Duhul în Sfânta Treime

Am constatat până aici că Dumnezeu este o Persoană chiar şi în lipsa trupului material care ne defineşte pe noi ca oameni. Întrebarea la care trebuie să dăm răspuns acum este aceea dacă Duhul Sfânt este o persoană distinctă de Dumnezeu şi de Fiul şi în ce fel se raportează ea la celelalte.

În sec. al IV-lea a existat o sectă creştină care nega atât dumnezeirea Fiului, la fel ca arienii, cât şi dumnezeirea Duhului Sfânt. Ei au fost numiţi pneumatomahi pentru că “luptau împotriva Duhului”. Continuatorii arienilor şi ai pneumatomahilor din zilele noastre sunt Martorii lui Iehova, care cred Isus Cristos este un om adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu pentru viaţa exemplară trăită, iar Duhul Sfânt este doar o influenţă (vezi formularea englezească Holy Ghost). Musulmanii consideră că Duhul Sfânt este Arhanghelul Gabriel.

Încă din sec. IV, Părinţii Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz) au fost cei care au scris tratate ca răspuns împotriva lor. Oricum în 381 la Constantinopol, delegaţii Bisericii au hotărât că a nu susţine divinitatea Domnului Isus şi a Duhului Sfânt înseamnă erezie şi a scos în afara legii pe care susţineau astfel de doctrine. De atunci avem crezul niceo-constantinopolitan, care afirmă astfel despre Duhul:

„Credem în Duhul Sfânt,

Domnul şi de viaţă dătătorul,

care purcede de la Tatăl,

căruia i se aduce închinare şi este slăvit împreună cu Tatăl şi Fiul,

care a vorbit prin profeţi.”

Pentru a dovedi divinitatea Duhului Sfânt am folosit textele care Îl prezintă pe Dumnezeu în tandem cu Duhul, ca entităţi diferite.

1. Duhul este implicat în creaţie

La creaţie, pământul era „fără formă şi gol”. Peste acest haos „plutea / survola” Duhul lui Dumnezeu (Gen. 1:2). În acest haos se aude vocea lui Dumnezeu: „Să fie lumină!” (Gen. 1:3) Tot la fel, continua generare a lumii este datorată conlucrării dintre Dumnezeu şi Duhul Său: „Îţi trimiţi Duhul, ele sunt plăsmuite, înnoind astfel faţa pământului” (Ps. 104:30).

2. Duhul împuterniceşte şi abilitează oameni

Când Dumnezeu vorbeşte cu Moise despre abilităţile speciale ale lui Beţaleel, israelitul însărcinat cu realizarea Tabernacolului (Cortul Întâlnirii) confirmă originea duhovnicească a acestora: „Domnul l-a chemat pe nume pe Beţalel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda, pe care El l-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu …” (Ex. 25:30-31).

Aceeaşi exprimare este găsită şi în relatarea chemării celor 70 de prezbiteri la slujba de lideri ai Israelului. Moise îi spunea lui Iosua: „Eu îmi doresc ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din profeţi şi Domnul să-Şi pună Duhul Său peste ei!” (Num. 11:29, cf. v. 17, 25)

3. Duhul revelează lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu.

Experienţa inspiraţiei profetice este sintetizată de leviţii contemporani cu Neemia în termenii conlucrării dintre Dumnezeu şi Duhul Său: „Le-ai dat chiar şi Duhul Tău cel bun ca să-i instruiască” (9:20 cf. Is. 63:11), „i-ai avertizat prin Duhul Tău, prin profeţii Tăi” (9:30). Isaia afirmă: „Domnul M-a trimis împreună cu Duhul Său” (Is. 48:16; 61:1; Zah. 7:12 şi multe altele).

Dumnezeu şi Duhul Său sunt implicaţi în desfăşurarea istoriei şi împlinirea decretelor divine. „Gura Domnului a poruncit şi Duhul Său le-a adunat împreună” spunea revelaţia dată lui Isaia (34:16) despre lucrurile viitoare hotărâte de Dumnezeu.

