Când Dumnezeu sfinţeşte … doare!

Afirmaţia „rugăciunea este respiraţia sufletului” a devenit un truism. Aşa cum „din belşugul inimii vorbeşte gura” (Matei 12:34), rugăciunile credincioşilor sunt expresii ale maturităţii lor spirituale, inclusiv ale educaţiei lor biblice. Sunt credincioşi care se roagă impecabil de biblic, înlănţuind verset după verset. Alţii sunt mai originali şi adaptează convingerile doctrinare pe care le au în autentice creaţii personale. Uneori ne rugăm ca şi comunitate, recitând în grup un text biblic (cum este şi Rugăciunea domnească). Ştim, însă, că este Duhul cel care face rugăciunile noastre plăcute lui Dumnezeu (Rom. 8:26). Până la urmă, o inimă supusă şi care se roagă este mai de preţ înaintea Domnului decât inima care se roagă ocazional şi cu acurateţe biblică, pentru că lipsa ortodoxiei unei rugăciuni poate fi prelucrată de Duhul, dar inima arogantă nu. Cel puţin aşa sugerează şi exemplul fariseului şi al perceptorului din Templu (Luca 18:9-14). Disciplinele spirituale nu trebuie să fie material pentru laudă de sine. Nimic nu miroase mai greu.

Revenind la ortodoxia rugăciunilor noastre, doresc să abordez o formulare care revine cu forţa unui tipar verbal în rugăciunile credincioşilor: „Doamne, sfinţeşte-ne!” sau varianta „Doamne, pocăieşte-ne!” Ambele exprimă strigătul disperării unui suflet care se vede incapabil a face o transformare irevocabilă a firii lipită de rău. La această realitate se referea şi apostolul Pavel când exclama: „Ce om nenorocit sunt! Cine mă va elibera din acest trup de moarte?” (Romani 7:24) Totuşi, concluzia sa diferă mult de a noastră când constata: „Cu mintea sunt sclav al Legii lui Dumnezeu, dar cu firea mea sunt sclav al legii păcatului.” Apostolul constata că aceste două legi există în el concomitent şi el trebuie să-şi facă lucrarea, datoria lui ca şi creştin fiind să lupte constant cu firea, fără a o lăsa să-şi facă poftele. Lupta nu s-a sfârşit, ea trebuie dusă până la sfârşitul vieţii. Aşa a găsit Dumnezeu cu cale, ca un lucru rău şi trecător (firea) să fie folosit pentru a genera un lucru bun şi veşnic (caracterul). „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru!” mai spune Apostolul Pavel.

Atunci, e bine să ne rugăm „sfinţeşte-ne Tu, Doamne, că noi nu reuşim”? Cred că Dumnezeu înţelege, prin traducerea Duhului ceea ce noi încercăm să comunicăm printr-o astfel de rugăciune. Totuşi, întrucât cuvintele noastre trădează înţelegerea noastră, vreau să fac această îndreptare. Sfinţirea este lucrarea pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o nouă. Sfinţirea are de a face cu voinţa noastră care trebuie supusă Domnului şi voinţei Sale. Sfinţirea presupune înfrânare şi este răspunsul dragostei noastre la dragostea Mântuitorului.

Dumnezeu poate face sfinţire. Singura problemă este că atunci când El face sfinţirea este prea târziu şi totul este consumat. Biblia vorbeşte despre sfinţirea prin foc şi suferinţă. Probabil că dacă ar înţelege acest adevăr cei care se roagă pentru sfinţirea făcută de Domnul, nu s-ar mai grăbi să ceară lucruri atât de severe. Biblia redă îndemnul „sfinţiţi-vă” în repetate rânduri (Lev. 11:44; 20:7; Num. 11:8; Iosua 3:5; 1 Sam. 16:5; 1 Cronici 15:12; 2 Cronici 29:5; 35:6), uneori această procedură presupunând şi spălarea trupului şi schimbarea hainelor (e.g. Exodul 19:10). Nu apare niciodată rugăciunea: „Sfinţeşte-ne Tu, Doamne!”

Există o situaţie interesantă prin care sfinţirea este realizată instantaneu prin atingerea de lucrurile (prea-) sfinte, consacrate Domnului (Exodul 29:37; 30:29; Leviticul 6:18, 27). Tot la fel cum atingerea de un lucru necurat realiza instantaneu necurăţia omului în cauză şi era sancţionată prin ritualul de curăţire obligatoriu (Leviticul 22:5-6), atingerea de un lucru consacrat impunea păstrarea omului în slujba lui Dumnezeu. Dumnezeu urma să decidă ce face cu acea persoană, putând foarte bine să-şi fi pecetluit soarta pentru îndrăzneala de a face un lucru interzis şi să plătească cu viaţa.

