Trezit sau răsuflat?

Ce înseamnă să fii trezit? În sens propriu, a fi trezit cu referire la persoane înseamnă a fi ieşit din somn şi din amorţirea care îi urmează. În sens figurativ, tot cu referire la persoane, a fi trezit înseamnă „a-şi da seama de adevăr, a se dumiri”. Aceeaşi expresie cu referire la mâncăruri şi băuturi înseamnă a fi pierdut din calităţile (tăria, gustul, aroma) originale. Aplicată la relaţia unei persoane cu lumea ideilor (inclusiv religioase), a fi trezit înseamnă a fi alert faţă de o realitate ignorată anterior, a accepta o învăţătură (doctrină) ignorată sau necunoscută anterior unei experienţe asemănată cu o deşteptare din somn.

Trezirea spirituală este descrisă de R.E. Davies în Evangelical Dictionary of Theology drept o perioadă „de activitate spirituală neobişnuită şi intensă într-un segment al Bisericii, cauzată de o lucrare înnoitoare şi împuternicitoare a Duhului Sfânt, ce aduce un nou sentiment al prezenţei lui Dumnezeu, mai ales în sfinţenia Lui, ce duce la o conştienţă mai profundă a păcatului în vieţile credincioşilor, urmată de o nouă bucurie pe măsură ce păcatul este mărturisit şi iertat. Aceasta este urmată apoi de mărturia în faţa altora, atât în faţa creştinilor nominali cât şi a celor de afară, care îi conduce la o experienţă similară de mărturisire, pocăinţă şi credinţă.” Din câte se vede din această definiţie, trezirea spirituală este redescoperirea direcţiei adevăratei Biserici, adică pasiunea pentru sfinţenie începând cu pocăinţa şi pentru mărturisire. Nu este vorba despre o descoperire senzaţională sau o revelaţie nouă a unor doctrine inexistente sau necunoscute. În schimb Biserica îşi redescoperă vocaţia misionară, mărturisitoare şi se pune pe făgaşul corect prin pocăinţă şi o preocupare înnoită pentru sfinţenie.

„Trezire spirituală” este un concept teologic, adică nu apare în Biblie, oferit unui fenomen înregistrat în istoria Bisericii. Istoria trezirilor spirituale începe în sec. al XVII-lea şi aflăm despre ele de la predicatorii implicaţi în evenimente: Solomon Stoddard (1643-1729), bunicul lui Edwards, Jonathan Edwards (1703-1758), Charles Finney (1792-1875), J. Edwin Orr (1912-1987). Comentatorii nu sunt siguri dacă valurile succesive de reformă protestantă pot fi incluse în mişcarea de trezire spirituală, deoarece se constată lipsa factorului rugăciune şi manifestările Duhului Sfânt comună celorlalte mişcări de înnoire spirituală. J. Edwin Orr propune includerea a patru mişcări majore, toate din ultimii trei sute de ani, în cadrul trezirilor spirituale: Marea Deşteptare sau Trezire Evanghelică (cca. 1725 – cca. 1770), A Doua Mare Deşteptare (cca. 1790 – cca.1840), Trezirea rugăciunii (1858-1880) şi Trezirea mondială (cc. 1900 – cca. 1910).

În sec. XVII se recunoaşte aportul pietiştilor (Germania şi Ţările de Jos) şi al puritanilor (Marea Britanie şi colonii) la iniţierea unor reforme spirituale în sânul bisericii protestante. Se recunoaşte contribuţia unor teologi ca August Hermann Francke la Halle (Germania) şi Richard Baxter (1615-1691) în Kidderminster (Anglia). În sec. al XVIII-lea pietismul german s-a dezvoltat la Herrnhut sub conducerea contelui Nikolaus von Zinzendorf cu un mare impact pe misiunea internaţională. Secolele XVIII-XIX vor aduce ridicarea a numeroşi predicatori precum: Griffith Jones, Daniel Rowland şi Howell Harris (Ţara Galilor), George Whitefield, John Wesley şi Charles Wesley (Anglia), Theodore Frelinghuysen, George Whitefield, Jonathan Edwards, Charles Finney şi mulţi predicatori itineranţi (coloniile din America). Au urmat D. L. Moody, Walter Palmer şi Phoebe Palmer, William Booth şi Catherine Booth, Billy Sunday şi alţii. În această perioadă s-au născut numeroase mişcări de misiune şi asistenţă socială la nivel naţional şi internaţional precum YMCA, YWCA, Armata Salvării, Mişcarea Keswick, mişcarea Şcolii Duminicale, uniunile creştine din universităţi şi misiunile străine.

