Educarea prin delegare

Dumnezeu delegă („trimite”)

Ideea delegării este susţinută în ebraica VT prin verbul „a trimite” (Şalah). Trimisul era pus în drepturi prin intermediul unui ritual oficial la curtea suveranului, prin care era pronunţat gura suveranului şi era încurajat prin cuvintele: „Nu te teme!”

Delegarea vorbeşte despre păstrarea ierarhiei şi mijlocirea dintre persoane prin intermediul unor mediatori mai apropiaţi de nivelul persoanei de rang inferior. Statutul mesagerului este de intermediar, el este trimis împuternicit a reprezenta interesele stăpânului/regelui său.

Dumnezeu delegă pe îngeri şi pe profeţi pentru a îndeplini diverse slujbe pentru Israel şi pentru întreaga lume. „Voi trimite un înger înaintea ta, ca să te păzească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu luare aminte la el şi ascultă-I glasul. Nu te răzvrăti împotriva Lui, pentru că nu îţi va ierta nelegiuirea, căci Numele Meu este în El. Dacă îl vei asculta şi vei face tot ce-ţi voi spune, eu voi fi duşmanul duşmanilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi.” (Exodul 23:20-22) Tot la fel: „Stăpânul Domn nu face nimic fără să-Şi descopere hotărârea robilor Săi, profeţii. Stăpânul Domn vorbeşte – cine ar putea să nu profeţească?” (Amos 3:7-8)

Până la Întrupare, Dumnezeu I-a delegat pe îngeri. Ei au fost însărcinaţi să păzească Grădina după căderea omului, ei au dus mesaje patriarhilor, lui Moise, lui Iosua, judecătorilor şi profeţilor din perioada monarhiei şi chiar în perioada exilică şi postexilică. Textul din Psalmul 103:20-21 rezumă această realitate. Argumentul primelor capitole din Epistola către evrei ţine cont de această realitate când compară lucrarea îngerilor cu cea a Fiului lui Dumnezeu. Îngerii au rămas activi pe toată durata lucrării Domnului, a Bisericii şi rămân în continuare activi pentru că sunt slujitorii Dumnezeului Oştirilor.

Chiar şi pentru delegarea profeţilor, Dumnezeu îi foloseşte tot pe îngeri: „Şi eu sunt profet ca tine. Şi un înger mi-a vorbit prin Cuvântul Domnului, spunând: Adu-l înapoi acasă cu tine ca să mănânce pâine şi să bea apă!” (1Regi 13:18). Dumnezeu oferă protecţia necesară profetului trimis cu mesaj de la Dumnezeu: „Voi face fruntea ta ca diamantul, mai tare decât cremenea. Nu te teme de ei şi nu te înspăimânta de feţele lor, căci sunt o casă de răzvrătiţi.” (Ez. 3:9)

Imaginea delegării este evidentă şi din relaţia lui Dumnezeu cu Faronul Egiptului. Dumnezeu i se adresează numai printr-un intermediar, adică prin Moise: „Acum, vino, căci te voi trimite la Faraon să-Mi scoţi poporul din Egipt!” (Exodul 3:10) La insistenţele lui Moise, Dumnezeu îi oferă lui Moise un alt intermediar, acesta urmând să se adreseze lui Faraon: „Nu este levitul Aaron frate cu tine? Ştiu că el poate vorbi bine; chiar acum vine să te întâlnească, iar când te va vedea se va bucura în inima lui. Să stai de vorbă cu el şi să-l împuterniceşti să vorbească toate cuvintele pe care ţi le-am dat; Eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui şi te voi învăţa ce să faci. El va vorbi poporului în locul tău; îţi va sluji drept gură şi tu vei fi pentru el cum este Dumnezeu pentru tine. Ia în mână acest toiag cu care vei face semnele.” (Exodul 3:14-17)

Până şi în administrarea justiţiei în poporul Israel, Dumnezeu şi-a revelat voia prin intermediul îngerului Său la Cortul Întâlnirii lui Moise, urmând ca acesta să disemineze informaţia şi voia lui Dumnezeu către popor prin intermediul judecătorilor. Aceştia au fost instalaţi la propunerea lui Ietro (Ex. 18). Prezbiterii, însă, au existat în popor încă din momentul locuirii în Egipt şi este autorizat ca oficiu de către Dumnezeu în Numeri 11.

Tatăl L-a delegat pe Fiul

Galateni 4:4 spune că „La împlinirea vremii, Dumnezeu şi-a trimis Fiul, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-I răscumpere pe cei ce sunt sub Lege, pentru ca noi să primim înfierea.” După ce a vorbit prin profeţi timp de milenii, Dumnezeu a vorbit în zilele din urmă prin Fiul (Evrei 1:1-4).

