Punct şi de la capăt.

De curând mezina noastră a descoperit în beciul blocului unde avem apartamentul din Oradea, printre alte lucruri valoroase puse la păstrare, vechea mea maşină de scris. Pe ea am învăţat să dactilografiez în perioada studenţiei şi cu ea mi-am scris primele eseuri. Uff, cât efort pentru ca paginile să fie scrise îngrijit şi cu note de subsol (!). Cine a folosit o maşină de scris ştie cu cât elan se începe un rând nou şi cu câtă înfrigurare se aşteaptă finalul de rând imediat ce ai trecut de jumătatea lui. Perspectiva finalului îţi alertează simţurile pentru că urmează să iei decizii majore cu privire la împărţirea unui cuvânt pe silabe, fapt care are impact asupra aspectului general al paginii. Desigur nu toţi dactilografii sunt preocupaţi de aceste detalii. Îmi aduc aminte de secretarii de la birourile de copiat acte care nu puneau preţ pe estetica paginii (şi cred că nici nu îşi dădeau timp de aşa ceva), ci doar pe completarea unor spaţii goale. Maşina de scris mi-a permis să meditez la cea mai recentă experienţă a familiei noastre, pe care o voi pune în context.

Am ajuns la Oradea ca proaspăt căsătorit în 1992. Încă din timpul studenţiei am fost invitat să ajut în şcoală cu intenţia de a rămâne dascăl, lucru pe care l-am acceptat. Afară de familie (părinţi, surori şi fraţi) şi de „codru verde” nu lăsasem nimic la Sibiu, oraşul copilăriei mele. Acum aveam o nouă familie, pe Cornelia. În timpul studenţiei Domnul ne-a dăruit două fetiţe: pe Silvana şi pe Doroteea, aşa că în Oradea aveam cu mine tot ce ne doream pentru a fi împliniţi. Am rămas la Oradea pentru perspectiva deschisă de locul de muncă: bibliotecar-şef şi preparator la Universitatea Emanuel. Munca era multă, banii nu tot la fel de mulţi, iar noi aveam de plătit chirie şi toate celelalte.

În 1999 am început colaborarea cu fr. Emil Bartoş pentru slujirea Bisericii Credinţa din Oradea (actualmente Providenţa). La început nimic nu anunţa furtunile care vor veni peste noi. Aveam mult optimism, echipa nou formată cu Iulian Teodorescu şi Paulian Petric era plină de râvnă pentru Domnul, adunarea a înţeles momentul şi s-a lăsat călăuzită. În 2002 am fost câteştrei slujitorii tineri ordinaţi presbiteri, după ce fusesem obstrucţionaţi de Comunitate în prima fază. Până în iulie 2004 când am plecat cu toată familia în Anglia pentru finalizarea studiilor de doctorat, am conlucrat cu colegii de lucrare pentru zidirea bisericii, atât ca şi comunitate cât şi la clădirea noua a adunării. Tot în această perioadă Dumnezeu s-a îndurat de noi şi ne-a dăruit un apartament luminos şi spaţios şi am scăpat de presiunea chiriei.

Pe când eram în Anglia, Biserica şi-a inaugurat noul locaş de închinare şi şi-a schimbat numele în Providenţa, pentru ca pe parcursul anului următor să cadă peste noi veştile despre încercările prin care a trecut biserica şi care au culminat cu retragerea fr Emil ca păstor şi intrarea adunării într-o perioadă de haos datorată vidului de autoritate. Când ne-am întors de la studii la Oradea nu am găsit decât foarte puţini prieteni care să se bucure de efortul depus şi încheiat de noi cu succes. Am găsit o adunare divizată, oameni suspicioşi şi obosiţi de lupte pierdute. Mi-a luat aproape un an ca să recâştig încrederea adunării şi să fiu reales ca păstor al bisericii. Cu toate acestea, am înţeles mai târziu, realegerea a fost doar un gest politic, deoarece mulţi au hotărât să mă sprijine prin vot de teamă că neconfirmarea mea ar fi atras plecarea imediată a noastră din Oradea şi, posibil, intrarea bisericii într-o nouă perioadă de haos. La trei ani de la acel eveniment încă mai descopeream fraţi şi surori care mi se destăinuiau zicând că nu mi-au înţeles intenţiile şi inima mea.

