Votul şi voia lui Dumnezeu

Dincolo de înverşunarea cu care unii insistă să voteze de mai multe ori, ca şi cum ar reuşi să sporească şansele candidatului lor (evident dacă nu sunt prinşi), sau de nesimţirea cu care un lider de partid face troc cu voturile susţinătorilor săi, democraţia este construită pe principiul că cetăţenii sunt egali în drepturi. Fiecare îşi poate exprima opţiunea prin unul şi numai un singur vot. Tocmai aici rezidă şi slăbiciunea sistemului, pentru că unii cetăţeni sunt uşor de manipulat, îşi pot da votul pentru mici avantaje materiale, alţii sunt vizionari şi înţeleg mersul ţării în contextul lumii. Indiferent de probitatea sa morală, percepţia asupra societăţii şi concepţia sa despre lume şi viaţă, fiecare cetăţean se exprimă prin votul său, unul singur. Aşa imperfectă cum este ea, situaţia noastră este de preferat oricărei alte orânduiri dintre câte a cunoscut umanitatea şi cu siguranţă pseudodemocraţiei în care ne-au ţinut comuniştii cu voia lui Dumnezeu timp de 50 de ani.

Poate Dumnezeu să vorbească prin voturile noastre? Nu cred că Îl putem surprinde pe Dumnezeu cu vreuna dintre invenţiile noastre, nici măcar cu vreo alianţă politică, sau orânduire politică. Toate sunt cunoscute de Dumnezeu şi orânduite de El înainte de a veni în fiinţă. Prin urmare cred că urmează ca şi la aceste alegeri prezidenţiale să se întâmple exact ceea ce Dumnezeu a hotărât deja. Doar că unii dintre noi aşteptăm cu sufletul la gură deznodământul pentru că există cel puţin 50% şanse ca opţiunea Domnului să contravină opţiunii noastre. Să nu uităm că numai în condiţii vitrege se şlefuieşte caracterul şi, pentru că lui Dumnezeu îi pasă de noi, este natural să primim ceea ce nu dorim sau chiar ceea ce nu este confortabil pentru noi.

În statul teocratic al lui Israel, Dumnezeu le pusese în vedere evreilor procesul prin care urma să fie desemnat un lider naţional. Textul relevant în această privinţă provine din Deuteronomul 17:14-20. Aici se face referire la o dimensiune supraistorică a procesului de alegere şi la una istorică. „Să-l încoronaţi pe acela pe care Domnul, Dumnezeul vostru, îl va alege din mijlocul poporului vostru”, spune v. 15, pentru ca imediat după aceea să se continue cu cuvintele „nu veţi putea pune ca rege un străin … să nu aibă mulţi cai … să nu-şi ia multe soţii … să nu strângă mult aur … să scrie o copie a Legii” (vv. 16-18).

De observat că acest paragraf privitor la alegerea suveranului este plasat între alte paragrafe care vorbesc despre călăuzirea spirituală a poporului prin intermediul profetului şi interzicerea practicilor păgâne de aflare a voii lui Dumnezeu. În plus, textul reglementează o situaţie care nu era relevantă pentru Israelul condus de Moise, anticipând o situaţie politică ce urma să aibă loc peste câteva sute de ani.

Cum urma să afle Israel care era voinţa Domnului cu privire la monarhul lor decât prin profet? Profetul era omul căruia Dumnezeu îi descoperea intenţiile Sale cu privire la poporul Său şi umanitate (Amos 3:7-8). Profetul Samuel primeşte misiunea de a-l alege pe primul rege al lui Israel, după ce poporul a hotărât într-un glas că doresc un rege (1 Samuel 8-10). Profetul Samuel îl desemnează la porunca lui Dumnezeu pe tânărul David ca viitorul rege al lui Israel în momentul în care regele în exerciţiu era încă plin de vigoare şi dornic să-şi exercite funcţia (1 Samuel 16). Profetul Natan îl pune pe tron pe Solomon, dintre toţi contracandidaţii din familia regală (2 Regi 1).

Uzurpatorul Absalom nu are parte de rostire şi ungere profetică, motiv pentru care nu este de mirare că îşi încheie conspiraţia în ruină. Totuşi, au fost alţi uzurpatori care au fost desemnaţi de Dumnezeu prin rostire şi ungere profetică: Ieroboam de către profetul Ahia (1 Regi 11:29-39), Başa a împlinit faţă de Ieroboam profeţia lui Ahia din Şilo (1 Regi 15:27-30), Zimri a împlinit faţă de dinastia lui Baaşa profeţia lui Iehu, fiul lui Hanani (1 Regi 16), Iehu a împlinit faţă de dinastia lui Ahab profeţia lui Elisei (2 Regi 9-10). Aşadar, ungerea viitorului rege era datoria profetului inspirat de Dumnezeu, deşi aceasta putea fi şi contrafăcută.

