David Pawson la Bucureşti

Screen shot 2009-11-03 at 20.55.55David Pawson este în România. O autobibliobiografie a fost expusă în prima zi a conferinţei de la Bucureşti (luni după-amiaza). Destul de dramatică şi emoţionantă. Pastorul Pawson este evident unul dintre învăţătorii contemporani Bibliei care au vocaţie, nu numai educaţie.

Prima zi de sesiuni plenare (marţi dimineaţa) au fost dedicate subiectului mântuirii din perspectiva căutării unui răspuns la întrebarea: „Se poate pierde mântuirea?” Argumentul a fost condus pe linia clarificărilor preliminare: (1) Ce este mântuirea, (2) De la ce suntem mântuiţi? (3) Cine lucrează mântuirea? Opinia îmbrăţişată de Pawson este una arminiană, considerată una de echilibru între extremele calvinistă şi pelagiană. Calviniştii au fost transparent acuzaţi că sunt mai calvini decât Calvin însuşi, că exagerează cu rolul pe care Dumnezeu îl are pe tot parcursul procesului mântuirii. Cele cinci principii ale calvinismului, aşa cum au fost sistematizate la Dort sub acronimul TULIP (valabil în limba engleză), au fost şi ele caricatural prezentate: (T – Total depravity) Depravarea totală, (U-Unconditional election) Alegerea necondiţionată, (L-Limited atonement) Ispăşirea limitată, (I-Irrezistible grace), Harul irezistibil, (P-Perserverence of the saints) Perseverenţa sfinţilor.

Să vedem care este opinia lui Pawson despre mântuire. Pe bună dreptate mântuirea este o realitate complexă, realizată gradual, nu instantaneu, pe parcursul vieţii credinciosului, nu cândva în trecutul vieţii sale de credinţă, ale cărei faţete sunt surprinse de diverse imagini. Întâi vine justificarea, sau îndreptăţirea, o chestiune mai degrabă juridică prin care omul este pus în drepturi de către Dumnezeu pe baza credinţei sale (o achiziţie proprie a omului) şi este eliberat de vina păcatelor sale. Apoi urmează sfinţirea, din nou responsabilitatea într-o măsură considerabilă a omului, care presupune eliberarea de puterea păcatului. Totul se încheie cu proslăvirea, sau glorificarea, care va însemna pentru noi eliberarea de prezenţa păcatului.

Dintre toate acestea, evident, ultima etapă a mântuirii – glorificarea – aparţine în întregime lui Dumnezeu, care va recunoaşte meritele credinciosului şi îl va primi în slava Sa. Totuşi, care sunt cu adevărat meritele omului în procesul mântuirii? Imaginea pe care o creionează apostolul Pavel omului lipsit de Dumnezeu este una destul de gravă: omul este ca şi mort (Efeseni 2:1, 5), prin urmare ajutorul mântuirii trebuie să îi vină din afară. În ce constă revigorarea lui pentru o reacţie pozitivă faţă de Evanghelia auzită? Doar harul lui Dumnezeu care trezeşte din morţi, luminează, deschide urechi, termeni care definesc lucrarea lui Mesia. Numai un om care a avut parte de o asemenea experienţă poate începe pe calea moralităţii şi a sfinţirii (a se vedea discursul paulin despre sfinţire în Efeseni 5 orientat în jurul citatului: „Trezeşte-te, tu care dormi, învie din morţi, iar Cristos te va lumina” probabil un imn creştin). Şi apoi când vine vorba de sfinţire, este imposibil ca vreun om, oricât de bine motivat şi intenţionat ar fi el / ea, să reuşească de unul singur marea realizare a desăvărşirii caracterului său. Pavel era deznădăjduit de realitatea eşecului perpetuu. Caracterul se realizează doar prin Duhul Sfânt şi prin conlucrarea perfectă cu Acesta. Prin urmare, calviniştii nu au fost greşiţi când au afirmat că Dumnezeul ca Suveran este Cel care oferă garanţia mântuirii noastre (ca proces complet) nu omul. Cu toate acestea, Dumnezeu este dispus să aprecieze intenţia şi dorinţa omului de a se lăsa prelucrat de Duhul Său în asemănarea chipului lui Cristos până la desăvârşire, în ciuda faptului că, în comparaţie cu contribuţia lui Dumnezeu, omul a făcut atât de puţin. Din nou, această situaţia ne orientează înspre bunătatea lui Dumnezeu pe care o arată înspre aleşii Săi.