În acest context, gestul lui Ioab de a merge la altar şi de a se prinde de coarnele altarului când a fost căutat să plătească pentru erorile sale politice nu cred că este interpretat corect ca şi căutarea după sanctuar (un loc unde sancţiunea cu moartea nu putea fi dusă la îndeplinire). Pentru aceasta erau cetăţile levitice. Mai degrabă este un gest prin care renunţa la cariera armelor pentru a se consacra Domnului, cerând astfel judecarea sa de un for superior monarhiei. O variantă modernă ar fi acceptarea rasei monahale de către un criminal în serie pentru a evita închisoarea pe viaţă sau sentinţa capitală. În ambele cazuri, însă, varianta de a evita judecata nu este posibilă.

Dumnezeu face sfinţire, într-adevăr, prin foc. Cădelniţele celor 250 de lideri ai lui Israel, care s-au răzvrătit împotriva Domnului o dată cu Corah, Datan şi Abiram, au fost sfinţite prin focul care a ieşit de la Domnul şi i-a ucis instantaneu. Deşi aveau foc străin, la fel ca şi Nadab şi Abihu, fiii lui Aaron, cu alt prilej, Domnul a cerut transformarea cădelniţelor în tablă care să acopere altarul de aramă „pentru că sunt sfinte” (Numeri 16:37-38).

Promisiunea sfinţirii de către Domnul vine în contextele în care leviţii, israeliţii consacraţi slujirii Domnului, sunt avertizaţi de pericolul constant în care se află de a călca regimul strict al închinării şi îşi puneau astfel viaţa în pericol, pentru că Domnul îi sfinţea. Numai în Leviticul 21 se repetă acest avertisment de trei ori, cu privire la modul în care se căsătorea un preot, sau slujea în Tabernacol (v. 8, 15, 23). În capitolul următor se repetă de alte trei ori cu privire la regimul jertfelor (Lev. 22:9, 16, 32). Regula se aplică şi lui Israel ca întreg când este vorba despre păzirea poruncilor lui Dumnezeu, Sabatul inclusiv (Exodul 31:13; Lev. 20:8). Întocmai s-a şi făcut când Domnul a sancţionat pe cei care călcau poruncile Sale, trupurile lor moarte fiind presărate prin toată pustia de la Marea Roşie la Iordan. După acelaşi tipar, profetul Ezekiel îi avertizează pe contemporanii lui că urmează să plătească cu viaţa pentru nerespectarea Legii (Ez. 20). În cele din urmă, „neamurile vor şti că Eu sunt Domnul, Cel Care-l sfinţesc pe Israel” (Ez. 37:28).

Sfinţirea ca punere deoparte pentru Dumnezeu este făcută de Dumnezeu prin alegerea Sa şi prin lucrarea făcută de Cristos (1 Corinteni 1:2; 6:11; Evrei 2:11; 10:10, 14). Noi doar recunoaştem, admitem lucrarea deja făcută pentru noi. Sfinţirea ca şi păstrare continuă pentru Dumnezeu departe de întinăciunile cărnii este datoria noastră. Aici vorbim despre „aducerea trupului ca o jertfă lui Dumnezeu” şi de toate schimbările pe care trebuie să le urmărim în mentalitate şi caracter (Romani 12). Această sfinţire e mai sănătoasă când ne-o facem singuri. Când Dumnezeu o aduce peste cei aleşi e mai dureroasă dar are acelaşi efect: transformarea. Din moment ce Dumnezeu „a desăvârşit prin suferinţe pe Autorul mântuirii noastre” (Evrei 2:10), oare cum nu va face la fel cu noi? Ce bine ar fi dacă transformările s-ar face devreme în viaţa de credinţă, ca să putem intra în odihna pregătită (vezi Evrei 4). Lupta este deschisă şi câtă vreme suntem în trup vom rămâne în alertă. Dacă vreţi o imagine mai puţin belicoasă, suntem în plin şantier.

Anunțuri

Comentarii închise la Când Dumnezeu sfinţeşte … doare!

Din categoria Biblia şi societatea, Etica Vechiului Testament

Comentariile nu sunt permise.