1. Fiul a fost delegat să aibă autoritate asupra vieţii proprii:

„De aceea Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa ca s-o iau din nou. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am autoritate s-o dau şi am autoritate s-o iau din nou. Am primit această poruncă de la Tatăl Meu.” (Ioan 10:17-18)

2. Fiul a fost delegat să aibă autoritate asupra vieţii proprii şi să judece:

„După cum Tatăl are viaţa în Sine Însuşi, tot aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine Însuşi şi I-a dat autoritate să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de acest lucru pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară – cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făptuit răul vor învia pentru judecată.” (Ioan 5:26-29)

Tatăl l-a delegat pe Duhul Sfânt

„Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Apărător Care să fie cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nici nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte.” (Ioan 14:16)

„Vă este de folos să plec, pentru că dacă nu plec, Apărătorul nu va veni la voi.” (Ioan 16:7)

Fiul îi deleagă pe apostoli

„Aşa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20:21)

„Toată autoritatea mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Prin urmare, duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-I în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit! Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:18-20)

În greacă numele de apostol înseamnă „cel trimis”. Domnul îi trimisese pe cei 70 de ucenici cu altă ocazie (Luca 10). Delegarea vine împreună cu împuternicirea corespunzătoare. Domnul Isus le dă ucenicilor autoritate prin Duhul Sfânt pentru a se putea onora de datoria lor (Ioan 20:22-23).

Delegarea şi autoritatea

Delegarea se întemeiază pe principiul autorităţii. Faptul acesta este evident încă de la emiterea primului mandat încredinţat omului. Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; domniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste toate vieţuitoarele care mişună pe pământ!” (Geneza 1:28)

Situaţia este asemănătoare când mandatul este înnoit cu noua umanitate care a populat pământul după potop. „Dumnezeu i-a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: «Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. Frica şi groaza de voi să fie peste toate vieţuitoarele pământului, peste păsările cerului, peste toate creaturile care mişună pe pământ şi peste toţi peştii mării. Ele vă sunt date în stăpânire.»” (Geneza 9:1-2)

Autoritatea presupune dreptul de a delega pe alţii, de a supraveghea pe alţii, de a lua decizii cu caracter obligatoriu pentru alţii. Delegarea stăpânirii pământului nu este anulată de păcat şi înstrăinarea de Dumnezeu. Umanitatea rămâne în continuare, chiar şi după potop, responsabilă chiar dacă indivizii nevrednici au fost îndepărtaţi. Neîmplinirea mandatului de guvernare a creaţiei a condus la tot felul de dezechilibre.

Delegarea şi ierarhia

Delegarea vorbeşte despre păstrarea ierarhiei şi mijlocirea dintre persoane prin intermediul unor mediatori mai apropiaţi de nivelul persoanei de rang inferior.

Ierarhia nu există numai în armată. Ea există în natură ca şi în societate. Delegarea presupune recunoaşterea ierarhiei.

Ierarhia există chiar şi în adunare, acolo unde autoritatea bisericii primare este consolidată în mâna „apostolilor şi bătrânilor”. Adunarea din fiecare cetate era condusă de cel puţin un presbiter (Fap. 14:3; Tit 1:5).

„Ştiţi despre cei din casa lui Stefana, că ei sunt cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-au dat pe ei înşişi pentru a-i sluji pe sfinţi. Supuneţi-vă unor astfel de oameni şi fiecăruia care lucrează şi trudeşte împreună cu ei!” (1 Cor. 16:15-16).

„Supuneţi-vă unii altora, în frică de Cristos.” (Ef. 5:21)

„Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor, căci ei au grijă de sufletele voastre şi vor fi răspunzători de ele, pentru ca astfel ei să facă aceasta cu bucurie şi nu gemând, lucru care nu v-ar fi de niciun folos!” (Ev. 13:17)

Ierarhia în familie este stabilită de Dumnezeu când în porunca a patra se condiţionează binecuvântarea lui Dumnezeu de ascultarea copiilor faţă de părinţi. În relaţia dintre părinţi se promovează principiul supunerii soţiei faţă de soţ (1 Petru 3:1-6), iar ceea ce contează este curăţia şi reverenţa lor.

Delegarea şi responsabilitatea

„Deci noi suntem ambasadori ai lui Cristos şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm în numele lui Cristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”
(2 Cor. 5:20)

Ascultarea cu supunere este tema relaţiilor dintre stăpâni şi sclavii lor, ca şi între părinţi şi copiii lor (Ef. 6:1-9; Col. 3:20-25). Sancţiunea este partea mai puţin plăcută a responsabilităţii.

Responsabilitatea vorbeşte despre obligaţia de a da socoteală supraveghetorului, coordonatorului din eşalonul superior.

Metafora folosită de Pavel este cea a ambasadorului plenipotenţiar, care are autoritate nu numai de a reprezenta ci şi de acţiona în numele persoanei pe care o reprezintă. Autoritatea şi domeniul de manifestare a autorităţii trebuie extins în funcţie de responsabilitate, de capacitatea de răspundere a persoanei în cauză.

Onoarea delegării

„Adevărat, adevărat vă spun că cine-l primeşte pe cel pe care-L trimit Eu, pe Mine Mă primeşte, iar cel ce Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Ioan 13:20)

Dumnezeu ne însoţeşte cu o mulţime de promisiuni şi binecuvântări dacă urmăm Domnului. Nu ar trebui să ne pese de harul de care se bucură unul sau altul, ci de umblarea noastră după Domnul (Ioan 21:20-21).

Comentariile sunt închise pentru Educarea prin delegare

Filed under Educaţia creştină

Comentariile sunt închise.