Arhive lunare: decembrie 2010

La trecerea dintre ani

Prin îndurarea lui Dumnezeu am ajuns la sfârşitul anului 2010. Indiferent ce ne aşteaptă dincolo de acest prag, există o singură certitudine: Dumnezeu rămâne credincios. Cu El alături putem înfrunta orice va veni peste noi.

Faptul că blogul acesta a trecut de 205,000 de accesări este un câştig suplimentar şi o încurajare în acelaşi timp care se adaugă celorlalte de care am avut parte şi anul acesta prin studiul personal.

Dumnezeu să îşi înmulţească harul faţă de toţi care aţi poposit pe paginile acestui blog.

Comentarii închise la La trecerea dintre ani

Din categoria Uncategorized

Împietrirea inimii. Un studiu de caz: Faraon

În limbajul biblic al VT „inima” este un termen care vorbeşte prin metonimie despre activitatea mentală a omului. Această accepţiune este opusă gândirii greco-romane, unde acelaşi organ este folosit ca metonimie pentru activitatea emoţională a omului. În gândirea iudaică, emoţiile erau asociate cu măruntaiele sau rărunchii.

Împietrirea inimii vorbeşte despre încăpăţânare, despre susţinerea cu fermitate, chiar şi în lipsa argumentelor a unei convingeri ce intră în conflict cu convingerea altora asupra aceluiaşi subiect. Fariseii aveau o inimă împietrită, adică aveau convingeri ferme cu privire la Sabat, care au intrat în conflict deschis cu convingerea Domnului Isus despre acelaşi subiect (Mc. 3:1-6).

Exemplul lui Faraon este invocat adesea pentru a arăta cum funcţionează liberul arbitru în raport cu preştiinţa lui Dumnezeu şi pentru a oferi o alternativă teologică la predestinare. Oricât de greu de înghiţit este doctrina predestinării, nici preştiinţa lui Dumnezeu nu este mai uşor de luat mai ales când se dovedeşte insuficient de coerentă cu mărturia Bibliei.

Împotrivirea faţă de Dumnezeu este posibilă numai dacă este plănuită de Dumnezeu.

Aşadar se afirmă că Dumnezeu l-a împietrit pe faraon numai după ce acesta s-a împietrit el însuşi în repetate rânduri. Dacă s-ar putea dovedi lucrul acesta atunci am putea lua ca model împietrirea lui faraon pentru a înţelege de cât timp dispune omul până ajunge la punctul fără întoarcere. Din păcate împotrivirea faţă de Dumnezeu este este extrem de periculoasă când se produce de prima dată. Pe evrei nu i-a scăpat statutul de popor al lui Dumnezeu. Cine s-a împotrivit a plătit (Deut. 1:26, 43; 9:7, 24). Iov are convingerea că nimeni nu i se poate împotrivi lui Dumnezeu (Iov 9:4). Regele Ioşafat ştie că nimeni nu I se poate împotrivi lui Dumnezeu (2Cr. 20:6). Chiar şi faraonul Nechao îi trimite o depeşă lui Iosia să nu i se împotrivească pentru că el a fost chemat să facă lucrarea lui Dumnezeu (2Cr. 35:21). Cuvintele rostite prin profetul Isaia sunt foarte clare: „Când Eu lucrez, cine Mi se poate împotrivi?” (Is. 43:13). Aşadar, când omul sau demonul (cf. Dan. 10:13) se poate împotrivi lui Dumnezeu sau mesagerului Său nu există decât o altă posibilă interpretare decât că Dumnezeu a prevăzut această împotrivire.

Ne aducem aminte de „lupta” lui Iacov cu îngerul pe malul uedului Iabok, din care învingătorul pare să fi fost Iacov (Gen. 32:22-32). Desigur Dumnezeu a folosit această experienţă şi s-a lăsat înfrânt pentru încurajarea lui Iacov: „Te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai învins” (Gen. 32:28). Referinţa la „oameni” se referă la Laban. Pe Iacov îl aştepta în zori o altă mare confruntare, cu Esau. Din păcate experienţa din timpul nopţii nu l-a transformat aşa cum se pretinde, pentru că în zorii zilei recurge la aceleaşi mici meschinării ca şi până atunci. Este nevoie ca Dumnezeu să aducă experienţa de la Sihem cu Dina ca Iacov să-şi deschidă ochii înspre Dumnezeu, să-şi respecte promisiunea de a se întoarce la Betel şi de a începe o reformă autentică în familia sa (Gen. 35:1-15).

