Dumnezeu este citat la tribunal

God on Trial (Masterpiece, 2008)

Filmul lui Andy DeEmmony este o miniserie TV apărută în 2008. Tiparul disputei cu Dumnezeu este la fel de vechi pe cât este Biblia. Citind psalmii lui Asaf sau pe profeţii Ieremia şi Habacuc nu este posibil să scapi din vedere această dimensiune a spiritualităţii evreieşti. De această data scenaristul Frank Cottrell Boyce propune argumentaţiile raţionale ale unor minţi iscusite de evrei care provin din cele mai diferite contexte, fie ele religioase sau nereligioase.

Povestirea este relatată din perspectiva unui supravieţuitor care revizitează Auschwitz, acum un muzeu, şi retrăieşte ultimele momente petrecute în lagăr împreună cu tatăl său care a schimbat locul cu el în momentul în care fusese chemat înspre camera de gazare. În scena finală regizorul îi surprinde pe osândiţii evrei în camera de gazare printre care îi imaginează răspândiţi pe vizitatorii de la Auschwitz în vremurile noastre. Filmul se încheie cu întrebarea ghidului adresată supravieţuitorului acestor incidente: „A fost rugăciunea ascultată?” Făcea referire la rugăciunea făcută în momentul în care condamnaţii erau evacuaţi din baracă. Răspunsul vine prompt: „Noi încă suntem aici!”

Miezul povestirii, însă, îl constituie incidentul judecării lui Dumnezeu de către deţinuţii evrei. Personajele tocmai au trecut printr-o selecţie în urma căreia jumătate din baracă îşi aşteaptă execuţia. Scena este asigurată de interiorul unei barăci din lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Unul dintre cei mai insolenţi deţinuţi, Moche, îi provoacă pe tovarăşii săi din baracă la o dezbatere în care îl acuză pe Dumnezeu de relele care li se întâmplă. Evreii se organizează şi înscenează un proces intentat lui Dumnezeu. Completul de judecată este organizat din trei personalităţi ale barăcii: Baumgarten, profesor de lege penală la Universitatea din Berlin, ajunge judecător, Schmidt, un rabin profesor de Tora ajunge avocatul apărării, iar Mordechai, un cercetător ateu ajunge procurorul. La solicitarea de a avea Tora, ca document pe baza căruia stă acuzaţia, se convine că rabinul cel mai renumit dintre ei, cunoscut ca „Tora umblătoare” pentru că o ştia pe de rost, să fie luat în schimbul documentului scris. Apoi acuzaţiile încep să fie proferate, procurorul să orchestreze opoziţia, iar avocatul – apărarea, judecătorul ţinând taberele în echilibru.

Se convine ca acuza adusă lui Dumnezeu să fie călcarea legământului încheiat cu Israel, poporul Său ales. Pe parcursul dezbaterii se conturează câteva direcţii ale acuzării. Premisa de la care porneşte acuzarea este că prin exerciţiul raţiunii omul poate înţelege toate lucrurile, chiar şi pe Dumnezeu. Această presupoziţie va fi infirmată la sfârşitul procedurii când apare afirmaţia că „exercitarea raţiunii nu este de niciun folos în vremuri de haos”.

(1) Dumnezeu este nedrept pentru că îi pedepseşte pe evrei fără discriminare şi îi lasă nepedepsiţi pe neevreii răi, cum este şi Hitler. (2) Pedeapsa nu este proporţională vinei. (3) Dumnezeu foloseşte ca instrumente ale mâniei Sale pe oameni mai răi decât cei pedepsiţi, iar mijloacele de pedepsire sunt extrem de violente. (4) Dumnezeu nu este atotputernic, pentru că nu poate fi atotputernic şi drept în acelaşi timp. Dumnezeu este indiferent. (5) Credinţa în Dumnezeu (monoteismul) este doar o idee (senzaţie, impresie) progresistă profund exploatată politic. (6) Dumnezeu nu este interesat de oameni. Dumnezeu este egoist (exemplele universului imens şi al viespei parazitare). (7) Dumnezeu Şi-a sistat legământul cu Israel şi a încheiat un nou legământ cu un alt popor.

