Înnoirea minţii şi David-ben-Işai

Cele trei calităţi date ca dovadă de apostolul Pavel în Romani 12-13 ale unui caracter transformat prin înnoirea minţii erau: cumpătarea sau modestia, dragostea faţă de semeni şi supunerea faţă de autorităţi. Ele se regăsesc şi la David şi nu oricum, ci de o manieră surprinzătoare.

David nu a fost omul fără greşeli, dar a fost omul care, atunci când a greşit, şi-a recunoscut vina şi a invocat îndurarea lui Dumnezeu ca să i-o ia. David a fost omul pe care vinovăţia nu l-a despărţit de Dumnezeu, ci l-a readus la Dumnezeu. Este adevărat că şi harul lui Dumnezeu a fost mare cu David, pentru că l-a condus spre pocăinţă şi nu l-a lăsat să se împietrească în neascultare.

Suntem datori să privim la David şi să învăţăm de la el, pentru că este eroul cel mai bine prezentat din toată istoria biblică, este personajul cu caracterul cel mai bine conturat. Despre David au fost scrise 50 de capitole din Biblie, în Samuel şi Cronici, fără a mai pune la socoteală psalmii compuşi de David. Deşi despre Solomon se spune că a scris mult, s-a păstrat doar o fracţiune dintre scrierile lui. Profeţii l-au dat pe David ca exemplu regilor care i-au urmat. David l-a prefigurat chiar şi pe Mesia, din moment ce apostolii s-au referit constat la înaintaşul lor.

1. Gânduri cumpătate despre sine. Încă de pe primele pagini unde îl găsim pe David, întâlnim un tânăr echilibrat în gândire. Când s-a pus problema confruntării inegale cu Goliat, militarul profesionist, David recunoaşte că fără ajutorul lui Dumnezeu nu ar avea nicio şansă înaintea filisteanului (1 Sam. 17:37, 45). Împreună cu Dumnezeu, David s-a împotrivit filisteanului la fel ca şi înaintea ursului, leului, sau câinelui.

David este omul care înţelege că un om nu le poate face pe toate. Mai ales în condiţiile precare, de refugiat, în care trăia cu tabăra sa, David ştia că are nevoie de oameni de încredere în jurul său responsabili pentru toate comportimentele vieţii. El stabileşte rânduiala ca la război, unii soldaţi să rămână cu bagajele astfel încât combatanţii să se poată deplasa mai repede în misiune. Nu numai atât dar şi introduce regula ca oamenii aceştia să nu primească o parte mai mică din prada de război, ci tot aşa cum ei au păzit bunurile celor care şi-au pus în pericol viaţa, soldaţii de pe câmpul de luptă au luptat şi pentru cei rămaşi la calabalâcuri (1 Sam. 30). Există lideri consumaţi de perfecţionism sau mistuiţi de neîncredere, care nu creditează pe nimeni a conduce nici măcar un compartiment. Nu este o problemă de competenţă (a celorlalţi), ci de ascultare (a liderului), pentru că Scriptura promovează modelul conducerii colective.

Când ajunge rege, David simte chemarea să reorganizeze închinarea în poporul lui Dumnezeu. El organizează cultul Domnului de la Ierusalim încă înainte de a avea un sanctuar, un Templu. Dumnezeu îi arătase locul unde trebuia construit acesta, dar nu fusese de acord ca David să îl zidească. Printre pregătirile făcute de David se includeau şi împărţirea leviţilor pe slujbe: cântăreţi, portari, chestori, învăţători, asistenţi ai preoţilor (1 Cr. 23-26). În perioadele în care închinarea de la Templu a funcţionat coerent, regii au urmărit modelul lăsat de David.

David însuşi tânjea să fie preot. Probabil că uneori visa cu ochii deschişi cum ar fi fost să se fi născut în seminţia lui Levi. Ca dovadă ne-a lăsat scris Psalmul 110. Desigur, dorinţele sale au rămas neîmplinite, iar apostolii au înţeles din năzuinţa lui David anticiparea lui Mesia (Evrei 7:17). Când a adus Chivotul legământului la Ierusalim şi l-a instalat într-un cort de pânză, David a demonstrat cât de mult dorea să-L aibă pe Dumnezeu aproape. El a jucat înaintea Chivotului pentru a-şi arăta aprecierea faţă de Dumnezeu, dar nu toţi oamenii l-au înţeles.

De unde a avut David abilitatea să se vadă echilibrat în raport cu semenii săi? În lumea în care el trăia, regii erau despoţi. În statele vecine regele era şi comandantul suprem al armatei, judecătorul suprem şi marele preot. Dumnezeu a fost de la bun început împotriva unui asemenea oficiu, motiv pentru care a hotărât ca marele preot să fie un oficiu cu totul separat încredinţat unui om dintr-o seminţie consacrată pentru slujirea preoţească. De aceea Dumnezeu a păstrat pentru Sine ideea de Comandant al armatei şi a interzis în Israel campaniile de înarmare militară (Deut. 17:16). David a înţeles chemarea pe care o avea şi că poporul lui Dumnezeu este un organism care trăieşte în virtutea providenţei lui Dumnezeu prin ceea ce dă fiecare membru în parte. Au fost alţi regi care s-au crezut şi mari comandanţi şi mari preoţi, şi Dumnezeu a trebuit să intervină să-i disciplineze.

De unde avea David înţelegerea aceasta? Cum a putut David să trăiască cu această disciplină? De unde îi venea puterea? Desigur că de la Duhul Sfânt. Încă din momentul ungerii sale de către profetul Samuel, „Duhul Domnului a venit cu putere peste David, începând din ziua aceea” (1 Sam. 16:13). Dacă David a putut trăi astfel prin Duhul şi creştinul poate. Dumnezeu este la fel de puternic, Domnul este acelaşi şi astăzi ca şi ieri, iar Duhul este unul singur. În plus creştinul are la îndemână mărturia Scripturii şi comunitatea sfinţilor.

Comentariile sunt închise pentru Înnoirea minţii şi David-ben-Işai

Filed under Biblia şi societatea, Etica Vechiului Testament

Comentariile sunt închise.