David Pawson la Bucureşti, ziua a treia

În cea de-a treia zi de conferinţă (nu am luat-o în calcul pe prima cu o singură prelegere şi aceea cu caracter autobiografic), subiectul a fost Israel, poporul istoric al lui Dumnezeu. Prelegerea a păstrat acelaşi caracter biografic, Pawson dezvăluind în faţa audienţei etapele trecerii sale de la un creştin interesat doar de trecutul lui Israel, la cel preocupat de prezentul lui Israel şi la cel de participant activ în vederea împlinirii viitorului promis al lui Israel. Actualmente cunoscut ca unul dintre prietenii statului Israel, Pawson călătoreşte anual cel puţin o dată în Ţara Sfântă, de regulă conducând un grup de turişti. Din pricina vitezei cu care străbate ţara de la nord la sud, adică de la Dan la Beer-Şeba, David Pawson declară că printre ghizii israelieni este cunoscut ca „cel ce aleargă pe unde Isus a umblat”. De apreciat zelul său de a conştientiza opinia publică cu privire la destinul biblic şi istoric lui Israel.

Totuşi, dimineaţa a debutat cu o foarte controversată pretenţie la adresa istoriei României. Fără să fi menţionat sursa informării sale, Pawson a prezentat ca pe un adevăr ştiinţific irefutabil faptul că limba română provine de la evreii deportaţi din tot Imperiul roman pe teritoriul vechii Dacii. Tot la fel, primele state române feudale au fost fondate cu ajutorul valurilor de emigranţi evrei şi ţigani. Primul rege al României, Carol de Hohenzolern, ar fi fost invitat de un grup de bancheri şi industriaşi evrei germani care, şantajându-l cu anularea datoriilor financiare pe care aceste le avea faţă de ei şi promiţând ajutor financiar pentru regatul său, i-au propus să accepte să devină regele României şi să facă din această ţară un loc de refugiu pentru evreii Europei. Lucrul s-a întâmplat întocmai, iar evreii sunt văzuţi responsabili de construirea de căi ferate, universităţi (a fost menţionată specific Universitatea din Iaşi) şi s-au pus bazele industriei româneşti. Astfel, România a atras valuri după valuri de evrei din toată Europa în această perioadă.

Nu pot să fiu de acord cu această istorie criptică şi ezoterică a României. Realizez faptul că istoria este scrisă de oameni şi că, uneori, poate fi cu totul deplasată şi diferită de realitate, din pricina unor maşinaţiuni de natură naţionalistă. Mă tem, însă, că versiunea lui Pawson este cea mai fantezistă dintre câte am auzit în viaţa mea, deşi am mai citit câte ceva din istoria României, disciplină care m-a fascinat o bună parte a copilăriei şi tinereţii mele. Nu sunt nici atât de puritan încât să cred că românii sunt urmaşii direcţi ai veteranilor romani cu frumoasele femei dace. Este demonstrat faptul că pe teritoriul României s-au succedat valuri de migratori (goţi, sarmaţi, huni, avari, slavi, bulgari, unguri, cumani, pecenegi, tătari, etc) şi toţi au contribuit într-o măsură cât de mică la formarea limbii, a culturii şi civilizaţiei române şi a fondului genetic al românilor de astăzi.

Migrarea evreilor în epoca romană pe teritoriul Daciei încă nu este demonstrat după cunoştinţa mea. Migrarea lor în perioada secolului XVIII-XX este atestată prin documente. Academicianul Cajal arată că migraţia evreilor mai ales înspre Moldova a început încă de la sfârşitul sec. XVIII, pentru că în perioada 1787-1804 s-a constat „o dublare a populaţiei evreieşti, atât ca cifre absolute, cât şi ca pondere în cadrul populaţiei totale. Ritmul anunal de creştere se ridică la 6.2%, ceea ce indică un masiv proces de imigrare.” (Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. 3.1., Bucureşti: HAsefer, 1999, p. 27) Următorul val de emigrare masivă are loc între anii 1836-1840, când populaţia evreiască a crescut cu 40,6%. În ciuda acestor creşteri spectaculoase, populaţia evreiască nu a depăşit 2% din populaţia Principatelor Române (idem p.29). În Principatul Transilvaniei situaţia nu este cu mult diferită (p. 31-35). Theodor Mommsen în celebra sa Istorie romană (tradusă şi publicată de Polirom în 2009) nu are nimic de spus despre presupusele valuri migratoare de evrei. Nu este exclus ca emigranţi evrei să fi ajuns şi în Dacia, ca pretutindeni în Imperiu, dar de aici şi până la considerarea lor ca întemeietori ai limbii române este cale de secole lumină.

