face câteva constatări. Prima dintre ele nu numai că recunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi manifestarea Lui prin lucrări, dar şi faptul că lucrările lui Dumnezeu nu este capabil să le înţeleagă, indiferent cât se străduieşte. Aceasta nu înseamnă că omul nu trebuie să se mai obosească cu cercetarea, ci doar să-şi recunoască limitările.

Providenţa lui Dumnezeu este o certitudine. A doua constatare priveşte relaţia dintre lucrările omului şi Dumnezeu, pentru că omul nu trăieşte ca un parazit în lumea lui Dumnezeu. Orice ar face, omul nu se poate sustrage controlului lui Dumnezeu. În plus, omul nici măcar nu cunoaşte finalul lucrărilor sale. Din nou, realităţile acestea nu înseamnă că omul nu mai trebuie să se obosească plănuind şi muncind, ci doar să-şi recunoască limitările.

Moartea fiecărui om este o certitudine. A treia constatare, cea centrală asupra căreia se îndreaptă lumina întregii pericope, este că moartea este o realitate previzibilă pentru fiecare om, indiferent de statut social sau nivel de spiritualitate. Moartea are aceleaşi consecinţe pentru toţi oamenii: intrerupe orice lucrare şi orice planificare a omului. Aceasta nu înseamnă că omul nu mai trebuie să fie om, ci doar să-şi recunoască limitările.

A doua meditaţie despre lucrările omului vine ca o concluzie la meditaţia asupra certitudinii morţii. Dumnezeu i-a hărăzit omului bucurii chiar şi în viaţa sa aflată sub controlul lui Dumnezeu şi terminată în moarte, fără speranţa recuperării vreunei lucrări sau vreunui plan din timpul vieţii. Eclesiastul îl încurajează pe om să se bucure de plăcerile vieţii fără excese şi în limitele moralităţii.

A doua meditaţie despre lucrările lui Dumnezeu încheie această pericopă, punând realitatea într-o perspectivă teleologică, oarecum pesimistă. Din nou, echilibrată cu convingerea că Dumnezeu este la cârma vieţilor mărunte ale oamenilor, moartea asupra căruia omului nu are niciun control este deposedată de colţii pesimismului morbid.

Realitatea morţii înţeleasă în parametri Eclesiastului este ceea ce ne lipseşte astăzi într-o lume care fie ignoră moartea sau o trivializează. Prezenţa într-o casă de jale (Ecl. 7:2) este tratamentul care ne poata oferi cura de umanismul ateist al veacului nostru.

Comentarii închise la Certitudinile Eclesiastului

Din categoria Carte comentată

Ce a mai scris regele Solomon?

In introducerea la comentariul său expozitiv selectiv la Eclesiastul, Paul Negruţ întreţine opinia tradiţională care îl vede pe marele rege Solomon ca autor al cărţii. Sunt împrumutate argumentele lui Walter C. Kaiser, Jr., considerate „bine sistematizate şi veridice în favoarea lui Solomon ca autor al cărţii Eclesiastul” dintre care nu se oboseşte să ofere cititorului vorbitor de limbă română decât trei: afirmaţiile că autorul a fost fiul lui David (1:1) şi rege la Ierusalim (1:12) şi corespondenţa unor informaţii autobiografice citate în Eclesiastul cu cele din 1 Regi 1-11. Dacă este să fie Solomon atunci, evident, trebuie să fi scris această lucrare numai la sfârşitul vieţii, după ce s-a întors cu pocăinţă de la idolatria în care a fost ispitit de mulţimea cultelor păgâne aduse la Ierusalim de soţiile sale. Totuşi, Negruţ nu clarifică modul în care înţelege relaţia dintre Solomon ca autor şi atributul de „cel care adună poporul pentru a vorbi, cel care vorbeşte în ekklesia” despre care este convins că reprezintă „slujba publică a autorului” (preluând argumentul de la R.N. Whybray).

Opinia paternităţii solomonice a fost propusă prima dată de Talmud şi a fost preluată de creştini. În ciuda faptului că marea majoritate a cercetătorilor consideră că dovezile interne ale cărţii nu susţin paternitatea lui Solomon, consider că validitatea unui argument nu este dat de numărul susţinătorilor săi. Nici măcar prezentarea sistematică a unui argument nu este convingătoare.

Întâi de toate ne frapează faptul că Solomon, dacă el a fost într-adevăr autorul Eclesiastului, nu se identifică în mod transparent, aşa cum este cazul în diverse secţiuni ale Proverbelor. Acolo identitatea sa este descoperită în felul următor: „Proverbele lui Solomon, fiul lui David, regele lui Israel” (1:1), „proverbele lui Solomon” (10:1), „proverbele lui Solomon copiate de oamenii lui Ezechia, regele lui Iuda” (25:1). Nu-i aşa că dezvăluirea identităţii sale ar fi fost de mare preţ pentru soliditatea tezei „totul este deşertăciune”? Pentru ce tocmai acum Solomon nu s-a mai considerat vrednic a-şi da numele, dar a a păstrat titulatura? Pentru ce introducerea sa se face evaziv şi fragmentar, pentru că doar ulterior (v. 12) aminteşte că a fost rege la Ierusalim?