4. Urmarea lui Dumnezeu este posibilă prin Duhul

Psalmistul insistă înaintea lui Dumnezeu ca să nu fie sancţionat cu părăsirea sa de către Duhul lui Dumnezeu: „Nu mă izgoni din prezenţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!” (Ps. 51:11) Dorinţa de a asculta de Dumnezeu şi de a împlini aşteptările Sale vine de la Duhul lui Dumnezeu, despre care Dumnezeu îi promite lui Israel astfel: „Voi pune Duhul Meu înăuntrul vostru şi vă voi face să urmaţi hotărârile Mele, să păziţi legile Mele şi să le împliniţi” (Ez. 36:27).

La acestea se adaugă numeroase texte din Noul Testament care subliniază distincţia dintre Persoanele Sfintei Treimi a Căror slujire este specializată.

1. Lucrarea Duhului în slujirea Domnului Isus

Implicarea Dumnezeirii în lucrarea Domului Isus (Mt. 12:18 cf. Is. 14:13-15; Luca 4:18; Is. 61:1-2).

Hula împotriva Duhului Sfânt (Mt. 12:31-32). Duhul Sfânt este distinct de Domnul Isus şi de Dumnezeu. Hula este sancţionată la fel ca şi hula faţă de Dumnezeu în VT.

Rugăciunea Fiului (Luca 10:21).

2. Dăruirea Duhului în Biserică

Lucrarea Duhului după proslăvirea Domnului Isus (Ioan 15:26; F. ap. 2:33; 5:32). Biserica apuseană afirma că Duhul purcede şi de la Fiul (filioque). Un Sinod apusean din 809 autoriza formularea, pentru ca în 867 să fie condamnată de către Fotie patriarhul Constantinopolului. Această situaţie a condus în cele din urmă la scindarea bisericii în 1054.

3. Primele sinteze doctrinare

Botezul se administrează în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (Mt. 28:19)

Existenţa Bisericii se datorează conlucrării celor trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (1Cor. 12:3-7). Biserica, Trupul lui Cristos, este sub autoritatea lui Dumnezeu şi membrele ei sunt coordonate de Duhul (v. 8-31).

Unitatea Bisericii este dată de conlucrarea celor trei persoane ale Dumnezeirii (Ef. 4:4-6).

Benedicţia paulină (2 Corinteni 13:14)

4. Mântuirea ca lucrare a Trinităţii (pasaje secundare)

Relatarea mântuirii familiei lui Corneliu include predicarea lui Petru despre Cristos şi lucrările făcute de Dumnezeu prin El, urmată de coborârea Duhului Sfânt peste ascultători (F. ap. 10:34-48, cf. 15:7-11).

Duhul îi călăuzeşte pe apostoli în lucrarea lor (F. ap. 20:20-23, cf. 16:6-8)

La momentul hotărât Dumnezeu l-a trimis pe Fiul pentru a răscumpăra oameni pentru Dumnezeu. Apoi l-a trimis pe Duhul pentru a-i păstra pentru sine (Gal. 4:1-7). Duhul este dat Bisericii pentru a păstra pe cei aleşi de Dumnezeu, răscumpăraţi prin jertfa Domnului Isus (Rom. 5:1-8; 2 Cor. 3:1-4:6; Ef. 1; 1 Tes. 2:2-7; 2 Tes. 2:13-17; 2 Tim. 1:3-14; Tit 3:4-7).

 

Concluzie

Duhul Sfânt, cunoscut în Vechiul Testament şi ca Duhul lui Dumnezeu, are o relaţie foarte apropiată de Dumnezeu şi de Duhul Sfânt. Această apropiere ţine întâi de toate de natura comună a acestor persoane (ontologie) dar şi de interesele şi preocupările lor comune.

