Dumnezeu este o Persoană cu o natură specială

Persoanele sunt definite de regulă ca indivizi cu conştienţă de sine, cu calităţi de natură fizică şi cu calităţi de natură spirituală. Din această definiţie umanistă Dumnezeu este exclus cu bună ştiinţă, deoarece Dumnezeu nu are un trup material. Anumite ajustări se vor impune acestei definiţii în momentul în care vom înţelege cum este Dumnezeu.

Când definim o entitate putem încerca să o definim în raport cu genul proxim (cu entităţile de care se apropie cel mai mult) şi cu genul opus (cu entităţile de care diferă cel mai mult). Idolul şi îngerul sunt de folos în această încercare de definire. Studiul comparativ cu omul ar putea adăuga definiţiei un plus de focalizare.

Profeţilor le-a făcut mare plăcere să-l definească pe Dumnezeu în opoziţie cu idolii.

„Idolii lor sunt din argint şi din aur,

Sunt lucrarea mâinilor omeneşti.

Ei au gură, dar nu vorbesc,

Au ochi, dar nu văd,

Au urechi, dar nu aud,

Au nas, dar nu pot mirosi,

Au mâini, dar nu pot pipăi,

Au picioare, dar nu pot umbla cu ele,

Iar din gâtlej nu pot scoate niciun sunet.

Ca ei sunt cei care-i fac

Şi toţi cei care se încred în ei.

Israel să se încreadă în Domnul –

El este ajutorul şi scutul lui!

Casa lui Aaron să se încreadă în Domnul –

El este ajutorul şi scutul lui!

Cei ce se tem de Domnul să se încreadă în Domnul –

El este ajutorul şi scutul lor!” (Psalm 115:4-11; 135:15-21)

Spre deosebire de idoli, Dumnezeu este în cer şi face tot ce vrea în cer şi pe pământ (Ps. 115:3). Spre deosebire de idoli, Dumnezeu nu are un trup făcut de mâini omeneşti: nu are gură, ochi, urechi, nas, mâini şi picioare. Cu toate acestea El vorbeşte omului, vede chiar şi ascunzişurile inimii, aude şi dorinţele nerostite, miroase sacrificiile aduse, Îşi întinde mâna şi se deplasează oriunde doreşte pe rotocolul pământului. Aşadar calităţile despre care oamenii fără Dumnezeu cred că ne oferă prerogativele observării ştiinţifice a lumii, nu sunt strict legate de trupul material.

Diferenţa dintre Dumnezeul personal al revelaţiei şi idolii popoarelor păgâne a fost subliniată în repetate rânduri în istoria lui Israel de către profeţi. Israeliţii au continuat să rămână fascinaţi de „cultura canaaneană” a ţării în care s-au aşezat, pentru ca mai târziu să adopte „cultura” egiptenilor, filistenilor, arameilor, asirienilor şi babilonienilor. Presiunea unui cult religios adecvat închinării prin simţuri, cu o divinitate vizibilă, cu nevoi asemenea omului şi indulgentă cu închinătorii săi a fost mai puternică decât învăţătura autorizată a închinării înaintea unui Dumnezeu invizibil şi sever. Idolii sunt imagini, reprezentări ale unor idei, pe care omul le inventează şi le întreţine. Dumnezeu este o Persoană care stabileşte şi întreţine relaţii cu omul.

Ca să înţelegem mai bine realitatea existenţei imateriale a lui Dumnezeu putem să o comparăm cu a fiinţelor care se apropie cel mai mult de Dumnezeire: anume îngerii.

Trupul fizic primit temporar de îngeri nu putea ascundea abilităţile extra-ordinare ale acestor puternice fiinţe. El arăta asemenea trupului omenesc şi le permitea să vorbească, să vadă, să audă, să pipăie, să meargă, chiar şi să mănânce. Totuşi, aşa cum trupul uman nu poate, trupul lor se putea face invizibil (îngerul înaintea lui Balaam, îngerul înaintea lui Ghedeon, îngerii la Dotan), putea sta în flacără fără să fie consumat (îngerul la rugul aprins şi îngerul înaintea lui Manoah), putea să secere vieţi fără ca el să fie vreodată în pericol (îngerul în tabăra israeliţilor conduşi de Moise prin pustie, îngerul la Ierusalim pe vremea lui Ezechia), putea să incapaciteze pe oameni în diverse moduri (îngerii lovind cu orbire pe sodomiţii care înconjuraseră casa lui Lot) sau să capaciteze pe oameni şi pe animale în moduri speciale (Agar vede un izvor acolo unde nu văzuse înainte, măgăriţa lui Balaam şi apoi profetul însuşi îl văd pe înger, ucenicul lui Elisei vede oştirea îngerească de la Dotan). Cu alte cuvinte puteau să intre în contact cu materia, fără ca aceasta să le influenţeze în vreun fel existenţa.

