Lucrarea Duhului Sfânt: între vechi şi nou

Introducere

Ce a adus nou întruparea Dumnezeului cel nevăzut în Isus Cristos faţă de perioada anterioară a lucrării lui Dumnezeu prin profeţi şi prin îngerul Domnului? Atunci Dumnezeu se limitase a lucra într-un singur loc şi prin puţini oameni. Prezenţa Sa era mai degrabă una spirituală, în cel mai fericit caz sesizată prin stâlpul de nor sau de foc aflat deasupra Cortului Întâlnirii.

La împlinirea vremii, Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul. El şi-a pus cortul printre oameni, mai precis printre evreii din Ţara Sfântă, locuind cu ei o perioadă limitată de timp. Astfel Dumnezeu s-a restrâns la rigorile şi limitările unui trup omenesc, trăind condiţionat de spaţiu şi timp, fiind într-un singur loc la un moment dat şi având contact doar cu oamenii cu care intra în relaţie.

În ultima sa cuvântare cu valoare de testament, Domnul Isus recunoştea înaintea cercului restrâns de ucenici că urmează să li se întâmple ceva care le va fi de folos  (Ioan 16:7). Putea fi ceva mai folositor decât ceea ce experimentaseră cât timp Domnul fusese cu ei? Ce putea să fie mai bine decât să-L ai pe Domnul Însuşi alături de tine, să I te poţi adresa personal, să îi poţi spune nevoile tale, să Îl auzi vorbindu-ţi pe limba ta, să ai asigurată protecţia Lui asupra Ta, să Îţi poţi pleca fruntea pe pieptul Lui şi să-I auzi bătăile inimii Lui? Cât de adevărate erau cuvintele Domnului: „Ferice de ochii care văd ceea ce vedeţi voi! Vă spun că mulţi profeţi şi regi au vrut să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, dar n-au auzit!” (Luca 10:23-24)

Duhul – Apologetul trimis de Tatăl

Ca unul care „ştia că I-a venit ceasul să plece din lumea aceasta” Domnul Isus Şi-a pregătit cu minuţiozitate plecarea, învăţându-şi ucenicii chiar şi cu privire la Cel care urma să-L înlocuiască în această slujbă. Identitatea acestei Persoane este redată printr-un nume special care apare doar la Evanghelistul Ioan, de patru ori în discursul final al Domnului Isus şi încă o dată în prima sa epistolă. De trei ori titlul de „Apărătorul (paracletos)” apare împreună cu „Duhul adevărului” (Ioan 14:16, 26; 15:26), o dată cele două titluri sunt despărţite de câteva detalii legate de misiunea sa (16:7, 12). În prima sa epistolă, titlul de „Apărătorul” este aplicat direct la Domnul Isus, cu privire la slujba pe care o face Domnul Isus în folosul credincioşilor la tronul lui Dumnezeu (1 Ioan 2:1). Titlul acesta, tradus variabil, are sensul de „cel care depune mărturie pozitivă în favoarea altuia”. De aceea poate fi înţeles atât ca avocatul apărării cât şi ca martorul apărării.

Învăţătura

Cea mai importantă dimensiune a acestei slujbe este învăţătura, iar aplicaţiile acestei slujbe sunt convertirea-regenerarea şi mărturia înaintea lumii. Domnul fusese cunoscut ca „Domnul şi Învăţătorul” (Ioan 13:13). Duhul Sfânt este dat ca să continue muncă de învăţător la o altă scară. El este Apologetul şi Lui îi stă înainte o lucrare mult mai mare. Începutul constă în convingerea de păcat (Ioan 16:8-11) şi în regenerare (Ioan 3:3-6). Urmează împuternicirea şi însoţirea în mărturie publică. Biserica este acum în expansiune numerică şi teritorială, fapt pentru care se împlineşte că ceea ce Domnul le spusese în locuri retrase, acum trebuia proclamat public (Matei 10:27).

Evangheliştii sinoptici subliniază în mod specific aplicaţia mărturiei eficiente datorat prezenţei Duhului Sfânt în viaţa ucenicilor Domnului Isus în perioada chiar următoare: „Când vă vor duce să vă dea pe mâna lor [sinagogilor], să nu vă îngrijoraţi dinaintea cu privire la cum sau ce veţi spune, ci spuneţi ce vi se va da chiar în ceasul acela! Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt!” (Marcu 13:11) Aşadar Domnul Isus Îşi încheia lucrare şi se întoarce la Tatăl, de la care urmează să vină Duhul Sfânt pentru a pregăti Biserica de lucrarea de mărturie a Evangheliei în lume.