 

„Ochiul rău” doare la buzunar

În cartea sa recent apărută Bunătate – o teologie bazată pe învăţătura Domnului nostru Isus Cristos, Iosif Ţon pune, după cum era de aşteptat, în centrul argumentului Predica de pe Munte. În loc să primim convingeri personale cristalizate în urma studiului şi a confruntării cu comentatorii biblici, avem doar opinii personale necalibrate şi neverificate de interacţiunea cu comunitatea hermeneutică. Promovarea acestui tip de exerciţiu explică probabil motivul pentru care cartea a fost scrisă în decursul a numai şase luni (p. 7). Pericolul gândirii de tipul „turnul de fildeş” se observă şi în cazul interpretării expresiilor „ochiul bun” şi „ochiul rău” din Matei 6:22-23. Lipsa de consultare a comentariilor, nu puţine asupra Predicii de pe Munte, l-a lipsit de minimul avantaj de verificare a propriilor interpretări. Dacă într-adevăr specialişti în NT precum Sorin Sabou şi Radu Gheorghiţă au fost consultaţi, rămâne întrebarea în ce măsură observaţiile lor au fost urmate şi unde. Onestitatea academică obligă la creditarea revizorilor acolo unde opiniile autorului sunt divergente de ale acestora. Până una-alta formatul actual al cărţii ne conduce să credem că opinia autorului converge cu cea a revizorilor teologici şi mă îndoiesc că această posibilitate este corectă.

Imaginea ochiului ca felinar al trupului şi relaţia dintre sănătatea ochiului şi sănătatea întregului trup (Mt. 6:22-23) apare în contextul discuţiei Domnului Isus despre relaţia ucenicului cu bogăţia (Mt. 6:19-24). În versetele anterioare Domnul avertizează cu privire la pericolul pe care bogăţiile îl reprezintă pentru credincios, pentru ca în versetele următoare să avertizeze că nu poate exista loialităţi împărţite, iar ucenicul trebuie să se decidă dacă îl slujeşte pe Dumnezeu sau pe Mamona. Dacă suntem de acord că mesajul Domnului Isus nu era cu nimic inferior discursului unui om raţional şi lucid, trebuie să acceptăm că v. 22-23 trebuie să aibă ceva legătură cu v. 19-21 şi 24. Altminteri Domnul Isus nu ştia ce vorbeşte, sărind de la un subiect la altul. Într-adevăr aşa sugerează interpretarea lui Iosif Ţon care afirmă că ochiul din v. 22-23 imaginează „concepţia despre lume şi viaţă” (Bunătatea, p. 158). Aceasta se poate întâmpla atunci când vrei cu tot dinadinsul ca textul să se potrivească interpretării tale prestabilite şi nu permiţi autorului să grăiască prin textul său. Un principiu fundamental al interpretării unui text afirmă că un text trebuie interpretat în contextul său.

Dacă metafora ochiului are ceva în comun cu relaţia ucenicului cu banii, după cum ne obligă contextul să acceptăm, atunci despre ce este vorba? Cu siguranţă că audienţa primară a Domnului Isus a înţeles exact despre ce este vorba, sau cel puţin ucenicii, dacă celorlalţi le era închis accesul la învăţătura Domnului prin pilde (Mt. 13:10-17). Imaginea este mai greu de înţeles în contextul din Luca 11:34-36. Totuşi însuşi evanghelistul Matei mai foloseşte imaginea încă o dată în Evanghelia sa în Pilda lucrătorilor viei şi acolo „ochiul rău” înseamnă zgârcit, sau invidios după cum spune nota de subsol din NTR, sau critic faţă de bunătatea stăpânului manifestată în dărnicie (Mt. 20:15). Marcu include „ochiul rău” printre păcatele omului (Mc. 8:20-23).

Vechiul Testament foloseşte expresia „ochiul rău” în contextul ajutorării semenilor, însemnând avariţie.

„Ai grijă … să nu priveşti cu ochi rău pe fratele tău nevoiaş şi să nu-l împrumuţi” (Deut. 15:9)

„Ochiul rău” este transformat în „privire cu răutate” în descrierea avansată de Moise pentru situaţia de penurie în care se vor afla evreii în condiţie de asediu:

„Bărbatul cel mai delicat … va privi cu răutate la fratele lui … şi nu le va da nimic … Femeia cea mai delicată … va privi cu răutate pe bărbatul de la pieptul ei … şi nu le va da nimic” (Deut. 28:54-56).