Avocatul apărării conturează câteva răspunsuri la aceste provocări. Premisa de la care porneşte apărarea este că „mintea lui Dumnezeu” nu poate fi deplin înţeleasă. (1) Dumnezeu Îşi poate trece poporul prin vremuri de criză pentru a aduce în fiinţă lucruri noi, nemaiauzite, deosebit de frumoase. Predicţia lui Schmidt că „Războiul se va încheia, Hitler va muri, poporul şi Tora vor continua să trăiască” este repetată ca un refren, dar judecătorul nu acceptă predicţia drept dovadă în procesul care vizează legământul dintre Dumnezeu şi Israel. (2) Dumnezeu nu pedepseşte pe bază de proporţii. Anumite ofense sunt sancţionate cu moartea, unele chiar cu desfiinţarea poporului sau a umanităţii (cf. Potopul). (3) Dumnezeu poate folosi pe oricine ca instrument al mâniei Sale, indiferent dacă omul / poporul acela este moral / imoral sau mai drept decât cel pedepsit (e.g. Nebucadneţar şi babilonienii). (4) În ecuaţia dintre atotputernicia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa mai apare chestiunea liberului arbitru, conform căreia Dumnezeu îi permite omului să se manifeste. Se constată că opţiunile dintre care omul trebuie să aleagă nu sunt întotdeauna cele dorite sau aşteptate. Indiferenţa lui Dumnezeu are precedent în Iov 22. (5) Credinţa în Dumnezeu oferă pace celui care o profesează. Necredinţa nu este deloc mai avantajoasă. (6) Dumnezeu este interesat de toate cele create, pe care le-a făcut atât de minunat şi care se coordonează atât de perfect (exemplul viespei polenizatoare). (7) Credinţa în Dumnezeu trebuie profesată în ciuda argumentelor raţionale, chiar şi atunci când nu aduce niciun câştig.

Caracterul utilitarist al religiei pare a fi propunerea regizorului care surprinde diverse personaje în postura promovării credinţei în Dumnezeu în ciuda raţiunii. Până şi judecătorul Baumgarten, în ciuda verdictului de vinovăţie anunţat la adresa lui Dumnezeu are o convingere surprinzătoare: deşi au fost deposedaţi de toate (familie, proprietăţi, nume), evreii nu ar trebui să nu renunţe de bună voie la ceea ce nimeni nu le poate lua cu sila, adică la Dumnezeu. În finalul filmului, medicul lagărului apare cu lista celor ce urmează a fi executaţi. Moche, cel care a propus tragerea la răspundere a lui Dumnezeu şi a determinat începerea procesului de judecată a lui Dumnezeu, îşi aude strigat numărul şi întreabă panicat: „Acum că l-am găsit vinovat pe Dumnezeu ce mai putem face?” Cel care a adus alocuţiunea finală îi răspunde: „Acum ne rugăm!” Numerele continuă a fi strigate în timp ce în baracă se aude corul evreilor recitând Psalmul 90, psalmul lui Moise.

Câteva lucruri nu se potrivesc Scripturii şi convingerii biblice despre Dumnezeu, pentru că anumite detalii importante au fost trecute cu vederea. (1) Nedepsirea imediată a vinovaţilor şi tolerarea răilor ţine de îndelunga răbdare şi înţelepciunea lui Dumnezeu, despre care nu s-a discutat nimic în film. (2) Pedeapsa păcatului este moartea. În anumite cazuri Dumnezeu a acceptat pedepse mai mici sau înlocuirea în moarte de către altcineva. Este vorba despre har, iar filmul nu vorbeşte nimic despre el. (3) Dumnezeu se poate folosi de oricine pentru a-Şi împlini planul. Este vorba despre suveranitatea lui Dumnezeu, despre care regizorul are o imagine trunchiată. (4) Liberul arbitru este o senzaţie puternică determinată de spiritul de libertate absolută care îl animă pe omul înstrăinat de Dumnezeu. Acesta nu este nicidecum un arbitru în caracterul lui Dumnezeu. Lupta nu se dă între atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, ci între dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu. (5) Credinţa este o abilitate dată supranatural prin care omul are abilitatea de a-şi depăşi condiţia naturală, cu raţiune cu tot. (6) Dumnezeu este o fiinţă desăvârşită, motiv pentru care tot ceea ce creează este perfect. Omul cu abilităţile sale limitate are încă doar teorii despre geneza universului invizibil şi înţelege doar în parte universul vizibil. Cum s-ar putea exprima de o manieră definitivă cu privire la scopul ultim al tuturor lucrurilor? (7) Legământul cu Israel nu a expirat niciodată. „Lui Dumnezeu nu-i pare rău de chemarea făcută şi de darurile oferite”. Legământul a fost extins pentru a include şi pe neevrei. Dumnezeu Şi-a continuat planurile cu Israel prin rămăşiţa lui Israel.

Anunțuri

Comentarii închise la Dumnezeu este citat la tribunal

Din categoria Arte vizuale, Etica Vechiului Testament

Comentariile nu sunt permise.