Pentru ucenicii Domnului, Duhul avea datoria de a lua învăţăturile Domnului şi de a le aminti ucenicilor Domnului (Ioan 14:26), de a le descoperi lucrurile care urmează să se întâmple (Ioan 16:13), de a le da viaţă învăţăturilor Domnului prin credinţă, deoarece în împrejurările convieţuirii cu Domnul Isus, ucenicii au avut clare dificultăţi de a le pricepe. Scriind retrospectiv biografia selectivă a Domnului Isus, Ioan constată de două ori că lipsa Duhului Sfânt i-a împiedicat să priceapă ce experimentaseră în timpul vieţii pământeşti a Domnului Isus (Templul este trupul Domnului, Ioan 2:21; apa care generează râuri este Duhul, Ioan 7:39). Faptul că Duhul va instrui poporul lui Dumnezeu împlineşte o străveche profeţie din Vechiul Testament conform căreia poporul va ajunge să cunoască Scriptura (adică Legea lui Moise, sau cu alte cuvinte, standardul moral al lui Dumnezeu) fără a mai avea nevoie de cărturari, educatori, instructori, care să le predea principiile de viaţă din exterior. Se anunţa o vreme când dreptatea va emana ca un izvor din interiorul credinciosului, ca şi cum Legea ar fi scrisă în inimi şi nu pe nişte table de piatră.

Acesta este legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel,

după acele zile, zice Domnul:

voi pune Legea Mea înăuntrul lor

şi o voi scrie în inimile lor.

Eu voi fi Dumnezeul lor,

iar ei vor fi poporul Meu.

Şi nici unul nu va mai învăţa pe vecinul

sau pe fratele său, zicând: «Cunoaşte-L pe Domnul!»,

pentru că toţi Mă vor cunoaşte,

de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul,

căci le voi ierta fărădelegile

şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor.“ (Ieremia 31:33-34)

Comuniunea

Cum Îşi va desfăşura Duhul lucrarea Sa educativă ca să se poată ajunge la un asemenea record? Răspunsul ne este dat de Însuşi Domnul Isus care le clarifica ucenicilor Săi, confuzia creată de realitatea revederii lor după plecarea Sa. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu; şi Tatăl Meu îl va iubi, iar Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” (Ioan 14:23) O altă imagine care descrie această realitate apare tot în scrierile ioanine, de data aceasta în Apocalipsa, acolo unde bisericii din Laodicea i se promite părtăşia cu Dumnezeu (Ap. 3:20). Această prezenţă a Domnului posterioară morţii, învierii şi înălţării Sale nu se poate face decât prin intermediul Duhului Sfânt.

Prezenţa Duhului în cel credincios este descrisă în mod plastic prin imaginea trupului său ca şi templu pentru Duhul care îl locuieşte (1 Cor. 6:19-20). Astfel nu mai este necesar un singur templu autorizat, ci câţi credincioşi există tot atâtea temple sunt pentru Duhul lui Dumnezeu care le locuieşte nemijlocit pe toate. Din moment ce „Dumnezeu este Duh, cine I se închină trebuie să se închine în duh şi adevăr” (Ioan 4:24). Prezenţa Duhului într-un număr nelimitat de purtători împlineşte din nou o profeţie străveche, transmisă prin profetul Ioel:

Voi turna Duhul Meu peste orice făptură,

Fiii şi fiicele voastre vor profeţi,

Bătrânii voştri vor avea visuri,

Iar tinerii voştri vor avea viziuni.

Chiar şi peste slujitori şi slujitoare

Voi turna din Duhul Meu în acele zile. (Ioel 2:28)

Rodire

Din această comuniune există câteva consecinţe foarte avantajoase pentru receptor. Deja am anunţat faptul că prezenţa lui Dumnezeu în om, după cum anunţa Ioel, fără deosebire de vârstă, sex, sau statut social, aducea cu sine o cunoaştere interioară a lui Dumnezeu. Această realitate este în concordanţă cu ceea ce anunţa apostolul Pavel avertizând în Epistola către galateni că Duhul se manifestă în mod natural pe direcţiile standardului lui Dumnezeu (Gal. 5:22-25). Dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, generozitatea, credinţa, blândeţea şi înfrânare nu sunt limitate de vreo lege, ele nu sunt niciodată în exces. Umblarea în Duhul este mai mult decât naturală câtă vreme „cei ce sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea cu poftele şi dorinţele ei” (Gal. 5:24).