Cât priveşte invazia ţiganilor, acesta a fost un proces insidios, după părerea ţiganologilor recenţi, care a început în sec. al IX şi a durat până în sec. XIX, cu fluctuenţe. Ţiganii au ajuns în România ca şi în Balcani, fie ca robi ai populaţiei autohtone, fie ca mici meseriaşi arondaţi oraşelor, mai ales fierari. Se cunoaşte doar despre Ştefan Răzvan, domn al Moldovei timp de cinci luni în 1595 că ar fi provenit din rândul robilor ţigani eliberaţi. De aici şi până la susţinerea tezei că ţiganii sunt întemeietori ai ţărilor române sau că au contribuit de o manieră substanţială este cale lungă. Se poate vedea lucrarea Ţiganii în istoria României a lui Viorel Achim (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998) care are şi un rezumat în limba engleză.

În a doua sesiune a urmat o prezentare a 16 surprize din Romani 11 cu privire la Israel. Pentru că l-am tradus pe vorbitor la această sesiune, las pe vreunul dintre studenţii prezenţi să adauge materialul respectiv. Oricum, s-a putut constata că, în accepţiunea lui Pawson, Dumnezeu este strict cu planurile Sale privitoare la Israel şi veghează la împlinirea lor exactă, pe când cu neevreii foloseşte o altă măsură, lăsându-i să răspundă „liber” la invitaţia sa. Cum se face, însă, că se va ajunge la convertirea în masă a evreilor doar după împlinirea numărului deplin al neamurilor nu se ştie. Oricum, Dumnezeu nu ar interveni în această privinţă. Prin urmare, am putea concluziona că, deşi Domnul Isus afirma că nu cunoaşte ceasul întoarcerii Sale, nici Tatăl nu ştie mai mult pentru că încheierea mântuirii neamurilor este un fel de proces neîncheiat al cărui final nu-l ştie nimeni. Oamenii ajung astfel pe poziţii de egalitate cu Tatăl în orânduirea planului mântuirii. Singurul motiv pentru care Dumnezeu se raportează la Israel în acest fel este împlinirea Legământului încheiat cu patriarhii şi cu Israel pe parcursul anilor lor de istorie. Este de înţeles atunci motivul pentru care în doctrina şi interpretarea istoriei pe care o favorizează Pawson, evreii sunt cheia. Toată istoria lumii gravitează în jurul acestui popor special. Mântuirea neevreilor este doar o paranteză în timp, iar scopul lui Dumnezeu de a popula cerul cu oameni din orice seminţie nu este decât o scuză, pentru că, de fapt, evreii sunt cei mai deosebiţi dintre oameni, iar politica lui Dumnezeu este una de evidentă discriminare.

Consider că intenţia lui Dumnezeu a fost dintotdeauna de a răscumpăra omul, care nu a o culoare etnică la început. Procesul răscumpărării a presupus alegerea unui popor care, până la urmă, s-a dovedit la fel de ingrat şi nemeritoriu ca toate celelalte de mântuirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu va mântui oameni pentru Împărăţia Lui fără nicio deosebire etnică, iar acolo nu se va face nicio discriminare între cetăţenii evrei şi neevrei. Moştenirea noastră este, adevărat, comună (patriarhii, Legea, profeţii, apostolii), dar la fel de bine ar fi putut fi de altă origine etnică dacă Dumnezeu ar fi ales aşa. Evreii nu sunt cu nimic superiori altor rase omeneşti, decât prin alegerea lor de către Dumnezeu. Aici sunt multe lucruri care pot fi discutate cu Scripturile pe faţă, dar sperăm ca timpul să nu fi intrat în sac şi să revenim asupra lor.

Comentariile sunt închise pentru David Pawson la Bucureşti, ziua a treia

Filed under Biblia şi societatea

Comentariile sunt închise.