Să ne întoarcem la faraonul contemporan cu Moise. De la bun început Dumnezeu l-a avertizat pe Moise că faraon nu le va permite să plece, că Dumnezeu a planificat totul pentru ca să fie oportunităţi suficiente pentru o confruntare prelungită:

„Eu ştiu că monarhul Egiptului nu vă va lăsa să ieşiţi până când nu-l voi sili cu mâna Mea puternică. Eu îmi voi întinde Mâna şi voi lovi Egiptul cu toate minunile Mele, pe care le voi face în el; după aceea monarhul Egiptului vă va lăsa să plecaţi.” (Ex. 3:19-20)

Este clar că Dumnezeu prevăzuse o anumită desfăşurare a evenimentelor şi îi avertizase de la bun început pe Moise şi pe Aaron. Aceeaşi situaţie este relatată şi din perspectiva predeterminării reacţiei lui faraon:

„Eu, însă, îi voi împietri inima lui Faraon şi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului. Când Faraon nu te va asculta, Îmi voi întinde mâna împotriva Egiptului şi prin faptele măreţe ale judecăţii Mele Îmi scoate din ţara Egiptului oştirile, pe israeliţi, poporul Meu.” (Ex. 7:3-4)

Aşadar „împietrirea inimii” lui Faraon a fost decretată de Dumnezeu ca mijloc prin care se asigura contextul înmulţirii minunilor din Egipt.

„Împietrirea inimii lui Faraon” – cauză sau efect?

Unii teologi vorbesc despre împietrirea inimii lui Faraon ca fiind manifestarea exclusivă a voinţei sale, care l-a stârnit pe Dumnezeu să reacţioneze. Deşi am văzut cum, înainte ca vreuna dintre minunile săvârşite în Egipt să aibă loc, Dumnezeu a prevăzut această desfăşurare a evenimentelor. Vom parcurge acum descrierile făcute de Moise reacţiilor lui Faraon la fiecare dintre minunile săvârşite la porunca lui Dumnezeu.

1. transformarea toiagului în şarpe: „Inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro), astfel că el nu i-a ascultat pe cei doi, după cum zisese Domnul” (Ex. 7:13 cf. 7:14).

2. prefacerea apei în sânge: „inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro) şi nu i-a ascultat pe Aaron şi pe Moise, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors, a intrat în palat şi inima nu i-a fost mişcată de întâmplarea aceasta.” (Ex. 7:22-23)

3. înmulţirea fără precedent şi în excedent a broaştelor: „Când Faraon a văzut că are răgaz, şi-a împietrit inima (wehahbed et-libbo), după cum spusese Domnul şi nu i-a ascultat.” (Ex. 8:15) Aceasta este prima instanţă când Biblia menţionează explicit că Subiectul acţiunii de împietrire este Faraon iar obiectul este inima sa.

4. transformarea prafului în ţânţari: „Inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro) şi nu i-a ascultat, după cum spusese Domnul” (Ex. 8:19).

5. invazia Egiptului de roiuri de muşte: „Faraon şi-a împietrit inima (wayahbed faro et-libo) şi nu a lăsat poporul să plece” (Ex. 8:32).

6. molima animalelor: „inima lui Faraon s-a împietrit (wayihbad lev paro) şi tot nu a lăsat poporul să plece” (Ex. 9:7)

7. molima oamenilor: „Domnul a împietrit inima lui Faraon şi acesta nu i-a ascultat, după cum îi spusese Domnul” (Ex. 9:12).

8. grindina: „inima lui Faron s-a împietrit şi nu i-a lăsat pe israeliţi să plece, după cum îi spuse Domnul lui Moise” (Ex. 9:35).

9. invazia lăcustelor: „Domnul i-a împietrit inima lui Faraon şi acesta nu i-a lăsat pe israeliţi să plece” (Ex. 10:20)

10. ameninţarea cu ultima urgie: „Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui Faraon, dar Domnul i-a împietrit inima şi acesta n-a lăsat pe popor să plece din ţara sa” (Ex. 11:10).

11. după ieşirea din Egipt: „Eu îi voi împietri inima lui Faraon şi el vă va urmări” (Ex. 14:4).