Secolul XX este brăzdat de valuri succesive de treziri spirituale în Asia (Japonia, Coreea, China, India), Africa (Africa de Sud, Madagascar, Africa de Vest, Uganda), Australia şi Mările Sudului, America Latină şi Marea Caraibilor, cât şi în diferite părţi ale Marii Britanii, Europei şi Americii de Nord. Se pot individualiza Trezirea galeză (1904-1905) şi începuturile penticostalismului în Los Angeles (1906). În perioada interbelică au avut loc atât treziri la nivel de colegiu în America de Nord, cât şi în Scandinavia, în Europa Centrală şi de Răsărit şi în estul Africii, care a afectat Rwanda, Uganda, Burundi, Kenya şi Tanganyika. După al Doilea Război Mondial s-au înregistrat şi alte treziri la nivel de colegiu în Statele Unite, treziri în Hebridele scoţiene, în Ucraina şi Siberia, şi în Nepal. Nu se poate uita contribuţia evanghelistului Billy Graham pentru mişcarea de trezirea spirituală din sec. XX. Se poate constata că trezirile spirituale s-au petrecut printre pietişti, puritani, baptişti şi chiar a determinat apariţia unor noi denominaţiuni precum metodiştii şi penticostalii.

Trezirile spirituale se focalizează pe aspectele practice ale creştinismului, inclusiv pe experienţa emoţională: devoţiunea personală, sfinţirea personală, asistenţa socială, chiar cu riscul anti-intelectualismului. Efectele trezirilor spirituale includ colaborarea între diverse denominaţii, înfiinţarea a numeroase organizaţii şi şcoli care să ducă mai departe idealurile trezirilor spirituale, încurajarea misiunii mondiale. Vorbind despre Mişcarea de trezire spirituală, M.E. Dieter consideră că aceasta este „o mişcare în cadrul tradiţiei creştine care accentuează apelul religiei la natura emoţională şi afectivă a indivizilor cât şi la natura lor intelectuală şi raţională. Aceasta crede că creştinismul vital începe cu un răspuns al întregii fiinţe la chemarea Evangheliei la pocăinţă şi renaştere spirituală prin credinţa în Isus Cristos. Această experienţă duce la o relaţie personală cu Dumnezeu.” (Evangelical Dictionary of Theology, Revivalism).

R.E. Davies consideră că „există mai multe dezacorduri în ce priveşte diferitele mişcări din ultima jumătate de secol decât în ce priveşte mişcările de înnoire majore din trecut” (Evangelical Dictionary of Theology, Revival, Spiritual). Se poate constata că de la apariţia mişcărilor penticostale şi carismatice (începutul sec. XX), care au pus accent pe vorbirea în limbi, profeţie şi vindecări, dar au admis şi manifestări precum plânsul şi râsul încontrolabil (mai ales după Mişcarea de la Toronto), există o tendinţă nouă din partea istoricilor penticostali şi carismatici de a vorbi despre istoria trezirilor spirituale din perspectiva acestor manifestări particulare ale Duhului Sfânt. Aşa face şi Eddie L. Hyatt în Două mii de ani de evidenţe ale manifestării Duhului Sfânt în viaţa Bisericii (Oradea: Casa Cărţii, 2010), când reia istoria Bisericii evidenţiind incidentele în care aceste manifestări au fost notificate, incluzându-le şi pe cele care nu au fost autentice (precum falsele profeţii).

