Profeţia ca vocaţie
În cultura popoarelor păgâne profeţii erau oamenii care aveau abilitatea de a descoperi viitorul apropiat pentru călăuzire personală sau comunitară, motiv pentru care erau cunoscuţi ca văzători. Modelul acesta a fost preluat de la canaaneni şi de profeţii israeliţi (1Sam. 9:1-10). Iniţial, în Israelul biblic, slujirea de profet era vocaţională nu clericală, adică omul era chemat de Dumnezeu indiferent din ce pătură socială provenea şi ce profesie avea şi nu practica meseria pentru că fusese instruit sau provenea dintr-o familie cu tradiţie profetică. Această înţelegere asupra slujirii de profet se păstrează până târziu în sec. al VIII-lea a.Chr. când Amos îl contrează pe Amaţia, preot şi profet de curte al lui Ieroboam al II-lea: „Eu n-am fost nici profet, nici fiu de profet, ci păstor şi îngrijitor de sicomori. Dar Domnul m-a luat de la oi şi mi-a zis: «Du-te şi profeţeşte poporului meu, Israel!» (Amos 7:14-15)”
Profetul avea ca datorie să primească şi să transmită mesajul lui Dumnezeu către poporul Israel şi să mijlocească prin rugăciune pentru Israel înaintea lui Dumnezeu. Durata misiunii profetice era stabilită de Dumnezeu şi se putea extinde de la câteva luni până la o viaţă întreagă. Primirea mesajului profetic era mediată prin vis şi îngeri. Unii profeţii au primit şi abilitatea de a săvârşi minuni. Cea mai celebră breaslă profetică a purtat numele de „ucenicii profeţilor” (fiii prorocilor) şi i-a avut ca promotori pe Ilie şi Elisei.
Cu timpul, însă, la curtea monarhului sau în centre profetice, au apărut profeţii profesionişti. Sub presiunea obligaţiei de a deservi nevoile de călăuzire personală a clienţilor, profetismul a trecut de la o slujire vocaţională la o slujire profesionistă, în care descoperirea voii lui Dumnezeu presupunea tehnici de inducere a visării şi realizarea artificială a mesajelor profetice. Confruntarea dintre profeţii autentici (iahvişti) şi cei profesionişti a cunoscut atât perioade de acalmie cât şi perioade de conflict deschis în istoria lui Israel.
Profetul scriitor
Cea mai durabilă contribuţie a profeţilor autentici o constituie Canonul VT, care conţine relatări autorizate de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu despre biografia şi învăţătura acestora îngemănată cu istoria poporului Israel. Pentru detalii privitoare la mişcarea profetică israelită se poate consulta cartea mea Profetismul israelit în documentele biblice: între fals şi autentic (Oradea: Casa Cărţii, 2008).
În Noul Testament profetul era cunoscut pentru contribuţiile sale în ce priveşte călăuzirea personală şi comunitară a Bisericii. Se cunosc profeţi precum Ioan Botezătorul (Mt. 14:5; 21:26; Luca 1:76), Ana (Mc. 6:15; Luca 2:36; 7:26; F. ap. 3:22-23), Domnul Isus (Mt. 21:11), Agab (F. ap. 11:28; 21:10-11), cele patru fiice ale evanghelistului Filip (F. ap. 21:9), ucenicii anonimi din Tyr (F. ap. 21:4). Alte persoane au avut experienţe de descoperire a unor informaţii ascunse: Zaharia (Luca 1:67-79), Simeon (Luca 2:34), Petru (F. ap. 5:1-3; 10:9-20), Corneliu (F. ap. 10:13), Filip (F. ap. 8:29), Anania (F. ap. 9:10-16) şi Pavel (F. ap. 16:6-10; 18:9-10; 20:23; 27:21-26).
Existenţa profeţilor în Biserica primară este confirmată şi de epistole. Profeţii sunt integraţi celorlalte slujiri din Biserică pentru popularizarea învăţăturii Bisericii (1Cor. 12:28-29; Ef. 3:5; 4:11-12). Profeţii aduceau descoperirile primite spre cunoştinţa adunării şi erau judecate (1Cor. 14:29; 1Tes. 5:20-21). Manifestarea profetică era ţinută sub control (1Cor. 14:32-33). Profeţii autorizau învăţătura apostolică (1Cor. 14:37). Unii profeţi îşi permiteau să aducă revelaţie nouă contrară Scripturii şi sfârşeau condamnaţi de Dumnezeu (2Pt. 2:1-2; 1In 4:1; Ap. 2:20).
