Alţii zic că trupul este ce avem mai rău, o temniţă a sufletului.

Oamenii care au o astfel de convingere se poartă cu trupul ca şi cu un gunoi. Plăcerea trupească este interzisă, fiind considerată un rău spiritual, sau o realitate care poate produce rău sufletului. Există oameni care din convingere personală, sau constrânşi de împrejurări caută să se elibereze de orice influenţă a dorinţelor trupeşti, oricare ar fi ele, şi trăiesc negându-şi orice fel de nevoie fizică.

Unii nu reuşesc să priceapă sau să accepte limitările trupului şi trăiesc de parcă sunt neînţeleşi şi urâţi de toată lumea. Aceştia se dezic de tot ce înseamnă normalitate, se îmbracă altfel, se tund altfel, se poartă altfel şi vorbesc altfel. Ajung să se mutileze singuri şi în cele din urmă să îşi ia viaţa. Există tot felul de grupuri, mai ales de tineri, care îşi asumă acest tip de viaţă şi se dedică cu toată seriozitatea acestui model de viaţă.

Alţii îşi contrazic nevoile trupului din convingeri motivate religios. Se asociază în comunităţi, unde le sunt susţinute şi împlinite convingerile. Aici negarea trupului capătă noi forme: se dezic de modă îmbrăcând haine monocromate, se dezic de hrană postind sau mâncând sumar, se dezic de pofte rămânând necăsătoriţi. Îşi supun trupul la tot felul de activităţi fizice pentru a suprima orice nevoie şi a ţine sub control orice poftă. Unii ajung să-şi autoflageleze trupul (se bat singuri cu biciul, poartă centuri de castitate, etc.)

Alţii recurg la astfel de înfrânări doar ocazional, cu prilejul unor mari praznice de peste an. În astfel de ocazii sunt dispuşi să renunţe la hrana lor preferată şi respectă condiţiile alimentare ale postului, pot face pelerinajele cele mai costisitoare şi mai obositoare, pot încercui în coate şi în genunchi diverse obiective religioase, pot memora şi recita oricât li se cere, dau milostenie şi aprind oricâte lumânări ar trebui. Sunt mulţi astfel de oameni care se înşeală singuri crezând că chinuindu-şi trupul aduc servicii lui Dumnezeu sau lor înşile.

Astfel de oameni existau şi în Antichitate şi se numeau stoici. Ei erau un grup întemeiat de filosoful Zeno în sec. al III a.Chr. care puneau mare preţ pe virtuţi: înţelepciune, curaj, dreptate şi înfrânare. Idealurile ascetice se regăsesc aproape în fiecare religie a lumii, chiar dacă sunt minorităţi care le practică.

Înşelăciunea unor astfel de oameni este mare pentru că Dumnezeu nu ne-a cerut să ne negăm trupul. El este Creatorul trupului nostru şi tot ce a pus în el este perfect şi bun şi folositor. Diavolul poate perverti prin păcat orice creaţie a lui Dumnezeu, chiar dacă este perfectă, oricât de bună sau folositoare ar fi aceasta. Scriptura ne învaţă că Duhul Sfânt îşi face locuinţa în trupul omului, care devine Templul lui Dumnezeu (1 Cor. 6:19). Este adevărat că suferinţa în trup face mintea să gândească altfel, dar suntem alertaţi că „disciplinarea trupului este de puţin folos” faţă de evlavie, care are folos şi pentru veacul acesta şi pentru cel viitor (1 Tim. 4:8). În plus, atât de mare preţ pune Dumnezeu pe credincioşii Săi, încât va învia până şi trupul lor. Acesta va fi readus la viaţă din orice stare s-ar fi aflat şi înnoit (1 Cor. 15:42-46).

Comentariile sunt închise pentru Alţii zic că trupul este ce avem mai rău, o temniţă a sufletului.

Filed under Biblia şi societatea

Comentariile sunt închise.