Mijlocire

Rugăciunea este domeniul care găseşte o nouă împlinire. Credinciosul care a primit Duhul lui Dumnezeu nu mai trebuie să apeleze la intermediari (preoţi, leviţi, profeţi) şi nu mai trebuie să meargă „la locul pe care l-a ales Domnul”, sau să deschidă uşile înspre acesta (evident un compromis pentru comunitatea exilică), ci comunică direct cu Dumnezeu. Credinciosul care se roagă îşi descarcă inima înaintea Domnului, aşa cum şi Ana făcea, doar că nu mai este condiţionat de un loc anumit ca şi ea. Mai mult chiar, credinciosul nu mai are nevoie să fie consiliat de un preot în privinţa rugăciunii pentru că „Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, pentru că noi nu ştim cum ar trebui să ne rugăm, ci Duhul Însuşi mijloceşte cu suspine negrăite” (Rom. 8:26). Consecinţa unei vieţi trăite în comuniune deplină cu Dumnezeirea este că Dumnezeu se obligă a asculta rugăciunile celor credincioşi (Ioan 14:11-13; 16:23-24, 26).

Echiparea cu daruri în vederea slujirii

În acelaşi context în care Domnul le atrăgea ucenicilor atenţia cu privire la importanţa credinţei lor în comuniunea desăvârşită dintre persoanele Sfintei Treimi, încă o consecinţă mai iese la suprafaţă: cine crede „va face lucrări mai mari decât a făcut Domnul Isus” (Ioan 14:12). Lucrările Împărăţiei pot fi mimate destul de bine, pot avea chiar rezultate pozitive, dar în cele din urmă Dumnezeu să nu le recunoască autenticitatea. Nu există cuvinte mai aspre din partea Domnului pentru un om care a crezut că şi-a consacrat viaţa unei cauze corecte decât: „Nu ştiu de unde sunteţi. Plecaţi de la Mine, voi toţi lucrătorii nedreptăţii!” (Luca 13:27). În lipsa cunoaşterii reciproce dintre Dumnezeu şi om, omul se poate trezi făcând din inerţie sau imitaţie, fără ca Dumnezeu să aibă vreo contribuţie în privinţa slujirii respective. Din moment ce omul a fost chemat la conlucrare cu Dumnezeu (1 Cor. 3:9), este natural ca Dumnezeu să se îngrijească de resursele pe care să le folosim în lucrare. Tocmai de aceea abilităţile supranaturale folositoare pentru slujirea în Împărăţie sunt datorate Duhului. Duhul este unul singur pentru tot trupul, Biserica.

Accesul la Dumnezeu se face prin unul şi acelaşi Duh, care ţine trupul într-o unitate (1 Cor. 12ş13; Ef. 4:4). Cine se alipeşte de Dumnezeu devine un singur Duh cu El (1 Cor. 6:17). Duhul este unul singur, însă darurile oferite sunt multiple şi diverse (1 Cor. 12:4). Darurile sunt oferite pentru folosul comunităţii (1 Cor. 12:7-10), iar Duhul are completă suveranitate în distribuirea lor (v. 11).

În concluzie, este imposibil să ne imaginăm viaţa Bisericii în lipsa Duhului, care face misiunea încredinţată de Dumnezeu realizabilă. Prin comuniunea personală a fiecărui om cu Dumnezeu poţi să-L ai pe Dumnezeu alături de tine, să I te adresezi personal, să îi poţi spune nevoile tale, să Îl auzi vorbindu-ţi pe limba ta, să ai asigurată protecţia Lui asupra Ta, să Îţi poţi pleca fruntea pe pieptul Lui şi să-I auzi bătăile inimii Lui. Şi la fel ca tine o mulţime de alţi credincioşi de pe toate meridianele şi paralelele. Fără Duhul Sfânt nu ar fi fost viitor pentru Biserică. „O adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de nepătrunse sunt căile Lui!” (Rom. 11:33).

Anunțuri

Comentarii închise la Lucrarea Duhului Sfânt: între vechi şi nou

Din categoria Utilităţi pentru adunare

Comentariile nu sunt permise.