Cartea Proverbe alocă mult spaţiu sancţionării zgârcitului. Expresia „ochi rău” apare de două ori în Proverbe şi de fiecare dată este tradus de NTR prin „zgârcit”:

„Nu mânca pâinea zgârcitului şi nu pofti delicatesele lui …” (Pr. 23:6)

„Un om zgârcit este nerăbdător să se îmbogăţească, dar nu ştie că-l aşteaptă sărăcia.” (Pr. 28:22)

Sunt convins că există suficiente mărturii între comentatori moderni şi contemporani, poate chiar şi printre cei patristici şi medievali cu privire la această interpretare. Din păcate nu pot accesa acum bibliografia respectivă. Măcar mărturia Bibliei ar fi trebuit luată în considerare. Desigur că până şi consultarea unei alte versiuni moderne, cu referinţe şi note explicative, cum există şi în limba română, ar fi permis evitarea acestei capcane.

Dumnezeu este o Persoană cu o natură specială

Persoanele sunt definite de regulă ca indivizi cu conştienţă de sine, cu calităţi de natură fizică şi cu calităţi de natură spirituală. Din această definiţie umanistă Dumnezeu este exclus cu bună ştiinţă, deoarece Dumnezeu nu are un trup material. Anumite ajustări se vor impune acestei definiţii în momentul în care vom înţelege cum este Dumnezeu.

Când definim o entitate putem încerca să o definim în raport cu genul proxim (cu entităţile de care se apropie cel mai mult) şi cu genul opus (cu entităţile de care diferă cel mai mult). Idolul şi îngerul sunt de folos în această încercare de definire. Studiul comparativ cu omul ar putea adăuga definiţiei un plus de focalizare.

Profeţilor le-a făcut mare plăcere să-l definească pe Dumnezeu în opoziţie cu idolii.

„Idolii lor sunt din argint şi din aur,

Sunt lucrarea mâinilor omeneşti.

Ei au gură, dar nu vorbesc,

Au ochi, dar nu văd,

Au urechi, dar nu aud,

Au nas, dar nu pot mirosi,

Au mâini, dar nu pot pipăi,

Au picioare, dar nu pot umbla cu ele,

Iar din gâtlej nu pot scoate niciun sunet.

Ca ei sunt cei care-i fac

Şi toţi cei care se încred în ei.

Israel să se încreadă în Domnul –

El este ajutorul şi scutul lui!

Casa lui Aaron să se încreadă în Domnul –

El este ajutorul şi scutul lui!

Cei ce se tem de Domnul să se încreadă în Domnul –

El este ajutorul şi scutul lor!” (Psalm 115:4-11; 135:15-21)

Spre deosebire de idoli, Dumnezeu este în cer şi face tot ce vrea în cer şi pe pământ (Ps. 115:3). Spre deosebire de idoli, Dumnezeu nu are un trup făcut de mâini omeneşti: nu are gură, ochi, urechi, nas, mâini şi picioare. Cu toate acestea El vorbeşte omului, vede chiar şi ascunzişurile inimii, aude şi dorinţele nerostite, miroase sacrificiile aduse, Îşi întinde mâna şi se deplasează oriunde doreşte pe rotocolul pământului. Aşadar calităţile despre care oamenii fără Dumnezeu cred că ne oferă prerogativele observării ştiinţifice a lumii, nu sunt strict legate de trupul material.

