Eu mă sfinţesc, tu te sfinţeşti, El este sfânt.

Verbul „a sfinţi-sfinţire” acoperă în evreieşte ideea de a consacra un lucru sau o persoană pentru slujirea lui Dumnezeu. Ziua Domnului este consacrată, adică pusă deoparte pentru închinare înaintea lui Dumnezeu (Ex. 31:15), întâii-născuţi ai oamenilor şi dobitoacelor curate sunt puşi deoparte pentru Domnul, motiv pentru care trebuie răscumpăraţi (Num. 3:13), nazireii se dedică Domnului (Num. 6:5), o parte bine precizată din jertfe este a Domnului (Num. 18:29), ocazional prada de război este declarată a Domnului (Iosua 6:16-19), etc. A fi pus deoparte pentru Domnul înseamnă a fi sfânt, adică a fi la îndemâna Domnului pentru slujirea Sa exclusivă. Acest aspect al sfinţeniei se aplică şi poporului lui Dumnezeu în relaţie cu alte popoare. Este o realitate care se bazează pe alegerea suverană a lui Dumnezeu (Ex.19:6; 1 Petru 2:9). Substantivul „sfânt” (ebr. qodeş) este folosit pentru a desemna lucrurile care se aflau în această stare de consacrare în slujba lui Dumnezeu. Realitatea punerii deoparte pentru Domnul cu privire la marele preot (Lev. 21:10) se vedea cel mai bine prin faptul că purta peste mitră o plăcuţă de aur pe care stătea scris: „Sfânt pentru Domnul” (ebr. Qodeş LaAdonay). Partea din faţă a Cortului Întâlnirii este numită Sfânta (Haqodeş), iar cea din spate – Sfânta sfintelor (Qodeş haqodaşim). Opusul lui „sfânt” este „profan” (ebr. hol) (Lev. 10:10). Există extrem de puţine locaţii unde „sfinţii” ca substantiv se referă la poporul lui Dumnezeu şi acelea provin din Daniel, o carte profetică târzie (7:18, 22, 25). Excepţii mai găsim în Deuteronom 33:3 şi Psalmii 34:9.

Surprinzător din perspectiva accepţiunii noastre moderne asupra religiei, termenul sfânt nu este folosit ca şi substantiv pentru a vorbi despre o persoană sau o clasă de persoane speciale pentru calităţile lor sau apartenenţa lor la o comunitate de oameni preocupaţi de spiritualitate. Pentru aceasta se preferă mai degrabă termenul de „drept”. Omul pe care Dumnezeu îl priveşte ca fiind drept, deoarece are greşelile iertate şi se fereşte de anturaje păcătoase şi de păcat, este omul care se delectează de prezenţa lui Dumnezeu. Aşa a fost Noe (Gen. 6:9; 7:1), Avraam (Gen. 15:6; 18:19), sau Iov (1:8; 2:3). Ezekiel îi dă exemplu pe trei bărbaţi drepţi din istoria lui Israel: Noe, Daniel şi Iov (Ez. 14:14, 20). De departe, Psalmii abundă în pasaje în care omul drept apare ca cea înaltă stare la care un muritor poate accede, fiind opusul celui rău (Ps. 11:5, 7; 17:1, 2; 18:25; 31:18; 34:19; 37:12, 14, 16, 21, 25, 30, 31 şi multe altele). Termenul „drept” (ebr. ţadik) este sinonim cu termenul „credincios” (ebr. hasid).

În evreieşte „sfânt” este mai degrabă un adjectiv şi, prin urmare, descrie o calitate a unui lucru sau al unei persoane. Sfinţenia este calitatea de a fi sfânt. Calitatea aceasta, însă, nu descrie o realitate obiectivă decât în cazul lui Dumnezeu. Pentru noi toţi ceilalţi, sfinţenia este un deziderat spre care ţintim prin sfinţire. Două versete din Legea lui Moise condensează această realitate prin următoarea formulare: „Sfinţiţi-vă şi fiţi sfinţi pentru că Eu sunt sfânt” (Lev. 11:44; 20:7). În ebraică avem trei propoziţii care sunt construite în moduri diferit. Prima propoziţie are un verb la Hitpael din rădăcina QDŞ – „sfinţiţi-vă”. A doua are un verb la Qal din rădăcina HYH, însoţit de adjectivul „sfânt” la plural – „fiţi sfinţi”. A treia propoziţie are o propoziţie nominală, formată cu un adjectiv, un pronume şi predicat subînţeles: „Eu sunt sfânt” (ebr. Qadoş Ani). Înţelegem de aici că singurul care se bucură de statutul de sfânt este Dumnezeu. Poporul Său are datoria de a se sfinţi, adică a renunţa la diverse lucruri revelate de Dumnezeu prin Moise, pentru a se dovedi astfel diferiţi de celelalte popoare, şi trebuie să se păstreze în această stare.

Toate îndemnurile apostolilor de a dovedi un mod de viaţă diferit de al păgânilor se înscriu în aceeaşi direcţie şi sunt îndemnuri fundamentate pe principii izvorâte din Legea lui Moise. Când se referă la creştini ca sfinţi, apostolii vizau aspectul punerii deoparte şi nu al desăvârşirii în caracter. Aşadar, noi suntem sfinţi, adică consacraţi lui Dumnezeu, dar şi ne sfinţim, adică devenim tot mai asemenea în caracter cu El. De aceea teologia evanghelică vorbeşte despre sfinţenia ca stare şi sfinţire ca proces, fapt care se potriveşte bine cu mărturia Scripturii.

Anunțuri

Comentarii închise la Eu mă sfinţesc, tu te sfinţeşti, El este sfânt.

Din categoria Biblia şi societatea, Etica Vechiului Testament, Uncategorized

Comentariile nu sunt permise.