12. după ieşirea din Egipt: „Apoi voi împietri inimile egiptenilor şi aceştia vor merge după ei” (Ex. 14:17).

Se constată cum în jumătate din cazurile citate se subliniază relaţia de cauzalitate dintre hotărârea Domnului şi împietrirea inimii lui Faraon, suficient de multe pentru a contrazice caracterul întâmplător al împietritrii.

Împotriva teoriei care spune că Domnul a împietrit inima lui Faraon după ce Faraon însuşi şi-a împietrit-o în repetate rânduri stă şi faptul că, după ce Biblia afirmă explicit că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon (situaţia 7), se mai precizează o dată că „inima lui Faraon s-a împietrit” (situaţia 8). Următoarele situaţii (9 la 12) sunt într-adevăr coerente şi susţin că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon.

Din păcate, indiferent cât de puţine sunt ocaziile în care se afirmă explicit că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, ca şi cum numărul ar conta, tot umanismul creştin (din păcate există şi aşa ceva) iese şifonat de aici pentru că trebuie să explice legitimitatea intervenţiei lui Dumnezeu asupra liberului arbitru. Cu cât este mai justificată abrupta intervenţie a lui Dumnezeu asupra libertăţii de alegere a lui Faraon după şase refuzuri succesive ale acestuia decât după unul singur?

Formula „inima lui Faraon a fost împietrită” face uz de un verb intranzitiv care descrie o stare şi de o metonimie (inima pentru minte) ca să descrie o stare fără a preciza explicit cauza. Totuşi din textele care au anunţat confruntarea dintre Moise şi Aaron ca trimişi ai lui Dumnezeu pe de o parte şi Faraon şi vrăjitorii lui pe de altă parte (Ex. 3:19-20; 7:3-4) înţelegem că Dumnezeu reprezintă cauza acestei stări de încăpăţânare. Dumnezeu Însuşi a precizat lui Faraon: „te-am ridicat ca să-ţi arăt puterea Mea şi astfel Numele Meu să fie vestit pe întreg pământul” (Ex. 9:16).

Cert este că, înţelegem din contextul relatărilor din Exodul, împietrirea inimii lui Faraon nu a fost cu nimic abuzivă şi constrictivă asupra lui Faraon. Cel puţin el şi poporul său nu au resimţit această decizie ca pe una impusă din afară, ci s-au delectat în luarea ei. Dumnezeu, însă, a pregătit contextul, poporul şi personalitatea lui Faraon pentru ca decizia de a refuza plecarea lui Israel din Egipt să fie naturală.

Dumnezeu alege de cine să se îndure şi pe cine să împietrească

Moise însuşi învaţă această lecţie nu tocmai uşor, atunci când crezând că L-a prins pe Dumnezeu într-o pasă bună şi se afla într-o poziţie de avantaj faţă de divinitate, cere să Îl vadă pe Dumnezeu. Domnul îi răspunde plin de har: „Eu Mă îndur de cine vreau să mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă” (Ex. 33:19). Drept urmare, Moise se alege cu o experienţă de neuitat în care aude rostit Numele Domnului de crainicul Său şi cade la pământ în închinare, fără să îi mai ardă de experimentarea esenţelor tari (vezi relatarea din cap. 34).

Apostolul Pavel confirmă această înţelegere a alegerii suverane a lui Dumnezeu pentru scopuri precise chiar cu referire la Faraon în Romani 9. În concluzia ilustraţiei sale despre Faraon (doar unul dintre argumentele folosite pentru a arăta că mântuirea a fost trimisă neevreilor), Pavel afirmă: „Şi ce dacă Dumnezeu, dorind să-Şi arate mânia şi să-Şi facă cunoscută puterea, a avut răbdare cu cei care erau vase ale mâniei Sale, pregătite pentru distrugere? Şi ce dacă El a făcut aşa ca să-Şi facă cunoscută bogăţia slavei Sale peste nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise mai dinainte pentru slavă, incluzându-ne pe noi, pe care ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri?” (Rom. 9:23-24)

Un răspuns, fie el şi parţial, la această severă întrebare o aflăm mai târziu în aceeaşi epistolă: „Uită-te deci la bunătatea şi la severitatea lui Dumnezeu: El este sever cu cei care au căzut, iar cu tine este bun, dacă rămâi în bunătatea Lui. Altfel, şi tu vei fi tăiat.” (Rom. 11:22) Cu alte cuvinte, manifestarea îndurării lui Dumnezeu obligă la o viaţă responsabilă. Alte exemple se pot găsi şi în NT nu numai în VT, dar am preferat să ne limităm la cazul lui Faraon, a cărui invocare ni se pare inadecvată a fi citată în apărarea teoriei că Dumnezeu împietreşte doar pe cel ce singur s-a împietrit mai întâi.

