Ce a mai scris regele Solomon?

In introducerea la comentariul său expozitiv selectiv la Eclesiastul, Paul Negruţ întreţine opinia tradiţională care îl vede pe marele rege Solomon ca autor al cărţii. Sunt împrumutate argumentele lui Walter C. Kaiser, Jr., considerate „bine sistematizate şi veridice în favoarea lui Solomon ca autor al cărţii Eclesiastul” dintre care nu se oboseşte să ofere cititorului vorbitor de limbă română decât trei: afirmaţiile că autorul a fost fiul lui David (1:1) şi rege la Ierusalim (1:12) şi corespondenţa unor informaţii autobiografice citate în Eclesiastul cu cele din 1 Regi 1-11. Dacă este să fie Solomon atunci, evident, trebuie să fi scris această lucrare numai la sfârşitul vieţii, după ce s-a întors cu pocăinţă de la idolatria în care a fost ispitit de mulţimea cultelor păgâne aduse la Ierusalim de soţiile sale. Totuşi, Negruţ nu clarifică modul în care înţelege relaţia dintre Solomon ca autor şi atributul de „cel care adună poporul pentru a vorbi, cel care vorbeşte în ekklesia” despre care este convins că reprezintă „slujba publică a autorului” (preluând argumentul de la R.N. Whybray).

Opinia paternităţii solomonice a fost propusă prima dată de Talmud şi a fost preluată de creştini. În ciuda faptului că marea majoritate a cercetătorilor consideră că dovezile interne ale cărţii nu susţin paternitatea lui Solomon, consider că validitatea unui argument nu este dat de numărul susţinătorilor săi. Nici măcar prezentarea sistematică a unui argument nu este convingătoare.

Întâi de toate ne frapează faptul că Solomon, dacă el a fost într-adevăr autorul Eclesiastului, nu se identifică în mod transparent, aşa cum este cazul în diverse secţiuni ale Proverbelor. Acolo identitatea sa este descoperită în felul următor: „Proverbele lui Solomon, fiul lui David, regele lui Israel” (1:1), „proverbele lui Solomon” (10:1), „proverbele lui Solomon copiate de oamenii lui Ezechia, regele lui Iuda” (25:1). Nu-i aşa că dezvăluirea identităţii sale ar fi fost de mare preţ pentru soliditatea tezei „totul este deşertăciune”? Pentru ce tocmai acum Solomon nu s-a mai considerat vrednic a-şi da numele, dar a a păstrat titulatura? Pentru ce introducerea sa se face evaziv şi fragmentar, pentru că doar ulterior (v. 12) aminteşte că a fost rege la Ierusalim?

Dacă într-adevăr Solomon a scris această lucrare după pocăinţa sa de ce cărţile istorice nu înregistrează acest aspect extrem de important si de elocvent pentru argumentul paternitatii solomonice asupra Eclesiastului si pentru doctrina pocăinţei. Autorul Regilor vorbeşte, succinte e adevărat, despre pocăinţa „răului” Ahab (1 Regi 21:27-29). Autorul Cronicilor vorbeşte despre pocăinţa ultra-păcătosului Manase (2 Cronici 33:10-13). Nu pot să cred că Biblia a trecut cu tăcere cu bună-ştiinţă tocmai convertirea marelui Solomon! Cu siguranţă convertirea lui Solomon are un aer de legendă şi dă bine cu argumentul omului care, după ce le-a încercat pe toate, ne recomandă să nu-l urmăm pe calea deşertăciunii totale.

Să nu uităm totuşi că expresia „fiul lui David, rege la Ierusalim” se poate referi la orice descendent al lui David care a ocupat tronul de la Ierusalim. Dacă formula aceasta îl are în vedere pe Solomon, atunci ea este cu totul originală pentru că autorii biblici au preferat altele în cărţile istorice şi în Proverbe: „Solomon”, „regele Solomon”, sau  „Solomon, fiul lui David, regele lui Israel”. Oricum tot nepereche rămâne şi dacă este avut în vizor un alt rege din dinastia lui David.

