Educaţia prin imitare în familie şi … dincolo de ea.

„Copiii nu au fost niciodată atât de buni ascultători, pe când de buni imitatori sunt.” (James Baldwin)

Cât de ofensaţi sunt adolescenţii, persoane în căutatea identităţii, când se văd copiaţi de fraţii lor mai mici. COPYCAT! copie la indigo, ţipă ei.

Copiii îşi imită părinţii / tutorii / adulţii tutelari

Imita = A face (a încerca să facă) exact ceea ce vede (sau a văzut) că face sau a făcut cineva; a-şi însuşi felul de gândire, de comportare al cuiva; a lua pe cineva ca exemplu.

Metoda imitării este prima tehnică prin care copiii îşi asumă pentru ei comportamentul părinţilor/tutorilor lor.

De aici derivă puterea exemplului, nevoia de modele încă din pruncie. Pavel îi aducea aminte lui Timotei de puterea exemplului mamei şi bunicii sale (2 Timotei 1:5). Psihologii recunosc că, înainte ca să fie capabil a-şi însuşi noţiuni de ordin moral prin judecată proprie, copilul îşi însuşeşte comportamentele părinţilor/tutorilor săi. Este modul instinctual prin care copilul răspunde la dragostea părinţilor săi. Este modul prin care copilul zice „Vreau să fiu mare!” Este modul prin care copilul recunoaşte autoritatea celor mai mari. Este modul prin care încearcă să atragă atenţia.

Dacă nu mă vede pe mine, pe cine vede mai mult copilul meu? Dacă nu eu petrec timp cu copilul meu, cine petrece timp cu copilul meu? Cine petrece mai mult timp cu copilul meu? Dacă nu eu sunt modelul (nu fotomodelul) copilului meu, cine este modelul copilului meu?

În familiile monocelulare sau monoparentale în care părinţii sau părintele sunt ocupaţi cu serviciul, locul părintelui nu mai este luat nici măcar de bunici, ci de bonă, pedagog, educator, învăţător, în cel mai fericit caz, sau de TV, calculator cu toate aplicaţii lui, telefonul mobil, sau orice alt gadget.

Când lipseau toate aceste tentaţii, copiii căutau parteneri umani de joacă pe stradă şi se educau reciproc, luându-şi ca modele băieţi de prin cartier. (Cred că acest tip de oameni au ajuns să ne facă legile astăzi.)

Avem nevoie disperată să ne recuperăm viaţa împreună cu copiii noştri. Primii 18 ani sunt mai grei (!). Este absolut inacceptabil ambilor părinţi să plece în străinătate pe termen lung, lăsându-şi copiii în grija altora. Educaţia copiilor este responsabilitatea părinţilor în primul rând. Ştiu că în contextul fragmentării societăţii prin promovarea exacerbată a individualismului a trăi ca o familie este tot mai greu. Biserica este comunitatea unde trebuie să redescoperim această valoare. De aceea nu ne putem pierde luxul de a pierde oportunităţile de a fi împreună, de a face lucruri împreună, de a munci împreună, de a ne recrea împreună.

Ucenicul îşi imită maestrul

„Vă îndemn, deci, fiţi imitatorii mei!” (1 Corinteni 4:14-17)

„Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos!” (1 Corinteni 11:1)

În original termenul pentru călăuză este „pedagog”, iar VDC citeşte învăţători. VDC preferă o perifrază „călcaţi pe urmele mele” pentru ceea ce originalul spunea „imitaţi-mă” (1 Cor. 4:16 şi 11:1).

Autorul epistolei către evrei folosea într-adevăr imaginea croirii de cărări: „Faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel şchiop să nu-şi scrântească piciorul, ci mai degrabă să fie vindecat.” (Evrei 12:13)

Cristos este marele nostru Maestru

Exemplul lui Cristos: să suferim pentru binele făcut (1 Petru 2:21-25)

„Ne poartă în carul lui de biruinţă” sau „ne conduce întotdeauna la biruinţă?” „Pentru unii mireasmă, pentru alţii miazmă.” (2 Corinteni 2:14-17)

Există două probleme majore cu textul din 2 Corinteni 2:14-17 – ce fel de triumf avem cu Cristos? Verbul THRIAMBEUO este folosit aici cu sensul de a duce in triumf. Singura dată când mai apare verbul este în Coloseni 2:15, dar nici acolo sensul termenului nu este conectat cu marşul biruitorilor, pentru că Cristos triumfă murind. Ce fel de dialectică este aceasta? Să fie un oximoron? Dacă este să acordăm importanţă termenului în contextul extrabiblic, conducerea aceasta în triumf nu se referă la cei victorioşi din fruntea coloanei, ci la prizonierii de război din spatele coloanei. Verbul este la prezent, ceea ce inseamnă că Pavel şi creştinii sunt chiar acum conduşi în acest act. Uite aşa a sărit în aer tot triumfalismul şi imperialismul nostru creştin. Sunt in proces de mortificare, situaţie care numai bine nu poate mirosi, urmând să sfârşim rău. (A se vedea comentariul lui Scott Haffeman pe Corinteni.)

Cristos este marele nostru Maestru … prin credinţă

Filip: „Arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns!” (Ioan 14:8)

Domnul Isus: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”. (Ioan 14:9)

Toma: „Dacă nu văd … nu voi crede” „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:24, 28)

Domnul Isus: „Ai crezut pentru că M-ai văzut? Ferice de cei n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20:29)

Există o fericire special garantată celor care se închină lui Isus ca şi cum L-au văzut. Deşi este nedesăvârşit mijlocul acesta, este cea mai bună opţiune. Cel puţin deocamdată. Cât suntem în acest trup, în aceste împrejurări, trebuie să trăim prin credinţă (1 Corinteni 5:7).

Avantajul este că credinţa noastră nu va rămâne nerăsplătită. Apostolul Ioan vorbeşte despre starea finală în care ne vom bucura de vederea lui Isus, faţă către faţă (1 Ioan 3:1-3). Tot el spune că aceia care au trăit prin credinţă vor avea parte de bucuria părtăşiei nemediate cu Dumnezeu (Apocalipsa 7:9-17).

Comentariile sunt închise pentru Educaţia prin imitare în familie şi … dincolo de ea.

Filed under Educaţia creştină

Comentariile sunt închise.