Privită din perspectiva omului, umblarea cu Dumnezeu trebuie să fie dusă cu perseverenţă până la capăt, rămânând în bunătatea lui Dumnezeu. Privită din perspectiva lui Dumnezeu, umblarea celor aleşi s-a sfârşit prin glorificare, pentru că El are voinţa şi resursele necesare pentru a-l sprijini pe cel credincios să persiste în această umblare. Paradoxul libertăţii responsabile a omului în contextul predestinării sale impune recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu ca premisă şi, suplimentar, recunoaşterea faptului că liberul arbitru este mult limitat de numeroşi factori care nu stau la îndemâna omului a fi controlaţi. Spre deosebire de Moise, noi nu am fost înştiinţaţi care sunt oamenii a căror inimă a fost împietrită, aşa că avem datoria să ne muncim cu ei în vederea mântuirii lor atât cât avem suflare, fără a ne lăsa deturnaţi de aceştia de la scopul de a ne duce mântuirea la capăt.

 

Comentarii închise la Împietrirea inimii. Un studiu de caz: Faraon

Din categoria Polemici biblice, Teologia Vechiului Testament

Ce este un profet?

Profeţia ca vocaţie

În cultura popoarelor păgâne profeţii erau oamenii care aveau abilitatea de a descoperi viitorul apropiat pentru călăuzire personală sau comunitară, motiv pentru care erau cunoscuţi ca văzători. Modelul acesta a fost preluat de la canaaneni şi de profeţii israeliţi (1Sam. 9:1-10). Iniţial, în Israelul biblic, slujirea de profet era vocaţională nu clericală, adică omul era chemat de Dumnezeu indiferent din ce pătură socială provenea şi ce profesie avea şi nu practica meseria pentru că fusese instruit sau provenea dintr-o familie cu tradiţie profetică. Această înţelegere asupra slujirii de profet se păstrează până târziu în sec. al VIII-lea a.Chr. când Amos îl contrează pe Amaţia, preot şi profet de curte al lui Ieroboam al II-lea: „Eu n-am fost nici profet, nici fiu de profet, ci păstor şi îngrijitor de sicomori. Dar Domnul m-a luat de la oi şi mi-a zis: «Du-te şi profeţeşte poporului meu, Israel!» (Amos 7:14-15)”

Profetul avea ca datorie să primească şi să transmită mesajul lui Dumnezeu către poporul Israel şi să mijlocească prin rugăciune pentru Israel înaintea lui Dumnezeu. Durata misiunii profetice era stabilită de Dumnezeu şi se putea extinde de la câteva luni până la o viaţă întreagă. Primirea mesajului profetic era mediată prin vis şi îngeri. Unii profeţii au primit şi abilitatea de a săvârşi minuni. Cea mai celebră breaslă profetică a purtat numele de „ucenicii profeţilor” (fiii prorocilor) şi i-a avut ca promotori pe Ilie şi Elisei.

Cu timpul, însă, la curtea monarhului sau în centre profetice, au apărut profeţii profesionişti. Sub presiunea obligaţiei de a deservi nevoile de călăuzire personală a clienţilor, profetismul a trecut de la o slujire vocaţională la o slujire profesionistă, în care descoperirea voii lui Dumnezeu presupunea tehnici de inducere a visării şi realizarea artificială a mesajelor profetice. Confruntarea dintre profeţii autentici (iahvişti) şi cei profesionişti a cunoscut atât perioade de acalmie cât şi perioade de conflict deschis în istoria lui Israel.

Profetul scriitor

Cea mai durabilă contribuţie a profeţilor autentici o constituie Canonul VT, care conţine relatări autorizate de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu despre biografia şi învăţătura acestora îngemănată cu istoria poporului Israel. Pentru detalii privitoare la mişcarea profetică israelită se poate consulta cartea mea Profetismul israelit în documentele biblice: între fals şi autentic (Oradea: Casa Cărţii, 2008).