Manifestarea Duhului prin daruri spirituale într-un anumit fel nu este nici singura şi nici cea mai definitorie caracteristică a trezirilor spirituale, dar ea vine în acord cu redescoperirea calităţilor unei Biserici autentice şi o deschidere înspre slujirea tuturor credincioşilor prin darurile spirituale împărţite suveran de Duhul lui Dumnezeu. Totuşi trebuie precizat că trezirea spirituală autentică nu poate face abstracţie de pocăinţă şi înnoirea pasiunii pentru sfinţire în afara cărora darurile spirituale (ele însele putând fi contrafăcute) nu au nicio valoare (cf. Mt. 7:15-23). Recunoaşterea unor daruri spirituale atât de uşor de contrafăcut (vorbirea în limbi şi profeţia), nu garantează calitatea de a fi trezit a unei persoane, indiferent cine este aceasta. Dacă este să fim în acord cu mărturiile din istoria trezirilor spirituale, cel trezit trebuie să manifeste mai întâi un înalt duh de pocăinţă, o puternică motivare înspre sfinţire personală şi mărturisire publică (mai ales dacă aceasta nu presupune amvonul). Până când transformarea nu atinge şi lăuntrul creştinului, ci doar manifestarea sa externă, mă tem că rămânem mai departe cu toţii, indiferent de denominaţie, nişte creştini „treziţi” în sensul secundar, cel aplicat alimentelor, adică de „răsuflaţi”. Trezirea autentică începe în omul lăuntric cu o profundă conştienţă a păcatului personal şi se continuă cu o înflăcărată căutare a sfinţirii personale şi a slujirii semenilor în iubire. Ceea ce mai avem de învăţat din experienţa trezirilor anterioare este să nu uităm de tendinţa anti-intelectualistă şi orientarea predominant emoţională a acestora, pentru că ap. Pavel ne învaţă să ne închinăm lui Dumnezeu cu întreaga fiinţă (Rom. 12:1-4; 1Cor. 14:12-21).

Prin definiţie şi prin experienţă, trezirea este o realitate pe care CREŞTINUL o experimentează prin mişcarea suverană a Duhului lui Dumnezeu. Dumnezeu face trezirea pentru că intenţionează să mobilizeze Biserica pentru misiune şi extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu printre popoare. Inclusiv exemplele biblice din cartea Faptele Apostolilor arată că Dumnezeu ia iniţiativa trezirii Bisericii Sale, chiar dacă mijloacele pentru realizarea acestui deziderat includ şi persecuţia. Creştinii o pot dori, la fel ca Simeon şi Ana din Ierusalim, sau ca profeţii din vechime, Dumnezeu este singurul care poate convinge duhul adormit al celui credincios să se trezească la viaţă.

Oricât de trist este acest adevăr, deocamdată îmi lipsesc dovezile care să confirme începutul unei treziri spirituale în România. Există oameni, poate ceva mai mulţi ca acum câţiva ani, care tânjesc după trezire, dar când Dumnezeu începe o trezire se vede pentru că creştinii încep să misioneze şi păcătoşii încep să se pocăiască. Românii sunt privilegiaţi pentru că au avut printre ei semnele unei treziri autentice prin Iosif Trifa în 1923 (Oastea Domnului) şi prin Liviu Olah în 1973 la Biserica Baptistă nr. 2 din Oradea. Nu avem de călătorit prea departe în timp pentru a înţelege diferenţele. Ce avem printre noi astăzi prin mişcarea Străjerilor sunt semnele unei influenţe noi teologice, dar nu ale unei treziri autentice.

Comentariile sunt închise pentru Trezit sau răsuflat?

Filed under Biblia şi societatea, Utilităţi pentru adunare

Comentariile sunt închise.