Dacă într-adevăr Solomon a scris această lucrare după pocăinţa sa de ce cărţile istorice nu înregistrează acest aspect extrem de important si de elocvent pentru argumentul paternitatii solomonice asupra Eclesiastului si pentru doctrina pocăinţei. Autorul Regilor vorbeşte, succinte e adevărat, despre pocăinţa „răului” Ahab (1 Regi 21:27-29). Autorul Cronicilor vorbeşte despre pocăinţa ultra-păcătosului Manase (2 Cronici 33:10-13). Nu pot să cred că Biblia a trecut cu tăcere cu bună-ştiinţă tocmai convertirea marelui Solomon! Cu siguranţă convertirea lui Solomon are un aer de legendă şi dă bine cu argumentul omului care, după ce le-a încercat pe toate, ne recomandă să nu-l urmăm pe calea deşertăciunii totale.

Să nu uităm totuşi că expresia „fiul lui David, rege la Ierusalim” se poate referi la orice descendent al lui David care a ocupat tronul de la Ierusalim. Dacă formula aceasta îl are în vedere pe Solomon, atunci ea este cu totul originală pentru că autorii biblici au preferat altele în cărţile istorice şi în Proverbe: „Solomon”, „regele Solomon”, sau  „Solomon, fiul lui David, regele lui Israel”. Oricum tot nepereche rămâne şi dacă este avut în vizor un alt rege din dinastia lui David.

Tocmai afirmaţia „Am îmbătrânit şi am sporit în înţelepciune mai mult decât oricare altul dintre cei care au domnit la Ierusalim înainte de mine” (1:16) nu are sens în gura lui Solomon din mai multe motive: (1) înaintea lui Solomon, la Ierusalim a mai domnit un singur rege israelit, anume David; (2) nu a existat o vreme când Solomon să nu fi fost rege la Ierusalim („am fost rege la Ierusalim” – 1:12, ca şi cum scria din perspectiva unuia care a fost deposedat de tron), (3) fundalul cărţii (deşertăciune; injustiţie şi violenţă – 4:1-3; tirania unor guvernatori şi regi locali – 5:7, 9-19; moartea era preferată vieţii – 7.1; 8:9) nu se potriveşte cu epoca de aur a lui Solomon în care argintul nu avea trecere şi oamenii erau fericiţi.

În plus, chiar dacă în prima secţiune (1:12-2:6) se face aluzie la domnia lui Solomon, aluziile se opresc aici, pentru ca, ulterior, autorul să se refere la monarhie din perspectiva unui outsider (8:2-8). Aşa cum se poate constata din structura cărţii, dintre cele trei secţiuni principale ale lucrării (1:1-11; 1:12-12:8; 12:9-14), secţiunile de margine sunt scrise la persoana a treia, iar secţiunea centrală este scrisă la persoana întâi. Epilogul reprezintă cea mai importantă secţiune pentru apărarea unităţii textului. Apărătorii paternităţii lui Solomon ca şi Qohelet susţin că autorul a vorbit la persoana întâi pentru a relata despre trecut, trecând la persoana a treia atunci când a evaluat trecutul din perspectiva prezentului. Trebuie observat că o asemenea situaţie nu este naturală, nemaifiind întâlnită în textele canonice.

Este mult mai natural să explicăm folosirea persoanei a doua ca fiind cea a unui vorbitor necunoscut instruindu-şi fiul prin evaluarea învăţăturilor date de Qohelet. Apariţia neaşteptată a persoanei a treia din 7:27 este în consonanţă cu această perspectivă. Atât subiectul cărţii cât şi schimbul de persoane pe parcursul lucrării sugerează contextul unei lucrări de înţelepciune, motiv pentru care participarea a doi vorbitori, dintre care unul reprezintă naratorul cadrului, este mai mult decât plauzibilă.

Chiar avem nevoie de un autor cunoscut în cazul unei lucrări de înţelepciune? Consider că forţarea paternităţii lui Solomon este doar un semn al bibliolatriei. Pentru mine forţa şi relevanţa argumentului nu este deloc afectată în cazul unui autor anonim, chiar dacă acesta a fost unul dintre regii dinastiei lui David sau doar o proiecţie a mentalităţii scepticului. Nu cred că ar trebui să susţinem ceea ce Biblia însăşi evită să afirme, cu atât mai puţin să facem din această situaţie un caz. Mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe Solomon în paradis, dar tăcerea Noului Testament asupra recuperării sale ar trebui să ne pună pe toţi în gardă. Afară de înţelepciunea sa proverbială, Noul Testament preferă să păstreze aceeaşi distanţă deranjantă prin ambiguitatea ei faţă de destinul final al marelui rege. Singurul lucru cert pe care îl ştim despre finalul domniei sale este că a murit în patul său (nu asasinat sau în vreun război ca alţi monarhi) şi cu reputaţia de idolatru şi autocrat nereparată.

„Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar cele descoperite sunt ale noastre şi ale urmaşilor noştri pentru totdeauna, CA SĂ ÎMPLINIM CUVINTELE ACESTEI LEGI!” (Deuteronomul 29:29)Paper_and_Quill_by_MetalMooCow

Comentarii închise la Ce a mai scris regele Solomon?

Din categoria Carte comentată