Ciocoii şi boierii

În timp ce străbăteam Câmpia Română la întoarcerea spre casă, ascultam un program al Radio Oltenia cu privire la ciocoii moderni. Ştiţi de la istorie cum ciocoii au fost acei arendaşi folosiţi de boieri pentru administrarea latifundiilor şi care serveau la interfaţa cu pălmaşii, fiind biciul care smulgea impozitele fără a uita să le umfle pentru interesul personal. Ştiţi din literatura română de alde Dinu Păturică. Unii dintre aceşti umili funcţionari s-au ajuns şi au reuşit să-şi tocmească domenii corespunzătoare statutului înalt de boier la care doreau să acceadă. Ciocoiul a ajuns cu timpul să îl desemneze pe parvenit, pe individul dornic de ascensiune la un statut incompatibil cu abilităţile sale. Evident emisiunea de radio atingea problematica sensibilă a ciocoilor contemporani şi prin nenumăratele caracteristici discutate ducea ascultătorul la limita disperării, ajungând să se întrebe dacă a mai rămas cineva din ţară care să nu se potrivească descrierii.

Totuşi nu despre ciocoii contemporani doresc să vorbesc aici, deşi unul dintre vizitatorii acestui site făcea aluzie la ei zilele acestea. Duhul mi-a adus aminte de o situaţie relatată în Biblie, mai precis despre Ţiba şi Mefiboşet. Probabil că numele lor nu sunt importante din moment ce relatarea biblică nu detaliază pe marginea sensului lor. Nu se poate să nu observăm câte un detaliu privitor la fiecare dintre nume.

Întâi numele lui Ţiba (în original Ţiva) are la bază rădăcina ŢAVA care are două sensuri: a purta război, de unde şi substantivul ŢAVA (război) şi apelativul Domnul Oştirilor – Adonay Ţevaot, şi a sluji. Sensul care i se potriveşte „slujitorului casei lui Saul” este desigur al doilea. Însă nu trebuie să uităm că Biblia îl prezintă pe Ţiva ca pe unul cu un potenţial deosebit: avea 15 fii şi 20 de slujitori (2 Sam. 9:10). Cu cei 35 de bărbaţi Ţiva cu siguranţă nu putea fi ignorat la „poarta cetăţii” acolo unde se luau deciziile comunităţii. Cele 70 de braţe care răspundeau la comanda lui Ţiva erau importante atât la manvrarea uneltelor agricole cât şi la purtarea armelor. Poate că lui Ţiva nu îi erau cu totul indiferent faptul că, deşi avea un asemenea potenţial, era limitat a sluji o familie în derivă, în desfiinţare chiar.

Apoi în ce priveşte numele lui Mefi-Boşet trebuie să observăm că este un nume compus, în care al doilea substantiv înseamnă „ruşine”. Cu siguranţă un părinte nu dădea nume de ocară copiilor săi nici atunci, după cum nici astăzi nu procedăm aşa. Într-adevăr citim în 1 Cronici 8:34 că fiul lui Ionatan fusese chemat Merib-Baal. Întrucât numele original incorporase numele cu care se identifica şi o zeitate păgână, redactorul cărţii Samuel trebuie să fi schimbat numele eroului său. Procedeul este cunoscut în literatura biblică. Personajul acesta, deşi fiu al defunctului Ionatan, prietenul lui David, avea o problemă mai mare decât numele: era olog şi fusese deposedat de orice drepturi la tron prin schimbarea dinastiei în Israel. Era un neputincios şi o ruşine pentru oficiul care reclama persoane de cea mai înaltă ţinută (cel puţin) fizică. Cu siguranţă Mefi-Boşet era la antipod faţă de Saul şi Ionatan, vulturii lui Israel.

Aşadar avem o situaţie ilară: Ţiva (cel tare) serveşte lui Mefi-Boşet (cel slab). Conflictul apare din faptul că statutul personajelor este invers rolului jucat în societate. Totuşi situaţia nu este nici pe departe să rămână aşa pentru că Ţiva are intenţii serioase a schimba sorţii în favoarea sa, iar Mefi-Boşet pare indiferent la tot ce se petrece în jurul său. Din moment ce în timpul domniei lui David, binecuvântările curgeau prin mijlocirea regelui, este natural ca evoluţia personajelor să aibă ceva în comun cu întâlnirile pe care el le-a avut cu regele.

Prima întâlnire pe care Ţiva o are cu David este la convocarea regelui (1 Sam. 9:1-12). Prin Ţiva, David află răspuns la întrebarea dacă a mai rămas cineva în viaţă din dinastia lui Saul. Monarhia trecuse printr-un război civil în care Iş-Boşet, un alt fiu al lui Saul, murise şi David se temea, pe bună dreptate, că alţi bărbaţi din casa lui Saul avură parte de aceeaşi soartă. Totuşi, David află că mai există supravieţuitori şi că Ţiva, în calitate de slujitor al casei lui Saul îl cunoaşte pe un fiu al lui Ionatan, pe nume Mefi-Boşet. Modul succint şi întunecat, deşi realist, în care Ţiva îl descrie în doi peri pe Mefi-Boşet mie îmi sugerează un comportament de ciocoi. „Este un om nefolositor, Măria ta!” pare a spune Ţiva. David căuta un om de viţă, un om cu descendenţă aleasă, fără să ştie dacă este de caracter sau nu. Nici nu conta acesta aspect. David dorea să se ţină de promisiunea făcută lui Ionatan, că îi va purta de grijă urmaşilor săi. În schimb a dat peste acest slujitor care părea să-i sugereze că nu îi este util un astfel de om, dar că s-ar putea să fie el de folos cu cei 35 de bărbaţi din subordinea sa. David se face că nu înţelege aluzia, că nu vede intenţia, şi îl convoacă pe Mefi-Boşet. Întâlnirea trebuie să fi fost o mare surpriză pentru că, deşi paraplegic, Mefi-Boşet are caracter. Auziţi cuvintele lui: „Cine este slujitorul tău, ca să te uiţi la mine un câine mort cum sunt eu?” (2 Sam. 9:8). Înţelept, regele David, dă verdictul: Mefi-Boşet primeşte proprietăţile casei lui Saul şi o pensie viageră, iar Ţiva să-i slujească lui Mefi-Boşet pentru administrarea proprietăţilor nou primite.

