Psalmul 80: Faţa Domnului să lumineze peste noi

Autorul

Asaf ne-a lăsat ca moştenire câţiva dintre psalmii compuşi ca poet cultic, care au fost puşi împreună ca o colecţie, cu o singură excepţie: psalmii 50, 73-82. Cel mai renumit personaj cu numele Asaf este liderul leviţilor cântăreţi, desemnat de David cu închinarea la Cortul Chivotului de la Ierusalim (1 Cr. 6:39-44; 1516-17; 16:5-7, 37-42; 25:1-6 f.). Urmaşii lui Asaf au rămas activi la Ierusalim, ca profeţi şi cântăreţi, unde îi găsim atât în perioada Regatului divizat cât şi după Exilul babilonian (2 Cr. 20:14; 29:12-19; 35:14-16; Ezra 2:41-42). Asaf este cântăreţul vremurilor apuse, este profetul care nu se mulţumeşte cu epigonii contemporani şi cu starea deplorabilă a prezentului din care lipseşte Dumnezeu. Asaf este cântăreţul cu o nemulţumire viscerală cu privire la situaţia prezentă a poporului lui Dumnezeu. E adevărat că Eclesiastul afirmă că nu există multă înţelepciune în a afirma că vremurile trecute erau mai bune; acesta este un adevăr răsuflat. Totuşi Asaf se referă la starea spirituală a naţiunii când constată în psalmii săi că Dumnezeu este străin evreilor, de unde şi starea gravă din prezent. Din moment ce Asaf a avut o carieră îndelungată, este foarte probabil că şi-a scris psalmii în diverse perioade de timp ale istoriei lui Israel. Aparent în cele mai multe situaţii poporul nu cunoştea încă beneficiile stăpânirii lui David.

Data scrierii

Criza la care face referire in psalmii săi nu se potriveşte decât cu perioada în care David era rege la Hebron, iar ţara era prinsă în război civil. Dacă psalmii aceştia ar fi fost scrişi după perioada de aur a domniei lui David, poetul ar fi putut face referire la ea şi nu la episodul Ieşirii din Egipt ca la epoca de glorie ce trebuia recuperată. Cel puţin Etan ezrahitul a procedat în felul acesta (Ps. 89). De fapt singura referire la David din psalmii lui Asaf apare în finalul Psalmului 78, acolo unde imaginea regelui David este idealizată. Ne încurcă puţin faptul că nu se ştie cu certitudine dacă sintagma LeAsaf din titlul psalmului înseamnă „al lui Asaf” în sensul de autor sau tipar literar. Aici prima interpretare pare coerentă cu contextul istoric atribuit lucrărilor lui Asaf.

Imagini specifice stilului lui Asaf

Asaf are obiceiul de a-L invoca pe Dumnezeu în calitatea unui oficiu ineficient în societatea zilelor sale. Când era deprimat, îl declară pe Dumnezeu „stânca, moştenirea şi adăpostul lui” (Ps. 73:26, 28). Când regele se dovedea ineficient în a-şi conduce poporul şi a-şi proteja ţara de duşmani, Asaf îl invocă pe Dumnezeu ca împărat (Ps. 74:12-17; 83). Când constată lipsa dreptăţii în ţară, Asaf se gândeşte la Dumnezeu ca la un judecător (Ps. 75:7; 82:8). Când ţării se dovedeşte că îi lipseşte generalii, Asaf îl cheamă pe Dumnezeu să ocupe locul vacant de erou (Ps. 76:6-8; 79). Când constată că lipsesc din ţară liderii cu viziune, Asaf I se adresează lui Dumnezeu ca unui conducător (Ps. 77:20; 78; 80:1; 81). Ocazional aceste imagini se întrepătrund. Cel mai des apar aluziile la imaginea suveranului şi a păstorului. Nici nu este de mirare pentru că ele se suprapuneau în gândirea omului antic din Orientul Apropiat. Ne-au rămas documente din această perioadă în care diverşi regi se prezintă ca regi-păstori ai poporului din întreg imperiul.

Structura Psalmului 80

Poemul este împărţit în trei secţiuni prin intermediul unui refren, o formulă care se repetă aproape identic de trei ori pe parcursul Psalmului: v. 3, 7, 19. De regulă un refren surprinde informaţia semnificativă din perspectiva autorului. În fiecare dintre aceste părţi Asaf face referire la criza poporului său, de fiecare dată ceva mai specific. Asaf începe acest Psalm cu prezentarea lui Dumnezeu ca „Păstor al lui Israel” (Ps. 80:1), unică în tot Vechiul Testament. Tot aici imaginea păstorului este asociată cu cea a regelui. Referinţele la Iosif (v. 1), Efraim, Beniamin şi Manase (v. 2) indică spre o criză prin care treceau seminţiile israelite din jumătatea nordică a ţării.