Diferenţa dintre Dumnezeul personal al revelaţiei şi idolii popoarelor păgâne a fost subliniată în repetate rânduri în istoria lui Israel de către profeţi. Israeliţii au continuat să rămână fascinaţi de „cultura canaaneană” a ţării în care s-au aşezat, pentru ca mai târziu să adopte „cultura” egiptenilor, filistenilor, arameilor, asirienilor şi babilonienilor. Presiunea unui cult religios adecvat închinării prin simţuri, cu o divinitate vizibilă, cu nevoi asemenea omului şi indulgentă cu închinătorii săi a fost mai puternică decât învăţătura autorizată a închinării înaintea unui Dumnezeu invizibil şi sever. Idolii sunt imagini, reprezentări ale unor idei, pe care omul le inventează şi le întreţine. Dumnezeu este o Persoană care stabileşte şi întreţine relaţii cu omul.

Ca să înţelegem mai bine realitatea existenţei imateriale a lui Dumnezeu putem să o comparăm cu a fiinţelor care se apropie cel mai mult de Dumnezeire: anume îngerii.

Trupul fizic primit temporar de îngeri nu putea ascundea abilităţile extra-ordinare ale acestor puternice fiinţe. El arăta asemenea trupului omenesc şi le permitea să vorbească, să vadă, să audă, să pipăie, să meargă, chiar şi să mănânce. Totuşi, aşa cum trupul uman nu poate, trupul lor se putea face invizibil (îngerul înaintea lui Balaam, îngerul înaintea lui Ghedeon, îngerii la Dotan), putea sta în flacără fără să fie consumat (îngerul la rugul aprins şi îngerul înaintea lui Manoah), putea să secere vieţi fără ca el să fie vreodată în pericol (îngerul în tabăra israeliţilor conduşi de Moise prin pustie, îngerul la Ierusalim pe vremea lui Ezechia), putea să incapaciteze pe oameni în diverse moduri (îngerii lovind cu orbire pe sodomiţii care înconjuraseră casa lui Lot) sau să capaciteze pe oameni şi pe animale în moduri speciale (Agar vede un izvor acolo unde nu văzuse înainte, măgăriţa lui Balaam şi apoi profetul însuşi îl văd pe înger, ucenicul lui Elisei vede oştirea îngerească de la Dotan). Cu alte cuvinte puteau să intre în contact cu materia, fără ca aceasta să le influenţeze în vreun fel existenţa.

Autorul epistolei către evrei citează cartea Psalmilor care afirmă despre îngeri că ceea ce descrie natura lor originară este „flăcăra” şi „vântul” (Evrei 1:7) şi adaugă mai târziu „duhuri slujitoare” (v. 14).

Din relatările despre lucrarea Domnului Isus înţelegem că până şi demonii erau capabili să vorbească, să audă, să priceapă, să se deplaseze, chiar dacă nu aveau un trup vizibil şi adesea se foloseau de alte trupuri (oameni sau animale) pentru a se face vizibili. Înţelegem că măriilor lor le repugnă ideea vieţuirii fără trup material, motiv pentru care îşi caută gazdă dintre oameni şi animale (vezi episodul cu îndrăcitul din Gadara).

Mai mult, citim în Noul Testament că trupul înviat al Domnului Isus a avut abilităţi supraomeneşti într-un trup aparent omenesc. Domnul s-a putut servi de acest trup pentru a crea impresia unui om ca ceilalţi (s-a hrănit, a vorbit, a auzit, a putut fi pipăit, a umblat), dar a putut face mai mult decât atât, fiind capabil să intre în încăperi chiar dacă aveau uşile închise, putea să apară pe nevăzute sau să dispară în acelaşi fel, se putea deplasa pe orizontală dar şi pe verticală (vezi înălţarea la cer).

Din această comparaţie cu genul proxim înţelegem că şi Dumnezeu care este Spirit, chiar dacă nu are un trup material, nici nu este sau nu poate fi o Prezenţă imposibil de localizat sau o influenţă necorporală prezentă pretutindeni. Profetul Ezechiel L-a identificat pe Dumnezeu şezând pe un tron şi a Cărui înfăţişare, fără a o putea descrie, semâna cu înfăţişarea unui om. Aşadar Dumnezeu are un trup imaterial dar bine precizat şi conturat, chiar dacă abilităţile acestuia sunt peste orice abilitate dată omului şi superioară oricărei imaginaţii omeneşti. De la învierea, înălţarea şi proslăvirea Domnului Isus, cerul găzduieşte un trup omenesc transformat, aşa cum vor mai exista şi după învierea morţilor cu milioanele.