Sunt ferm convins că mântuirea este o lucrare teandrică, adică divino-umană, însă contribuţia celor două părţi nu este nici pe departe egală, sau la fel de eficientă. Lipsit de iniţiativa divină şi de ajutorul zilnic al lui Dumnezeu, omul este disperat de neajutorat. Dacă vreo etapă din procesul mântuirii ar fi putut fi realizată doar prin aportul omului, Dumnezeu nu ar fi trebuit să intervină. Un Dumnezeu care ştie orientarea umană inexorabilă înspre lut şi păcat şi nu intervine este un Dumnezeu crud. El intervine doar în cazul unora, pe care îi alege El motivat de dragoste, nu de preştiinţă, de pretenţiile sau realizările umane, ca să se vadă harul Său. El nu are obligaţia faţă de nimeni să împartă cu el / ea cerul Său. Pur şi simplu aşa alege El pe unii. Pentru clarificarea acestei minunate taine avem epistola către Romani. Faptul că teologii calvinişti au subliniat doctrina mântuirii aşa cum se vedea ea din perspectiva lui Dumnezeu într-o epocă în care realizările religioase ale omului trecuseră sub tăcere Suveranitatea lui Dumnezeu nu îi face deloc vinovaţi. Din contră, ei au reuşit să-mi aducă aminte cât de mare este harul lui Dumnezeu faţă de mine şi, în consecinţă, cât de mare este responsabilitatea mea pentru mântuirea mea şi a celor din jurul meu.

Din aceasta perspectivă privind acum lucrurile, ceea ce spune Pavel în Romani 8 este adevărul curat: dacă Dumnezeu este la lucru în viaţa unei persoane şi omul acela este preocupat să Îl lase a genera caracterul cel nou, deznodământul nu poate fi decât unul singur – moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu, desăvârşirea mântuirii. Aşadar contează cum defineşti mântuirea şi cum înţelegi contribuţia omului în acest proces. Umanistul vede un rol mai pregnant al omului în acest proces, de unde derivă şi posibilitatea pierderii mântuirii. Apostolii nu au găsit realitatea înstrăinării unor creştini de Biserică ca fiind uşor de explicat. De aceea Ioan concluzionează că astfel de oameni nu au fost dintre ai noştri (1 Ioan 2:19). Spre deosebire de aceştia, cei care au rămas, au reuşit această realizare prin Duhul Sfânt (2:20). Dumnezeu vede contribuţia Sa mai importantă decât a omului. De fapt singurul rol al omului este acela de a se împotrivi firii sale (aici sunt pe aceeaşi linie cu Pawson) şi de a se lăsa la îndemâna lui Dumnezeu pentru a genera o viaţă nouă şi un caracter cristic în el, ca garanţie a moştenirii mântuirii finale. Aşa privind lucrurile, mântuirea nu se poate pierde şi calviniştii aveau dreptate. Dacă a reuşit ceva pastorul Pawson cu prilejul acestei zile, atunci a fost faptul de a mă motiva să iau penelul şi să scriu … nu un articol, ci o carte.

Stilul lui Pawson este unul narativ, mai puţin teologic, presărat cu ilustraţii din experienţa personală şi cu frecvente acuze la creştinismul britanic care s-ar fi îndepărtat de creştinismul biblic autentic. Se remarcă refuzul său de a da referinţe citatelor biblice la care apelează. Oricât de greşite sunt uneori împărţirile pe capitole şi versete în canonul iudeo-creştin, aceasta este o moştenire pe care nu o putem nega decât în defavoarea noastră. Referinţa numerică se practică şi în cazul altor lucrări de specialitate şi din afara literaturii biblice. Chiar şi faptul că trimiterile la versete şi capitole a alimentat practica greşită a citării unui text în afara contextului, sau, mai rău, a interpretării unui text în afara contextului nu justifică ignorarea referinţelor. Ar fi ca şi cum am arunca apa de la baie împreună cu copilul îmbăiat acolo. Acuza că tot creştinismul britanic este înstrăinat de Dumnezeu, cu excepţia enclavelor care stau sub influenţa lui David Pawson, sună ca şi acuza profetului Ilie care se credea rămăşiţa a tot ceea ce însemna iahvism autentic în Israelul antic. Dar Dumnezeu avea o cu totul altă părere.

Anunțuri

Comentarii închise la David Pawson la Bucureşti

Din categoria Polemici biblice, Utilităţi pentru adunare

Comentariile nu sunt permise.