A doua parte a Psalmului 80 (v. 4-7) este marcată la început şi la sfârşit de prezenţa unui alt titlu al Maiestăţii: Domnul, Dumnezeul Oştirilor. Criza prin care trece Israel este mai clar precizată aici: se vorbeşte despre o criză politică, în urma căreia stăpânii se schimbă mereu, iar poporul sporeşte doar în sărăcie. Expresia „mărul de ceartă” descrie plastic situaţia nenorocită în care se afla Israel, doar spre satisfacţia duşmanilor lor. Din nou soluţia constă în luminarea Feţei lui Dumnezeu peste Israel.

Partea a treia a Psalmului priveşte retrospectiv şi metaforic la istoria ieşirii din Egipt şi a colonizării Canaanului, un proces în care Dumnezeu a fost activ implicat. Metafora viei cu privire la poporul Israel mai este folosită cu succes şi în literatura profetică (Is. 5:1-7; 27:2-5; Ier. 12:10; Ez. 19:10-14). În NT via este asemănată cu Împărăţia lui Dumnezeu (Pilda lucrătorilor viei – Mt. 20:1-16; Pilda celor doi fii – Mt. 21:28-32; Pilda viticultorilor – Mt. 21:33-46; Pilda vierilor – Luca 20:9-19). Din nou, dezastrul prin care trece Israel se datorează faptului că s-au întors de la Dumnezeu, iar Dumnezeu Şi-a ascuns Faţa de ei. Referinţa din v. 17 la „omul de la dreapta Ta” şi „fiul omului pe care Ţi l-ai ales” a fost interpretată diferit de exegeţi: fie cu privire la poporul Israel, fie cu privire la regele lui Israel. Deşi în alţi psalmi şi în literatura profetică există interpretarea că regele lui Israel este fiul lui Dumnezeu, Asaf preferă în psalmii lui să vorbească despre poporul Israel ca fiind o persoană.

Teologia Psalmului 80

În prima parte a Psalmului poetul recunoaşte că Dumnezeu este Regele care deţine controlul asupra universului de pe tronul Său de deasupra heruvimilor. După cum am spus deja Asaf are obiceul de a face referire la diverse imagini pentru a vorbi despre calităţile lui Dumnezeu. Trebuie să facem diferenţa, totuşi, între realitate şi ficţiune, între ceea ce descrie ceea ce este de drept Dumnezeu (teologia numelor) şi ceea ce Îl simbolizează pe Dumnezeu (teologia simbolică) cum ar spune Dionisie Pseudo-Areopagitul (apud Daniel Fărcaş, Meister Eckhart). Dacă este un mod în care Dumnezeu se înfăţişează omului prin revelaţie, atunci acela este de Rege întronat (vezi mai ales revelaţiile lui Isaia şi Ezchiel, dar şi Transfigurarea lui Isus şi vedeniile din Apocalipsa lui Ioan). Dumnezeu poate fi orice ne lipseşte, dar El este mai presus de toate Regele Universului, aşa cum pe bună dreptate I se roagă evreii şi astăzi. Rugăciunea este, prin urmare, recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu şi apropierea de tronul harului, aşa cum zice autorul epistolei către Evrei (4:16).

Familiarismul pe care creştinii îl preferă în relaţia cu Dumnezeu, justificat cu Rugăciunea domnească (pe baza sintagmei „Tatăl nostru”), a pierdut cu totul din vedere viziunea de mare Împărat care emană din rugăciunea de căpătâi a creştinismului. Cu siguranţă este mai bine să te porţi cu o persoană cu maniere superioare cuvintelor care i le adresezi, în loc să îi vorbeşti de o manieră superioară purtării tale. Cel mai bine, însă, ar fi să ai cele mai alese cuvinte şi o purtare pe măsură. Creştinii care se grăbesc să-şi trateze fraţii cu familiarisme, multe dintre ele indexând inferioritatea interlocutorului sau egalitatea sa cu vorbitorul. În cel mai fericit caz se face uz de formule de politeţe pozitivă, doar pentru că, motivează ei, din moment ce îşi permit să Îl trateze pe Dumnezeu la fel, cum i-ar trata pe semeni mai presus de Dumnezeu? Faptul acesta îmi demonstrează că nu înţeleg nici măcar regulile bunului simţ, cu atât mai puţin Biblia pe care pretind că o citesc. Ebraica nu are forme pentru pronumele de politeţe, aşa cum avem în limba română, o lipsă care era suplinită prin titulatura folosită cu privire la persoane în funcţie de rang, inclusiv faţă de Dumnezeu.