În Noul Testament profetul era cunoscut pentru contribuţiile sale în ce priveşte călăuzirea personală şi comunitară a Bisericii. Se cunosc profeţi precum Ioan Botezătorul (Mt. 14:5; 21:26; Luca 1:76), Ana (Mc. 6:15; Luca 2:36; 7:26; F. ap. 3:22-23), Domnul Isus (Mt. 21:11), Agab (F. ap. 11:28; 21:10-11), cele patru fiice ale evanghelistului Filip (F. ap. 21:9), ucenicii anonimi din Tyr (F. ap. 21:4). Alte persoane au avut experienţe de descoperire a unor informaţii ascunse: Zaharia (Luca 1:67-79), Simeon (Luca 2:34), Petru (F. ap. 5:1-3; 10:9-20), Corneliu (F. ap. 10:13), Filip (F. ap. 8:29), Anania (F. ap. 9:10-16) şi Pavel (F. ap. 16:6-10; 18:9-10; 20:23; 27:21-26).

Existenţa profeţilor în Biserica primară este confirmată şi de epistole. Profeţii sunt integraţi celorlalte slujiri din Biserică pentru popularizarea învăţăturii Bisericii (1Cor. 12:28-29; Ef. 3:5; 4:11-12). Profeţii aduceau descoperirile primite spre cunoştinţa adunării şi erau judecate (1Cor. 14:29; 1Tes. 5:20-21). Manifestarea profetică era ţinută sub control (1Cor. 14:32-33). Profeţii autorizau învăţătura apostolică (1Cor. 14:37). Unii profeţi îşi permiteau să aducă revelaţie nouă contrară Scripturii şi sfârşeau condamnaţi de Dumnezeu (2Pt. 2:1-2; 1In 4:1; Ap. 2:20).

Elementul unic al profeţiei în perioada VT este receptarea revelaţiei lui Dumnezeu. Mesajul profetic este un discurs emis de profet pentru confruntarea păcatului şi pentru educarea poporului. Aceste două dimensiuni ale mesajului profetic reies din cele două tipare folosite în discursul profetic: (1) oracolul (de condamnare şi de mântuire) era primit prin revelaţie şi descoperea voia lui Dumnezeu pentru un om sau o comunitate, şi (2) învăţătura, prin care se prelucra Legea lui Moise. Cele trei teste pentru autorizarea unui mesaj profetic sunt: (1) să fie conform cu convingerile iahviste (Deut. 13:1-5; Ap. 2:20-23), (2) să se împlinească evenimentele anticipate (Deut. 18:20-21; Ioan 12:16), (3) profetul să aibă caracter ales (Ez. 14:1-11; Mt. 7:15-23).

Cu siguranţă fenomenul profetic a fost mult mai amplu în Israel decât ne putem noi da seama din puţinele documente scrise rămase, dar numai anumite oracole au fost autorizate a fi incluse în Canon cu valoare normativă pentru poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu a încheiat procesul revelaţiei prin Isus Cristos (Ev. 1:1-3; 2:1-4). Celelalte descoperiri aduse de profeţi în Biserica primară privesc doar aspectul călăuzirii personale şi comunitare. Dovadă stă şi numărul extrem de redus de mesaje profetice incluse în NT.

Profeţi şi apostoli

Aspectul inspiraţiei divine în vederea scrierii unor cărţi de învăţătură şi mărturie autorizate de Dumnezeu în perioada Bisericii primare le revine apostolilor. Tocmai de aceea ei sunt văzuţi pe picior de egalitate cu profeţii VT. Apostolul Petru vorbeşte despre dificultatea interpretării scrierilor lui Pavel care sunt răstălmăcite de unii la fel ca şi „celelalte Scripturi” (2Pt. 3:14-18). Termenul este în mod clar mai mult decât onorant. În acelaşi capitol ap. Petru atrage atenţia asupra învăţăturii comune a VT şi NT, adică a profeţilor şi apostolilor, cu privire la zilele din urmă: „trebuie să vă amintiţi de cuvintele spuse mai înainte de sfinţii profeţi şi de porunca Domnului şi Mântuitorului, care v-a fost spusă prin apostoli” (2Pt. 3:2).