Autorul epistolei către evrei citează cartea Psalmilor care afirmă despre îngeri că ceea ce descrie natura lor originară este „flăcăra” şi „vântul” (Evrei 1:7) şi adaugă mai târziu „duhuri slujitoare” (v. 14).

Din relatările despre lucrarea Domnului Isus înţelegem că până şi demonii erau capabili să vorbească, să audă, să priceapă, să se deplaseze, chiar dacă nu aveau un trup vizibil şi adesea se foloseau de alte trupuri (oameni sau animale) pentru a se face vizibili. Înţelegem că măriilor lor le repugnă ideea vieţuirii fără trup material, motiv pentru care îşi caută gazdă dintre oameni şi animale (vezi episodul cu îndrăcitul din Gadara).

Mai mult, citim în Noul Testament că trupul înviat al Domnului Isus a avut abilităţi supraomeneşti într-un trup aparent omenesc. Domnul s-a putut servi de acest trup pentru a crea impresia unui om ca ceilalţi (s-a hrănit, a vorbit, a auzit, a putut fi pipăit, a umblat), dar a putut face mai mult decât atât, fiind capabil să intre în încăperi chiar dacă aveau uşile închise, putea să apară pe nevăzute sau să dispară în acelaşi fel, se putea deplasa pe orizontală dar şi pe verticală (vezi înălţarea la cer).

Din această comparaţie cu genul proxim înţelegem că şi Dumnezeu care este Spirit, chiar dacă nu are un trup material, nici nu este sau nu poate fi o Prezenţă imposibil de localizat sau o influenţă necorporală prezentă pretutindeni. Profetul Ezechiel L-a identificat pe Dumnezeu şezând pe un tron şi a Cărui înfăţişare, fără a o putea descrie, semâna cu înfăţişarea unui om. Aşadar Dumnezeu are un trup imaterial dar bine precizat şi conturat, chiar dacă abilităţile acestuia sunt peste orice abilitate dată omului şi superioară oricărei imaginaţii omeneşti. De la învierea, înălţarea şi proslăvirea Domnului Isus, cerul găzduieşte un trup omenesc transformat, aşa cum vor mai exista şi după învierea morţilor cu milioanele.

Biblia spune despre om că a fost adus în existenţă ca o unitate formată din trup şi spirit (Gen. 2:7), după „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu (1:28). Teologii discută de milenii cum se înţelege această expresie şi în ce a constat acesta. Consider că expresia poate fi înţeleasă ca o hendiadă în felul următor: „un tipar asemănător”, adică o reflecţie ce reproduce asemănări, dar nu un tipar identic. Cu trupul ne asemănăm animalelor în aşa de multe privinţe, încât omul fără Dumnezeu a ajuns să creadă că omul a evoluat din animale. Cu spiritul ne asemănăm lui Dumnezeu, care a suflat în nările omului suflare de viaţă. Calvin afirma că până şi în trup răzbat anumite scântei ale Dumnezeirii, dar că acestea se referă în primul rând la spirit.

Pe lângă abilităţile fizice şi spirituale, omul a avut o evidentă conştienţă de sine. Omul avea o relaţie constantă cu Dumnezeu, fapt care îi permitea să se înţeleagă pe sine în raport cu o altă persoană. Dumnezeu îl însărcinează pe om să numească animalele şi, astfel, să facă diferenţa dintre sine şi alte fiinţe. În cele din urmă, după crearea femeii, omul a putut să se distingă şi faţă de o altă fiinţă umană. Aşadar omul demonstrează că a avut conştienţa de sine şi şi-a exercitat-o încă de la începutul existenţei sale.

Deşi omul se bucură de un trup, această situaţie este doar temporară. Domnul Isus afirma că la înviere oamenii vor primi trupuri îngereşti (Mt. 22:30), iar Pavel afirma că trupurile materiale vor fi transformate (1 Cor. 15:50-55). Am putea concluziona că omul moşteneşte de la Dumnezeu natura spirituală, care este încorsetată temporar de trupul material, adică nu îi este permis să se desfăşoare la adevărata ei capacitate. Întrucât trupul material este doar o calitate tranzitorie a persoanelor, (trupul de o calitate superioară urmează să îl primim după ce viaţa în acest trup se sfârşeşte), definirea persoanei trebuie să ţină cont de această realitate.

Dacă privim materia şi materialitatea din perspectiva beneficiilor pe care le gustăm în această viaţă (pot fi considerate pe bună dreptate extraordinare pentru că nu cunoaştem altele), putem afirma împreună cu Marius Cruceru că „materialitatea nu este blestemată, ci este leagănul în care se desfăşoară viaţa noastră biologică” (Şi voi, care sînteţi răi, … fiţi dar desăvârşiţi ca Tatăl, 2010, p. 140). Dacă privim din perspectiva escatonului, a lumii viitoare ce va să vie, şi a calităţii superioare care ne va defini existenţa, atunci materialitatea nu poate fi considerată un leagăm ci mai degrabă un corset. Dacă privim materialitatea din perspectiva escatonului şi a beneficiilor ce pot fi câştigate drept urmare a trăirii în condiţiile actuale, materialitatea poate fi privită ca un împrumut ce ne permite capitalizare. Indiferent de imaginile folosite şi de teologiile pe care acestea le inspiră, un lucru este sigur: materialitatea ESTE blestemată din pricina păcatului adamic (Gen. 3:16-19; Rom. 8:18-22).