Biblia spune despre om că a fost adus în existenţă ca o unitate formată din trup şi spirit (Gen. 2:7), după „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu (1:28). Teologii discută de milenii cum se înţelege această expresie şi în ce a constat acesta. Consider că expresia poate fi înţeleasă ca o hendiadă în felul următor: „un tipar asemănător”, adică o reflecţie ce reproduce asemănări, dar nu un tipar identic. Cu trupul ne asemănăm animalelor în aşa de multe privinţe, încât omul fără Dumnezeu a ajuns să creadă că omul a evoluat din animale. Cu spiritul ne asemănăm lui Dumnezeu, care a suflat în nările omului suflare de viaţă. Calvin afirma că până şi în trup răzbat anumite scântei ale Dumnezeirii, dar că acestea se referă în primul rând la spirit.

Pe lângă abilităţile fizice şi spirituale, omul a avut o evidentă conştienţă de sine. Omul avea o relaţie constantă cu Dumnezeu, fapt care îi permitea să se înţeleagă pe sine în raport cu o altă persoană. Dumnezeu îl însărcinează pe om să numească animalele şi, astfel, să facă diferenţa dintre sine şi alte fiinţe. În cele din urmă, după crearea femeii, omul a putut să se distingă şi faţă de o altă fiinţă umană. Aşadar omul demonstrează că a avut conştienţa de sine şi şi-a exercitat-o încă de la începutul existenţei sale.

Deşi omul se bucură de un trup, această situaţie este doar temporară. Domnul Isus afirma că la înviere oamenii vor primi trupuri îngereşti (Mt. 22:30), iar Pavel afirma că trupurile materiale vor fi transformate (1 Cor. 15:50-55). Am putea concluziona că omul moşteneşte de la Dumnezeu natura spirituală, care este încorsetată temporar de trupul material, adică nu îi este permis să se desfăşoare la adevărata ei capacitate. Întrucât trupul material este doar o calitate tranzitorie a persoanelor, (trupul de o calitate superioară urmează să îl primim după ce viaţa în acest trup se sfârşeşte), definirea persoanei trebuie să ţină cont de această realitate.

Dacă privim materia şi materialitatea din perspectiva beneficiilor pe care le gustăm în această viaţă (pot fi considerate pe bună dreptate extraordinare pentru că nu cunoaştem altele), putem afirma împreună cu Marius Cruceru că „materialitatea nu este blestemată, ci este leagănul în care se desfăşoară viaţa noastră biologică” (Şi voi, care sînteţi răi, … fiţi dar desăvârşiţi ca Tatăl, 2010, p. 140). Dacă privim din perspectiva escatonului, a lumii viitoare ce va să vie, şi a calităţii superioare care ne va defini existenţa, atunci materialitatea nu poate fi considerată un leagăm ci mai degrabă un corset. Dacă privim materialitatea din perspectiva escatonului şi a beneficiilor ce pot fi câştigate drept urmare a trăirii în condiţiile actuale, materialitatea poate fi privită ca un împrumut ce ne permite capitalizare. Indiferent de imaginile folosite şi de teologiile pe care acestea le inspiră, un lucru este sigur: materialitatea ESTE blestemată din pricina păcatului adamic (Gen. 3:16-19; Rom. 8:18-22).

Universul creat de Dumnezeu este caracterizat de ordine. Persoanele din univers au un loc prestabilit, o ierarhie predeterminată. Fiecare persoană este împlinită atunci când îşi recunoaşte locul în lumea lui Dumnezeu şi acţionează în consecinţă.