Cât de bine ar fi fost să avem călăuzirea unui profet în situaţia deloc de invidiat în care ne aflăm? În lipsa unei rostiri clare din partea lui Dumnezeu cu privire la candidatul pe care El îl doreşte la conducerea României pentru următorii cinci ani, singurul lucru care ne rămâne este să mergem la urne pentru a ne exprima votul. Este adevărat că alegem doar dintre doi şi nu reprezintă cele mai bune opţiuni. Totuşi, nu avem dreptul să ne plângem pentru că ne întâlnim cu indiferenţa pe care am manifestat-o pe parcursul anilor trecuţi. Degeaba bocim acum că alegem între doi foşti comunişti (poate chiar nomenclaturişti), dacă nu am mişcat niciun deget pentru a promova Legea lustraţiei. Degeaba ne văicărim acum dacă nu am avut timp în rugăciune pentru conducerea ţării.

Desigur putem opta să refuzăm a vota. Nu vom impresiona pe nimeni cu dezinteresul nostru sau cu ingenioasa noastră modalitate de a sancţiona clasa politică. Politicienilor nu le va păsa de noi. Din contră, chiar ar dori aşa ceva. Să-i lăsăm noi în pace pe ei şi pe membrii lor de partid să facă cum vor în ţara aceasta. Să-şi dea salariile şi pensiile care vor. Să se protejeze cu imunitatea parlamentară de toate relele pe care le fac. Să acumuleze funcţii şi posturi cât mai multe, chiar dacă aceasta înseamnă absenteism în Parlament. Lupta împotriva unei clase politice corupte şi aservite nu se face decât propunând alternative. În loc să deschidă ei înşişi noi drumuri, creştinii care au intrat în politică şi-au aservit interesele unor partide-mamut. Unii chiar au migrat de la un partid la altul. Şi nu au realizat nimic. Este poate timpul ca minoritatea evanghelică să propună în mod unitar o alternativă.

De data aceasta timpul ne-a expirat. Vom fi noi în stare să ne facem auzit glasul în viitor? Mă tem că împrăştiaţi şi divizaţi cum sunt, însăşi ideea unui partid creştin este o nebuloasă printre evanghelici. Practic, arareori găsim puncte comune în doctrină, exprimarea în închinare, forma de conducere a bisericii, relaţia statului cu biserică. Deocamdată evanghelicii din România îşi merită soarta: să aleagă dintre două rele, rugându-se cu inocenţă pentru călăuzirea Domnului când tot ce am făcut în aceşti 20 de ani a fost să asistăm cu mâinile în sân cum se degradează situaţia din ţară. Zbaterile clasei politice ne-au oferit doar subiecte de şuetă şi nu de rugăciune, de blogărit şi nu de post, de dezbatere şi nu de intervenţie prin memorii.

Prin lipsa mea de interes pentru România nu sunt cu nimic mai bun decât ciobanul mioritic. Ca şi mine, poate şi alţii s-au retras în munca lor, în slujirea lor, în familia lor şi s-au bucurat de binele de care au avut parte. În fond şi la urma-urmei nu am suferit de foame, deşi nici de prea mult bine nu ne putem plânge. Ne-am izolat în lumea noastră şi ne-am străduit să ne vedem de ale noastre cu cât mai puţine costuri şi implicare în jur. Tocmai de aceea am primit ceea ce avem şi la aceste alegeri prezidenţiale.

Mă duc la vot să votez un fost comunist, dar care a avut curajul să înfiereze comunismul în huiduielile corului de foşti-comunişti din Parlament şi în ciuda lor. Mă duc să votez răul mai mic pentru că nu vreau să mă conducă socialiştii. Mă duc la vot pentru că mă înspăimântă partidul roşu care defilează cu aroganţă cu nişte oameni vinovaţi de crime împotriva umanităţii şi care este interesat să nu tragă la răspundere pe vinovaţii din decembrie 1989 şi mineriadele din anii următori. Aceasta este tot ce mai pot să fac acum. Cel puţin deocamdată. Deşteaptă-te, române!

Anunțuri

Comentarii închise la Votul şi voia lui Dumnezeu

Din categoria Biblia şi societatea

Comentariile nu sunt permise.