Tocmai afirmaţia „Am îmbătrânit şi am sporit în înţelepciune mai mult decât oricare altul dintre cei care au domnit la Ierusalim înainte de mine” (1:16) nu are sens în gura lui Solomon din mai multe motive: (1) înaintea lui Solomon, la Ierusalim a mai domnit un singur rege israelit, anume David; (2) nu a existat o vreme când Solomon să nu fi fost rege la Ierusalim („am fost rege la Ierusalim” – 1:12, ca şi cum scria din perspectiva unuia care a fost deposedat de tron), (3) fundalul cărţii (deşertăciune; injustiţie şi violenţă – 4:1-3; tirania unor guvernatori şi regi locali – 5:7, 9-19; moartea era preferată vieţii – 7.1; 8:9) nu se potriveşte cu epoca de aur a lui Solomon în care argintul nu avea trecere şi oamenii erau fericiţi.

În plus, chiar dacă în prima secţiune (1:12-2:6) se face aluzie la domnia lui Solomon, aluziile se opresc aici, pentru ca, ulterior, autorul să se refere la monarhie din perspectiva unui outsider (8:2-8). Aşa cum se poate constata din structura cărţii, dintre cele trei secţiuni principale ale lucrării (1:1-11; 1:12-12:8; 12:9-14), secţiunile de margine sunt scrise la persoana a treia, iar secţiunea centrală este scrisă la persoana întâi. Epilogul reprezintă cea mai importantă secţiune pentru apărarea unităţii textului. Apărătorii paternităţii lui Solomon ca şi Qohelet susţin că autorul a vorbit la persoana întâi pentru a relata despre trecut, trecând la persoana a treia atunci când a evaluat trecutul din perspectiva prezentului. Trebuie observat că o asemenea situaţie nu este naturală, nemaifiind întâlnită în textele canonice.

Este mult mai natural să explicăm folosirea persoanei a doua ca fiind cea a unui vorbitor necunoscut instruindu-şi fiul prin evaluarea învăţăturilor date de Qohelet. Apariţia neaşteptată a persoanei a treia din 7:27 este în consonanţă cu această perspectivă. Atât subiectul cărţii cât şi schimbul de persoane pe parcursul lucrării sugerează contextul unei lucrări de înţelepciune, motiv pentru care participarea a doi vorbitori, dintre care unul reprezintă naratorul cadrului, este mai mult decât plauzibilă.

Chiar avem nevoie de un autor cunoscut în cazul unei lucrări de înţelepciune? Consider că forţarea paternităţii lui Solomon este doar un semn al bibliolatriei. Pentru mine forţa şi relevanţa argumentului nu este deloc afectată în cazul unui autor anonim, chiar dacă acesta a fost unul dintre regii dinastiei lui David sau doar o proiecţie a mentalităţii scepticului. Nu cred că ar trebui să susţinem ceea ce Biblia însăşi evită să afirme, cu atât mai puţin să facem din această situaţie un caz. Mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe Solomon în paradis, dar tăcerea Noului Testament asupra recuperării sale ar trebui să ne pună pe toţi în gardă. Afară de înţelepciunea sa proverbială, Noul Testament preferă să păstreze aceeaşi distanţă deranjantă prin ambiguitatea ei faţă de destinul final al marelui rege. Singurul lucru cert pe care îl ştim despre finalul domniei sale este că a murit în patul său (nu asasinat sau în vreun război ca alţi monarhi) şi cu reputaţia de idolatru şi autocrat nereparată.

„Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar cele descoperite sunt ale noastre şi ale urmaşilor noştri pentru totdeauna, CA SĂ ÎMPLINIM CUVINTELE ACESTEI LEGI!” (Deuteronomul 29:29)Paper_and_Quill_by_MetalMooCow

Comentariile sunt închise pentru Ce a mai scris regele Solomon?

Filed under Carte comentată

Comentariile sunt închise.