Convingeri personale

O meditaţie la înmormântarea celui mai vârstnic frate din adunarea noastră (Am renunţat la aspectele cu caracter personal.)

Psalmul 16: Un miktam al lui David

Păzeşte-mă, Dumnezeule, căci la Tine caut adăpost!

2 Eu zic Domnului: „Tu eşti Stăpânul meu,

nu am nimic bun decât în Tine!“

3 Sfinţii care sunt în ţară,

ei sunt cei măreţi în care-mi găsesc toată plăcerea.

4 Durerile celor ce aleargă după idoli se înmulţesc;

eu, însă, nu aduc ca ei jertfe de băutură din sânge

şi nici nu pun numele idolilor lor pe buzele mele.

Psalmul începe cu invocarea lui Dumnezeu. Nevoia de protecţie, comună oricărei fiinţe umane, este împlinită de Domnul, care este văzut ca un loc de protecţie. Aceasta este prima metaforă din Psalmul 16, care fundamentează convingerea poetului în Dumnezeu. Domnul este recunoscut şi proclamat ca Stăpân peste viaţa poetului, care îndrăzneşte să afirme că, dacă este ceva bun în viaţa lui, aceea se datorează prezenţei Domnului.

Delectarea credinciosului este, aşadar, în Dumnezeu. Atenţie, însă, delectarea sa nu este numai într-un Dumnezeu pe care ochiul omului nu l-a văzut şi la care nu poate ajunge, ci şi în „sfinţii din ţară” şi „cei măreţi”. Aceste expresii vorbesc despre preoţi şi asistenţii lor. Cu alte cuvinte, David se delecta în închinare înaintea lui Dumnezeu prin intermedierea acelora care aveau această vocaţie. Putem extinde cuvântul acesta la toţi slujitorii Evangheliei şi la întreg poporul lui Dumnezeu, pentru că toţi credincioşii suntem un popor sfânt de preoţi.

Deci, omul credincios se delectează în prezenţa lui Dumnezeu şi de slujirea celor care sunt dedicaţi Domnului. Psalmistul recunoaşte şi faptul că standardul acesta de viaţă nu este general acceptat de toţi oamenii, dar şi face şi constatarea că aceia care nu I se închină lui Dumnezeu, sfârşesc în mai multe dureri. Chiar şi aşa, nu este tentat nici măcar să le pomenească numele acelor idoli, cu atât mai puţin să le slujească.

5 Doamne, Tu eşti partea mea de moştenire şi cupa mea!

Tu eşti Cel Care îmi apuci sorţul!

6 Plăcute moşii mi-au căzut la sorţi!

Într-adevăr, frumoasă moştenire mi-a fost dată!

7 Îl voi binecuvânta pe Domnul Care mă îndrumă!

Până şi noaptea îmi dă îndemnuri inima!

8 Îl pun pe Domnul neîncetat înaintea mea,

căci El este la dreapta mea ca să nu mă clatin!

9 De aceea, mi se bucură inima şi mi se înveseleşte sufletul!

Tema aceasta a delectării în Dumnezeu răzbate şi din următoarea jumătate a psalmului. Metafora folosită aici este cea a tragerii la sorţi pentru moştenire, imagine care aduce aminte de procedura prin care Israel a fost împroprietărit în Canaan prin tragere la sorţi înaintea Domnului. Psalmistul îndrăzneşte să se compare cu leviţii, cărora li s-a interzis să aibă cetăţi şi terenuri în proprietate, pe motiv că „moştenirea lor este Domnul” (Num. 18:20). Tot la fel cum proprietarii se delectează vorbind despre proprietăţile lor, inventariindu-le sau apreciindu-le, credinciosul îl are numai pe Domnul în mintea. Nici chiar noaptea, mintea lui nu este potolită, tot despre Domnul gândeşte.

Va putea zice cineva: „Aşa ceva este patologic!” Viaţa e mai mult decât religia. Este adevărat. Dar aici nu vorbim despre religie. Aici vorbim despre o relaţie personală cu Dumnezeu. Vedeţi, un astfel de om este bucuros şi vesel. Te mai miri că tu nu eşti? Pentru ce te miri că, în ciuda faptului că ai posesiuni, te macină îngrijorarea? Sunt oameni care se bucură în mod autentic de faptul că sunt bogaţi şi că îşi permit tot ce doresc. Totuşi bucuria lor va trece odată cu averile lor. Serenitatea şi bucuria celui credincios va rămâne neschimbată, pentru că Dumnezeu în care şi-a pus încrederea nu trece. Mulţumirea unui om care nu este preocupat de proprietăţi, averi şi tot felul de nimicuri cu circuite electronice sau cu motor, mai mult sau mai puţin valoroase, este continuă şi necondiţionată de lucruri materiale care astăzi sunt şi mâine dispar.

Mai mult, trupul meu va locui în siguranţă,

10 căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa Morţilor

şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.

11 Mi-ai făcut cunoscută cărarea vieţii …

În prezenţa Ta este belşug de bucurie,

la dreapta Ta sunt desfătări veşnice!

Sunt multe ocazii în viaţă care stau în puterea noastră să le planificăm, poate tot mai multe de la o generaţie la alta. Totuşi, moartea nu este una dintre acestea. Ne place să credem că putem planifica naşterea unui copil, unde să locuim, cu cine ne căsătorim, în ce condiţii şi cum se va desfăşura ceremonia, angajarea într-un loc de muncă şi schimbarea lui şi multe altele asemenea lor.

Cu toate acestea, Dumnezeu este mereu prezent în deciziile noastre, uneori împlinindu-le aşa cum ni le dorim, alteori întârziind împlinirea lor, sau stând împotriva lor. În ultimă instanţă hotărârea de a se naşte, la fel ca şi celelalte detalii care privesc noua persoană, îi aparţine lui Dumnezeu. Împrejurări mai puternice ne pot constrânge să facem ceva ce ne interesează mai puţin, sau să locuim acolo unde nu ne-am imaginat. Dumnezeu este la lucru în viaţa noastră prin standardele şi aşteptările pe care le avem cu privire la partenerul dorit. Chiar şi atunci când ai pregătit totul până la cele mai mici detalii pentru cununia ta, se poate întâmpla ceva neprevăzut. Realitatea este că suntem locuitorii mărunţi ai unei lumi mari, în care stăpân este Dumnezeu. Când spui că Domnul este Stăpânul tău ca şi psalmistul, devii mai relaxat în ce priveşte dorinţa sufocantă de a controla toate lucrurile.

Psalmul se încheie cu speranţa poetului în faptul că Dumnezeu îi va prelungi viaţa, ocrotindu-l de pericolele mortale din jurul său. Apostolul Petru ne spune, însă, că versetul 9 este împlinit în moartea şi învierea Domnului Isus (Faptele apostolilor 2:27). Tot la fel, credincioşii care şi-au pus speranţa în Isus se pot lega de această promisiune în învierea morţilor, pentru că Stăpânul căruia i-am încredinţat viaţa ne va recupera chiar şi trupul (1 Corinteni 15:42-57).

Publicitate