Dumnezeu (Duh): Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Îngerii (duhuri slujitoare)

Demonii (duhuri rebele)

Oamenii (trup şi duh însuflat de Dumnezeu)

Celelalte vieţuitoare (trupuri şi instincte)

Din moment ce Dumnezeu este Fiinţa Supremă, Persoana prin excelenţă, cea mai aleasă şi excelentă dintre fiinţe, este natural ca să existe anumite chestiuni particulare care îi descriu existenţa.

(1) Dumnezeu nu se arată omului aşa cum este El, dar există promisiunea unei asemenea experienţe (1 Cor. 13:12; 1Ioan 3:1-2). În Vechiul Testament, Dumnezeu se arată şi vorbeşte prin intermediar (îngeri şi profeţi). Profeţii care au avut parte de vederea Dumnezeirii, au trebuit să se mulţumească cu vederea unor fragmente ale tronului de slavă (bătrânii lui Israel, Isaia, Ezechiel) sau cu anunţarea slavei divine (Moise, Habacuc). De precizat aici, că termenul şekina atât de preferat în literatura carismatică nu este folosit în VT pentru a descrie realitatea slavei lui Dumnezeu. Cea mai deplină manifestare de Sine a lui Dumnezeu vine prin întruparea Sa în Domnul Isus (Ioan 4:8-11).

(2) Dumnezeu vorbeşte omului, însă cu predilecţie în situaţii de incapacitare temporară (în somn – Num. 12:6-8). Lui Moise, Dumnezeu i se adresa fără mijlocirea somnului, dar în acest caz se folosea de îngerul delegat pentru însoţirea lui Israel spre Canaan (Ex. 23:20-24). Cea mai înaltă revelaţie a venit prin Domnul Isus, Dumnezeu vorbind în mod direct poporului, fără intermediar (Ioan 14:6-11). Apostolii au preluat cuvintele Domnului şi le-au predat mai departe Bisericii.

(3) Dumnezeu aude de tot ce se petrece pe pământ şi se implică în tot ce se petrece în univers prin intermediul slujitorilor săi, îngerii. Ei sunt însărcinaţi să îndeplinească toate poruncile lui Dumnezeu şi se delectează în a asculta de Dumnezeu (Evrei 1). Spre deosebire de îngeri şi apostoli, care sunt trimişi, Fiul a hotărât de bunăvoie să împlinească planul lui Dumnezeu de mântuire a omului (Evrei 2, 10). Domnul Isus avea o abilitate dumnezeiască de a cunoaşte gândurile oamenilor (Mc. 2:8/Luca 5:22; Luca 6:8; Mc. 8:17; Luca 11:17; Mc. 12:15).

(4) Dumnezeu este capabil să se deplaseze oriunde doreşte, dar nu o face altfel decât pe tron. Platforma tronului descrisă de Ezechiel este însufleţită pentru că fiinţe spirituale puternice sunt la temelia tronului. Prin Domnul Isus, Dumnezeu s-a supus la toate limitările unui trup omenesc, locuind pentru o vreme în condiţii vitrege de viaţă cu lipsuri şi mari nevoi, într-una dintre cele mai sărace şi nesigure ţări ale lumii cunoscute. Chiar şi aşa, cu prilejul ispitirii sale timp de 40 de zile în pustie, Domnul Isus s-a lăsat luat de Duhul în pustie pentru a fi ispitit de diavolul, care L-a dus în tot felul de călătorii, arătându-i lumea şi promiţându-i tot felul de lucruri. Apoi, după ce a murit, tot în spirit s-a dus în Locuinţa morţilor unde le-a dus tuturor celor nemângâiaţi vestea că există o înviere a morţilor, că moartea nu este realitatea ultimă şi că El este în controlul acestei situaţii (1Petru 3:18-19).

Această imagine a maiestăţii lui Dumnezeu trebuie să ne inspire la o adevărată spiritualitate, o închinare autentică înaintea lui Dumnezeu care este Duh (Ioan 4:24). Natura spirituală a fiinţei Sale este comună Persoanelor din Sfânta Treime. Într-un studiu următor vom discuta despre argumentele biblice ale existenţei Dumnezeirii ca Trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – într-Una.