Până acum am umplut mai multe rânduri pe paginile vieţii mele. Pe 13 iunie 2010, Biserica Providenţa a sărbătorit un nou botez şi s-a despărţit de familia noastră. Încă de la finalul lunii ianuarie (2010) anunţasem comitetul, sfatul de fraţi şi apoi adunarea de intenţia de a pleca din Oradea pentru a începe o altă lucrare. Mai specific era vorba despre acceptarea slujirii de director al Şcolii gimnaziale Ethos din Craiova. Nu-mi aduc aminte de cineva care să fi încercat a încerca să mă deturneze de la această perspectivă. Câţiva fraţi (puţini la număr) mi-au sugerat că lucrarea încă nu s-a încheiat la Oradea, că mai trebuie consolidată. Dacă în acest context aş fi găsit oameni care să gândească mai constructiv pentru viitor, nu exclud posibilitatea de a-mi fi schimbat decizia mea. Au urmat patru luni în care nu am mai adus vorba despre plecarea noastră şi adunarea a sperat că nu va mai avea loc. În acest răstimp am avut parte mai mult de critici nemeritate decât de încurajări, care nu au făcut altceva decât să alimenteze certitudinea deciziei luate. Cu excepţia unei singure sincope, decizia luată în ianuarie a progresat până la încheierea unui acord de principiu la început de iunie cu Fundaţia Ethos-Open hands.

Aşa am ajuns în duminica din 13 iunie când, la decizia comitetului, s-a marcat plecarea noastră după 10 ani de lucrare la Providenţa. Am fost surprinşi de valul neaşteptat de mare de căldură sufletească transmis chiar şi de cei mai reţinuţi fraţi din adunare. Nădăjduiesc ca Dumnezeu să folosească acest prilej pentru a lega adunarea şi mai mult, pentru că solidaritatea în vremuri grele a mai salvat Providenţa şi în alte ocazii. Nădăjduiesc ca din această conjunctură adunarea să iasă mai fortificată. Nădăjduiesc ca locurile de slujire lăsate vacante în urmă să fie ocupate de alţii.

Aşadar am pus punct. Din 14 iunie ne-am mutat la Craiova. Suntem obosiţi după mutarea mobilei, curăţirea casei şi scoaterea lucrurilor de prin cutii. Suntem din nou în chirie, adică am luat-o de la capăt. Situaţia nu este nici pe departe identică celei din 1996. Acum locuim la casă spaţioasă într-un cartier rezidenţial din Romaneşti, la marginea dinspre Bechet a oraşului Craiova, în apropiere de Parcul Romaneşti, dar şi în mijlocul unui cartier de rromi sărmani. Încă nu avem tot mobilierul necesar, dar nu luăm masa pe jos. Suntem mulţumiţi cu cât avem. Locul de muncă, noul sediu al şcolii Ethos, se află la doar 100 de metri de casă. În cartier mai sunt aproximativ 20 de familii, angajaţi ai firmelor Ethos şi fraţi în Domnul. Simt că acest capăt de rând va fi cu mult diferit de toate celelalte de până acum. Deşi încă nu am certitudini din partea Domnului legate de această lucrare, aştept călăuzirea Lui ca şi până acum.

Locuinţa de la Oradea am lăsat-o în grija unui cuplu tânăr care îşi va serba cununia la sfârşitul lunii iunie. Am ales să fim de folos altora în acest fel, întrucât şi nouă Dumnezeu ne-a purtat de grijă când am stat prin chirii în primii ani de viaţă, chiar dacă aceasta s-a petrecut prin ajutorul unor fraţi din străinătate. Apartamentul acesta este un cadou de la Dumnezeu pentru noi şi bucuroşi îl punem în slujba Domnului pentru folosul altora.

Cu 21 de ani în urmă veneam la Craiova singur pentru a-mi îndeplini stagiul militar, tânjind la prietenia Corneliei pe care abia ce-o cunoscusem. De data aceasta nu mai sunt singur: Cornelia mi-e soţie şi împreună cu noi sunt cele trei fete ale noastre. De sus de la etaj se aude până jos în sufragerie zgomotul bătăilor de taste, iar clopoţelul capătului de rând îl stârneşte la dialog pe Rusty, peruşul familiei. Mezina noastră bate la maşină. Este un nou început. Craiova este acum casa noastră.

P.S. Statisticile cu blogurile orădenilor nu ar trebui să mă mai includă. Biroul meu este acum în subsolul casei noastre din Craiova. De aici sper să revin cât de frecvent voi putea cu noutăţi, fotografii şi cu învăţături. Încă nu avem conexiune la internet şi nici telefon, dar aşteptăm ca firma cu care am contractat servicii de acest fel să se ţină de cuvânt.

Comentariile sunt închise pentru Punct şi de la capăt.

Filed under Memorabilia, Uncategorized

Comentariile sunt închise.