Încrederea pe care Duhul ne-o dă ca să ne apropiem de Dumnezeu cu apelativul „Tati” (Rom. 8:15) nu ne dă niciun drept să ne imaginăm că Îi sărim în poală şi, ţipând din amândoi plămânii, îi pretindem să ne pună la dispoziţie tot ce ne trece prin cap. Contextul din Romani 8:12-17 conţine nu mai puţin de patru propoziţii condiţonale, care pune limite imaginaţiei noastre ca să nu o ia razna. Duhul înfierii care ne permite să ne adresăm lui Dumnezeu cu „Tati” ne trezeşte mintea cu privire la obligaţiile pe care statutul de fii/fiice îl ridică din partea noastră.

Din partea a doua a Psalmului ne surprinde ideea că Dumnezeu se mânie la auzul rugăciunilor poporului Său. Când se petrece acest lucru? Când religiozitatea cu tot ce înseamnă ea (sărbători, ritualuri, jertfe) face casă bună cu nedreptatea, necinstea şi neiubirea de oameni (cf. Amos 5:21-24, inter alia). Domnul Isus Însuşi avertiza că religia trebuie să fie însoţită de caracter: „Învăţaţi ce înseamnă MILĂ VOIESC, NU JERTFE” (Mt. 9:13; 12:7). Tot Domnul Isus avertiza despre influenţa nefastă pe care aluatul Fariseilor, adică învăţătura lor, îl poate avea asupra ucenicilor Săi (Mc. 8:15). Fariseismul însemna o mare cinstire a tradiţiei în defavoarea oamenilor.

Din NT aflăm că relaţiile defectuoase dintre soţi pun în pericol ascultarea rugăciunilor (1 Pt. 3:1-7). Tot la fel mai aflăm că manifestările specifice bărbaţilor sau femeilor, după caz, dacă sunt necontrolate sunt incompatibile cu devoţiunea prin rugăciune (1 Tim. 2:8-15).

De observat că Asaf este sigur că simpla arătare a Maiestăţii Sale ar fi suficientă pentru a rezolva problemele lui Israel şi a-i împrăştia pe duşmanii lui. Opusul afirmaţiilor de felul „străluceşte” şi „trezeşte-ţi puterea” sau „fă să lumineze faţa Ta peste noi” este „ascunde Faţa Ta” frecvent întâlnită în Psalmi şi în literatura poetică (Iov 13:24; Ps. 13:1; Ps. 27:8-9; 44:24; 69:17; 88:14; 102:2; 104:29; 143:7). Din ultimele două referinţe înţelegem că ascunderea Feţei lui Dumnezeu are consecinţe grave pentru că fiinţele îşi pierd suflarea.

Pe parcursul Psalmului se repetă de trei ori un refren format din două părţi. Invocaţia „adu-ne înapoi” ar putea fi tradusă şi prin „pocăieşte-ne”, întrucât sunt construite pe acelaşi cuvânt ebraic. Doar numele lui Dumnezeu diferă de la o situaţie la alta, ca şi cum ar fi o progresie spre un punct culminant: „Dumnezeule” (v. 3), „Dumnezeu al Oştirilor” (v. 7), „Doamne, Dumnezeul Oştirilor” (v. 19). Strigarea surprinde multă disperare şi aceasta pentru că pocăinţa este o datorie specifică omului. Ne spune şi Solomon că atunci când situaţia era gravă în ţară, poporul avea datoria să se pocăiască (1 Regi 8:22-53). Strigarea aceasta este o dovadă a faptului că raţiunea depăşeşte voinţa în puterea omului de a recupera relaţia frântă cu Dumnezeu. Rugăciunea lui Asaf „pocăieşte-ne, Doamne!” vrea să spună ceva de felul: „Mai dă-ne o şansă de pocăinţă, Doamne, şi de data aceasta nu ne vom mai întoarce de la tine!”

Cuvintele refrenului „Fă să lumineze Faţa Ta peste noi şi vom fi mântuiţi” reproduc un fragment din binecuvântarea preoţească din Numeri 6 şi sugerează prin contextul utilizării sale în Psalmul 80 că această rugăciune presupunea invocarea Prezenţei lui Dumnezeu pentru remedierea situaţiei defavorabile în care a ajuns poporul lui Dumnezeu. După modelul oferit de Asaf, prin rugăciune omul recunoaşte supremaţia lui Dumnezeu şi puterea Lui de a sprijini schimbarea necesară omului pentru a deveni acceptabil înaintea lui Dumnezeu.

Anunțuri

Comentarii închise la Psalmul 80: Faţa Domnului să lumineze peste noi

Din categoria Psalmii

Comentariile nu sunt permise.