Aniversare specială

Craiova, decembrie 1989, Infirmeria Regimentului 26 mecanizat „Rovine”, cartierul Valea Roşie. În confuzia creată de Ceauşeşti la Timişoara şi apoi în toată ţara, armata, securitatea şi miliţia se învrăjbiseră între ele. Preţ de câteva zile noi soldaţii eram duşmani cu toţi şi duşmanii tuturor. Lipsiţi de orice pregătire tactică şi fizică, soldaţii trăgeau la cel mai mic semn sau anunţ de „teroriştii ne atacă unitatea”. Câţiva camarazi au pierit din cauza focului deschis de tovarăşii lor pentru că nu au stat la consemn. Alţii au făcut pe Rambo şi i-am găsit după câteva zile cu creierii zburaţi pe caldarâm în oraş, unde ieşiseră să facă ei dreptate. Alţii au căzut loviţi de gloanţe DUM-DUM bine plasate prin cască, deşi stăteau liniştiţi în tranşeele dinspre Parcul Poporului. Pe toţi i-am avut la infirmerie şi i-am dus personal cu targa la morga Spitalului Militar din vecinătate. Pentru un raport venit din partea comandantului de atunci căpitan Constantin Neagoe vezi aici. Pentru un raport al acelor zile vezi şi aici.

Am fost privilegiat că eram sanitar la infirmeria Regimentului şi am fost scutit de săpat tranşee sau de acţiuni de luptă. Am fost privilegiat pentru că aici se deşertau desagii cu istorisiri din misiunile ofiţerilor. Am fost privilegiat pentru că aici se tratau emoţional şi fizic oamenii care se luptau cu necunoscutul şi cu necunoscuţii. Privilegiile nu s-au încheiat în noaptea de Ajun când din pricina focului deschis de camarazii noştri de la Divizie împotriva unor duşmani neidentificaţi ne-a sărit în aer depozitul de carburaţi din vecinătatea infirmeriei. Întrucât în apropiere se afla depozitul de materiale şi depozitul de muniţie, s-a decis evacuarea infirmeriei. În noaptea aceea am stat planton lângă materiale şi m-am rugat ca nicicând altcândva pentru viaţa mea. În eventualitatea morţii, mi se închideau toate perspectivele, nu prea multe şi nu prea senzaţionale oricum, dintre care revederea Corneliei (actuala soţie) era cea mai presantă. Am făcut jurăminte şi m-am lăsat pe mâna lui Dumnezeu.

Noaptea a trecut luminată de exploziile butoaielor cu carburanţi într-un schimb de focuri infernal între noi şi „ceilalţi”, despre care nici acum nu ştim cine sunt. Rachete erau lansate pe cer şi explodau întâlnind obiecte cu muniţie sau aparatura electronică la bord. Ofiţerii (cei care nu se ascunseseră pe sub paturi) îşi urlau comenzile către nişte soldaţi în termen cu priviri absente, care le preluau cu întârziere. Haosul începea de regulă dimineaţa pe la 3 când indivizi necunoscuţi deschideau focul soldaţilor din tranşee, lăsându-ne pe noi să ne luptăm cu umbrele lor. Abia difuzarea execuţiei lui Ceauşescu a oprit acest spectacol suprarealist şi lucrurile au început să reintre în normal.

Între timp „eroii” noştri reuşiseră să distrugă sala de operaţii din secţia de Chirurgie a Spitalului militar, în care au intrat literalmente cu tancul, au perforat blocurile din vecinătate, ne-am făcut inutilizabil parterul celor două blocuri ale cazarmei noastre, ne-am distrus depozitul de carburanţi şi ne-am irosit muniţia. Practic aproape ne-am scos singuri din luptă. Apoi au început să sosească ajutoarele în hrană şi medicamente. Ca singurul care ştiam franceză dintre infirmieri am fost obligat să mă reprofilez pe farmacie şi să pun la punct depozitul de medicamente al unităţii. Am început să mâncăm ceva mai bine. Ni s-a promis reducerea perioadei de stagiu militar. Aşa a fost, astfel încât până la urmă am fost eliberat la 12 luni. Cel mai mare lucru dintre toate era că am rămas în viaţa în ciuda confuziei existente atunci în armată şi ni se deschidea perspective mai bune decât sub dictatura lui Ceauşescu. Cel mai dulce dintre toate era că Dumnezeu îmi aducea la mâna mea pe toţi duşmanii: caporalii care îşi bătuseră joc de mine şi de ceilalţi „pufani” în perioada de instrucţie, caporalul de la Contra-informaţii care se jucase cu mine de-a şoarecele şi pisica, subofiţerii şi ofiţerii care încuviinţaseră un regim de prost tratament asupra soldaţilor din motive religioase. Mai devreme sau mai târziu toţi oamenii au nevoie de medicamente şi de îngrijiri medicale. Trebuie doar să aştepţi suficient.

Craiova, decembrie 2010, cartierul „Ethos” din Romaneşti. Locuiesc de şase luni la câteva sute de metri de poligonul de pregătire fizică şi de unitatea militară unde mi-am satisfăcut întreg stagiul militar. Câte o lună lună pentru fiecare dintre cele două petrecute în stagiu militar. Acum nu mai sunt singur, ci împreună cu Cornelia şi cu cele trei fiice pe care ni le-a dăruit Dumnezeu în cei 18 ani de căsnicie. Ca militar în termen nu mi s-au acordat ieşiri în oraş sau permisii acasă.  Acum am venit în Craiova să predic Evanghelia în oraş şi în Oltenia. Pot considera perioada petrecută acum o răscumpărare a timpului pierdut în 1989-90. Din păcate nu mai pot răscumpăra vieţile pierdute. Dumnezeu are şi un simţ al umorului, dar şi un perfect simţ al dreptăţii. După … 21 de ani. Mai sunt puţine zile şi voi face 40 de ani. Să fie un nou început?