Ar putea spune cineva că Ţiva ar fi trebuit să se mulţumească cu starea nou primită: regele David a dat perspectivă unui om lipsit de viitor. Doar ca să vedeţi că intepretarea dată anterior gestului lui Ţiva nu este doar o speculaţie, trebuie să îl vedem în a doua ipostază despre care vorbeşte Biblia. De data aceasta, David este un rege pe fugă, din pricina lui Absalom, fiul său uzurpator. Ţiva îi iese înainte cu rezerve de hrană încărcate pe doi măgari şi inventează un scenariu din care stăpânul său Mefi-Boşet iese extrem de şifonat, iar Ţiva este în postura eroului care îl salvează pe rege. Regele nu stă pe gânduri, nu are timp să cerceteze cazul sau să scruteze mintea acuzatorului, aşa că deliberează: „Tot ce aparţine lui Mefi-Boşet este acum al tău” (2 Sam. 16:1-5). Ţiva trebuie să fi jubilat. Acum şi-a atins cu adevărat ţinta. De unde ştim că acesta era scopul lui Ţiva? Din nou, naraţiunea biblică este fragmentară, pentru că cititorul nu este conştient dacă Ţiva spune adevărul sau minte până mai târziu când la a treia întâlnire a lui Ţiva cu regele David apare şi Mefi-Boşet şi aflăm opinia lui despre aceste lucruri.

Deci, la întoarcerea regelui David din exil, la traversarea Iordanului, Ţiva apare cu tot personalul din subordine pentru a fi de folos regelui (2 Sam. 19:17). Cu siguranţă gestul său vine natural din partea unui om care se simţea cu musca pe căciulă, la fel cum era şi beniamitul Şimei. Mefi-Boşet, protejatul regelui, se înfiinţează şi el înaintea regelui, murdar din cap până în picioare, netuns, pe scurt o prezenţă de două ori dezagreabilă. Din gura lui aflăm că de la plecarea regelui din Ierusalim nu s-a mai întreţinut şi a preferat să rămână în doliu la domiciliu pentru că slujitorul lui, Ţiva, care ar fi trebuit să-i poarte de grijă şi să-i asculte ordinele l-a ignorat cu bună ştiinţă şi nu l-a pregătit pentru a se putea evacua împreună cu regele. Dimpotrivă, i-a scos nume rău, ca şi cum Mefi-Boşet ar fi plănuit reintrarea în drepturile de monarh care i s-ar fi cuvenit prin descendenţă saulică. David recunoaşte cu stupoare că a fost înşelat prin felul în care schimbă verdictul iniţial dat în favoarea lui Ţiva: „Tu şi Ţiva veţi împărţi pământurile” (2 Sam. 19:29). Reacţia lui Mefi-Boşet demonstrează cu prisosinţă loialitatea sa faţă de rege care, cuplat dezinteresului pentru cele materiale, conturează tabloul unui om cu suflet ales.

Ceea ce face diferenţa dintre un ciocoi şi un boier, pardon, dintre un parvenit şi un om cu suflet ales, rezidă în instrumentele folosite în relaţiile cu semenii săi. Parvenitul, asemenea lui Ţiva, foloseşte denigrarea şi minciuna pentru a-şi atinge scopurile. Calomnia stă cel mai bine în gura ciocoiului. Ponegrirea se dovedeşte mai folositoare dacă în calea ascensiunii sale stă o persoană cu statut şi de caracter. Parvenitul nu se dă înapoi de la a inventa scenarii cu privire la concurenţii săi. Spre deosebire de acesta, boierul, omul cu suflet ales, priveşte cu dezinteres luptele de stradă date pentru averea sa şi dă socoteală când i se cere, explicând cu detaşare cum au stat lucrurile, mulţumindu-se pentru plata loialităţii sale cu ceea ce stăpânul hotărăşte de cuviinţă. Aşa incapacitat cum era să umble, Mefi-Boşet dovedeşte că în trupul lui chircit avea loc un suflet drept, că în trupul lui diform încăpea un caracter integru.

Să mai spun că noi ca şi creştini avem înaintea noastră un rege cu mult mai mare decât David? Moştenirea noastră cerească urmează să ne fie împărţită pe drept după măsura caracterului dovedit prin faptele noastre. Problema este cu moştenirile trecătoare: acestea ne pot fura ochii şi ne pot ispiti a concura nesănătos unii cu alţii, doar ca să constatăm în cele din urmă că am fost înşelaţi să devenim nişte ţive, că avem un nume (sau ni l-am făcut) dar nu caracter. Conflictul peren dintre ţive şi mefi-boşeţi este comic: mereu ţivele se aleg cu numele, iar caracterul rămâne al mefi-boşeţilor. Cât despre avere, s-ar părea că tot ciocoii o au în administrare. Boierilor ar trebui să le fie de ajuns că se îndestulează de la masa Regelui (1 Sam. 19:28). Şi cum Regele nu mai moare …

Anunțuri

Comentarii închise la Ciocoii şi boierii

Din categoria Biblia şi societatea

Comentariile nu sunt permise.