Certitudinile Eclesiastului

Dying_gaulÎn introducerea la cartea lui Paul Negruţ – Suveranitatea lui Dumnezeu şi sensul vieţii sub soare: O abordare homiletică a cărţilor Eclesiastul şi Iona, Cruceru constată că din cauza stilului narativ-oral, fără o exprimare complexă din punct de vedere sintactic, „volumul de faţă este mai greu de încadrat ca un comentariu biblic tradiţional” (p. 8). Mai degrabă sunt alte lucruri a căror absenţă nu califică această lucrare drept un comentariu. Bunăoară selectivitatea de care dă dovadă autorul în alegerea textelor pe care le comentează homiletic. Eliminarea fără vreo justificare a textelor din Eclesiastul 5:8 până la 10:20, adică mai bine de cinci capitole din cartea biblică, nu dă bine nici cu înalta concepţie despre Canonul biblic a autorului şi nici cu tehnica exegetică, oricare ar fi aceea, despre care Cruceru afirmă că a generat rezultatele conţinute de această lucrare. Capitolul 7 din Eclesiastul este frecvent citat la priveghiuri şi înmormântări şi cu siguranţă ar fi meritat mai multă atenţie.

Aici voi interacţiona cu pasajul din 8:16-9:12, acolo unde Eclesiastul dovedeşte că are câteva certitudini. Pericope este ţinută ca un întreg de două teme complementare: lucrările lui Dumnezeu şi lucrările omului. Ele sunt enunţate pe scurt la început, dar detaliate mai pe urmă. Pericopa are astfel o structură chiastică cu punctul focal asupra morţii:

1A. Lucrările lui Dumnezeu (8:16-17)

2A. Lucrările omului (9:1)

3. Meditaţie asupra morţii (9:2-6)

2B. Lucrările omului (9:7-10)

1B. Lucrările lui Dumnezeu (9:11-12)

Ignoranţa omului este o certitudine. Autorul dovedeşte un interes consistent pentru cunoaştere şi face câteva constatări. Prima dintre ele nu numai că recunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi manifestarea Lui prin lucrări, dar şi faptul că lucrările lui Dumnezeu nu este capabil să le înţeleagă, indiferent cât se străduieşte. Aceasta nu înseamnă că omul nu trebuie să se mai obosească cu cercetarea, ci doar să-şi recunoască limitările.

Providenţa lui Dumnezeu este o certitudine. A doua constatare priveşte relaţia dintre lucrările omului şi Dumnezeu, pentru că omul nu trăieşte ca un parazit în lumea lui Dumnezeu. Orice ar face, omul nu se poate sustrage controlului lui Dumnezeu. În plus, omul nici măcar nu cunoaşte finalul lucrărilor sale. Din nou, realităţile acestea nu înseamnă că omul nu mai trebuie să se obosească plănuind şi muncind, ci doar să-şi recunoască limitările.

Moartea fiecărui om este o certitudine. A treia constatare, cea centrală asupra căreia se îndreaptă lumina întregii pericope, este că moartea este o realitate previzibilă pentru fiecare om, indiferent de statut social sau nivel de spiritualitate. Moartea are aceleaşi consecinţe pentru toţi oamenii: intrerupe orice lucrare şi orice planificare a omului. Aceasta nu înseamnă că omul nu mai trebuie să fie om, ci doar să-şi recunoască limitările.

A doua meditaţie despre lucrările omului vine ca o concluzie la meditaţia asupra certitudinii morţii. Dumnezeu i-a hărăzit omului bucurii chiar şi în viaţa sa aflată sub controlul lui Dumnezeu şi terminată în moarte, fără speranţa recuperării vreunei lucrări sau vreunui plan din timpul vieţii. Eclesiastul îl încurajează pe om să se bucure de plăcerile vieţii fără excese şi în limitele moralităţii.

A doua meditaţie despre lucrările lui Dumnezeu încheie această pericopă, punând realitatea într-o perspectivă teleologică, oarecum pesimistă. Din nou, echilibrată cu convingerea că Dumnezeu este la cârma vieţilor mărunte ale oamenilor, moartea asupra căruia omului nu are niciun control este deposedată de colţii pesimismului morbid.

Realitatea morţii înţeleasă în parametri Eclesiastului este ceea ce ne lipseşte astăzi într-o lume care fie ignoră moartea sau o trivializează. Prezenţa într-o casă de jale (Ecl. 7:2) este tratamentul care ne poata oferi cura de umanismul ateist al veacului nostru.

Anunțuri

Comentarii închise la Certitudinile Eclesiastului

Din categoria Carte comentată

Comentariile nu sunt permise.