Universul creat de Dumnezeu este caracterizat de ordine. Persoanele din univers au un loc prestabilit, o ierarhie predeterminată. Fiecare persoană este împlinită atunci când îşi recunoaşte locul în lumea lui Dumnezeu şi acţionează în consecinţă.

Dumnezeu (Duh): Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Îngerii (duhuri slujitoare)

Demonii (duhuri rebele)

Oamenii (trup şi duh însuflat de Dumnezeu)

Celelalte vieţuitoare (trupuri şi instincte)

Din moment ce Dumnezeu este Fiinţa Supremă, Persoana prin excelenţă, cea mai aleasă şi excelentă dintre fiinţe, este natural ca să existe anumite chestiuni particulare care îi descriu existenţa.

(1) Dumnezeu nu se arată omului aşa cum este El, dar există promisiunea unei asemenea experienţe (1 Cor. 13:12; 1Ioan 3:1-2). În Vechiul Testament, Dumnezeu se arată şi vorbeşte prin intermediar (îngeri şi profeţi). Profeţii care au avut parte de vederea Dumnezeirii, au trebuit să se mulţumească cu vederea unor fragmente ale tronului de slavă (bătrânii lui Israel, Isaia, Ezechiel) sau cu anunţarea slavei divine (Moise, Habacuc). De precizat aici, că termenul şekina atât de preferat în literatura carismatică nu este folosit în VT pentru a descrie realitatea slavei lui Dumnezeu. Cea mai deplină manifestare de Sine a lui Dumnezeu vine prin întruparea Sa în Domnul Isus (Ioan 4:8-11).

(2) Dumnezeu vorbeşte omului, însă cu predilecţie în situaţii de incapacitare temporară (în somn – Num. 12:6-8). Lui Moise, Dumnezeu i se adresa fără mijlocirea somnului, dar în acest caz se folosea de îngerul delegat pentru însoţirea lui Israel spre Canaan (Ex. 23:20-24). Cea mai înaltă revelaţie a venit prin Domnul Isus, Dumnezeu vorbind în mod direct poporului, fără intermediar (Ioan 14:6-11). Apostolii au preluat cuvintele Domnului şi le-au predat mai departe Bisericii.

(3) Dumnezeu aude de tot ce se petrece pe pământ şi se implică în tot ce se petrece în univers prin intermediul slujitorilor săi, îngerii. Ei sunt însărcinaţi să îndeplinească toate poruncile lui Dumnezeu şi se delectează în a asculta de Dumnezeu (Evrei 1). Spre deosebire de îngeri şi apostoli, care sunt trimişi, Fiul a hotărât de bunăvoie să împlinească planul lui Dumnezeu de mântuire a omului (Evrei 2, 10). Domnul Isus avea o abilitate dumnezeiască de a cunoaşte gândurile oamenilor (Mc. 2:8/Luca 5:22; Luca 6:8; Mc. 8:17; Luca 11:17; Mc. 12:15).

(4) Dumnezeu este capabil să se deplaseze oriunde doreşte, dar nu o face altfel decât pe tron. Platforma tronului descrisă de Ezechiel este însufleţită pentru că fiinţe spirituale puternice sunt la temelia tronului. Prin Domnul Isus, Dumnezeu s-a supus la toate limitările unui trup omenesc, locuind pentru o vreme în condiţii vitrege de viaţă cu lipsuri şi mari nevoi, într-una dintre cele mai sărace şi nesigure ţări ale lumii cunoscute. Chiar şi aşa, cu prilejul ispitirii sale timp de 40 de zile în pustie, Domnul Isus s-a lăsat luat de Duhul în pustie pentru a fi ispitit de diavolul, care L-a dus în tot felul de călătorii, arătându-i lumea şi promiţându-i tot felul de lucruri. Apoi, după ce a murit, tot în spirit s-a dus în Locuinţa morţilor unde le-a dus tuturor celor nemângâiaţi vestea că există o înviere a morţilor, că moartea nu este realitatea ultimă şi că El este în controlul acestei situaţii (1Petru 3:18-19).

Această imagine a maiestăţii lui Dumnezeu trebuie să ne inspire la o adevărată spiritualitate, o închinare autentică înaintea lui Dumnezeu care este Duh (Ioan 4:24). Natura spirituală a fiinţei Sale este comună Persoanelor din Sfânta Treime. Într-un studiu următor vom discuta despre argumentele biblice ale existenţei Dumnezeirii ca Trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – într-Una.

Comentariile sunt închise pentru Dumnezeu este o Persoană cu o natură specială

Filed under Teologia Vechiului Testament

Comentariile sunt închise.