De fapt, în privinţa apropierii celor două vocaţii, profetul VT şi apostolul NT, mărturiseşte etimologia numelor şi natura chemării lor. Termenul ebraic nabi’ este pus în legătură cu doi termeni akkadieni, unul însemnând „a chema”, altul „a desemna”. Situaţia este mult mai clară în greacă acolo unde prophetes (cel care vorbeşte pentru Dumnezeu) presupune delegarea la fel ca şi termenul apostolos (cel trimis). În privinţa chemării, profetul atât cât şi apostolul sunt oameni cu o misiune, delegaţi a-L reprezenta pe Dumnezeu, sau „trimişi împuterniciţi” (ambasadori) cum zice ap. Pavel (2Cor. 5:20). Câteva exemple de profeţi trimişi cu misiune de Dumnezeu ar fi suficient aici: Moise (Ex. 3:10; 4:13), Ilie (2Regi 2:2, 4, 6), Isaia (Is. 6:8), Ezechiel (Ez. 2:3, 4; 3:6), antemergătorul lui Mesia (Mal. 3:1; 4:5; 11:10), Domnul Isus (In 13:20; F. ap. 3:20). Principiul trimiterii reiese foarte clar şi din alte texte care subliniază acest aspect al vocaţiei profetice (Zah. 7:12; Mt. 23:34). Luca îi identifică prin două categorii: profeţii şi apostolii (Luca 11:49).

Din perspectiva celor spuse mai sus, astăzi nu mai există profeţi ca şi profeţii israeliţi care ne-au dăruit cărţile VT. Tot la fel astăzi nu mai există apostoli ca şi apostolii Bisericii primare care ne-au dăruit cărţile NT. Cei 12 apostoli sunt oameni speciali pentru că aceştia au fost aleşi de Domnul Isus Însuşi, au fost martorii oculari ai lucrării sale timp de trei ani, inclusiv ai învierii Sale. După moartea lui Iuda grupul apostolic a fost completat prin Matia, unul dintre cei doi candidaţi care întruneau aceste calităţi (F. ap. 1:15-26). Acelaşi titlul l-a primit şi Saul din Tars din pricina misiunii de predicare a Evangheliei în teritorii noi între neamuri şi pentru că L-a văzut pe Cristos cel înviat (1Cor. 9:1-3; 2Cor. 12:12). Pavel face referire la chemarea sa ca apostol la începutul fiecărei epistole.

Apostolii rămân oameni fără pereche nu numai din pricina vocaţiei lor, ci şi a contextului unic în care şi-au îndeplinit mandatul. Până la Domnul Isus mântuirea fusese rezervată poporului Israel. Apostolii au avut responsabilitatea de a duce mântuirea neevreilor, împlinind astfel mandatul primit de la Domnul Isus. Aşa ceva nu se mai auzise până acum, dovadă şi precauţia cu care evreii creştini au dus Evanghelia la neevrei. Dumnezeu foloseşte prigoana ca să-i scoată din Ierusalim, să le dea vedenii ca să îi trimită în misiune printre neevrei ca lui Petru şi semne ca şi vorbirea în limbi ca evreii să se asigure că misiunea era autorizată de Dumnezeu. Cele patru incidente descrise de Luca în care cei convertiţi (neevrei) s-au manifestat prin vorbire în limbi (Ierusalim, F. ap. 2; Samaria, F. ap. 8; familia lui Corneliu, F. ap. 10 şi Efes, F. ap. 19) servesc scopului de a confirma această tranziţie a Evangheliei de la evrei la neevrei după tiparul subliniat încă de la începutul cărţii Faptele apostolilor: „în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (1:8).

Profeţi şi apostoli astăzi

Dacă este să mai vorbim despre profeţi şi apostoli în Biserica de astăzi atunci aceştia nu sunt ca profeţii din VT şi şi apostolii din NT. Ei nu trebuie să proclame Evanghelia în contextul unei Biserici care se deschide pentru prima dată pentru neevrei. Acest prag a fost depăşit. Ei nu trebuie să primească revelaţia lui Dumnezeu cu privire la viaţa şi învăţătura lui Cristos; deja am primit-o. Ne aşteptăm ca slujirea celor care este să poarte aceste nume să fie nuanţat diferită. Nu putem decât spera ca polisemia să nu vicieze mai mult decât a făcut-o deja înţelegerea şi practica acestei slujiri.

 

Comentarii închise la Ce este un profet?

Din categoria Teologia Vechiului Testament