Elementul unic al profeţiei în perioada VT este receptarea revelaţiei lui Dumnezeu. Mesajul profetic este un discurs emis de profet pentru confruntarea păcatului şi pentru educarea poporului. Aceste două dimensiuni ale mesajului profetic reies din cele două tipare folosite în discursul profetic: (1) oracolul (de condamnare şi de mântuire) era primit prin revelaţie şi descoperea voia lui Dumnezeu pentru un om sau o comunitate, şi (2) învăţătura, prin care se prelucra Legea lui Moise. Cele trei teste pentru autorizarea unui mesaj profetic sunt: (1) să fie conform cu convingerile iahviste (Deut. 13:1-5; Ap. 2:20-23), (2) să se împlinească evenimentele anticipate (Deut. 18:20-21; Ioan 12:16), (3) profetul să aibă caracter ales (Ez. 14:1-11; Mt. 7:15-23).
Cu siguranţă fenomenul profetic a fost mult mai amplu în Israel decât ne putem noi da seama din puţinele documente scrise rămase, dar numai anumite oracole au fost autorizate a fi incluse în Canon cu valoare normativă pentru poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu a încheiat procesul revelaţiei prin Isus Cristos (Ev. 1:1-3; 2:1-4). Celelalte descoperiri aduse de profeţi în Biserica primară privesc doar aspectul călăuzirii personale şi comunitare. Dovadă stă şi numărul extrem de redus de mesaje profetice incluse în NT.
Profeţi şi apostoli
Aspectul inspiraţiei divine în vederea scrierii unor cărţi de învăţătură şi mărturie autorizate de Dumnezeu în perioada Bisericii primare le revine apostolilor. Tocmai de aceea ei sunt văzuţi pe picior de egalitate cu profeţii VT. Apostolul Petru vorbeşte despre dificultatea interpretării scrierilor lui Pavel care sunt răstălmăcite de unii la fel ca şi „celelalte Scripturi” (2Pt. 3:14-18). Termenul este în mod clar mai mult decât onorant. În acelaşi capitol ap. Petru atrage atenţia asupra învăţăturii comune a VT şi NT, adică a profeţilor şi apostolilor, cu privire la zilele din urmă: „trebuie să vă amintiţi de cuvintele spuse mai înainte de sfinţii profeţi şi de porunca Domnului şi Mântuitorului, care v-a fost spusă prin apostoli” (2Pt. 3:2).
De fapt, în privinţa apropierii celor două vocaţii, profetul VT şi apostolul NT, mărturiseşte etimologia numelor şi natura chemării lor. Termenul ebraic nabi’ este pus în legătură cu doi termeni akkadieni, unul însemnând „a chema”, altul „a desemna”. Situaţia este mult mai clară în greacă acolo unde prophetes (cel care vorbeşte pentru Dumnezeu) presupune delegarea la fel ca şi termenul apostolos (cel trimis). În privinţa chemării, profetul atât cât şi apostolul sunt oameni cu o misiune, delegaţi a-L reprezenta pe Dumnezeu, sau „trimişi împuterniciţi” (ambasadori) cum zice ap. Pavel (2Cor. 5:20). Câteva exemple de profeţi trimişi cu misiune de Dumnezeu ar fi suficient aici: Moise (Ex. 3:10; 4:13), Ilie (2Regi 2:2, 4, 6), Isaia (Is. 6:8), Ezechiel (Ez. 2:3, 4; 3:6), antemergătorul lui Mesia (Mal. 3:1; 4:5; 11:10), Domnul Isus (In 13:20; F. ap. 3:20). Principiul trimiterii reiese foarte clar şi din alte texte care subliniază acest aspect al vocaţiei profetice (Zah. 7:12; Mt. 23:34). Luca îi identifică prin două categorii: profeţii şi apostolii (Luca 11:49).
Din perspectiva celor spuse mai sus, astăzi nu mai există profeţi ca şi profeţii israeliţi care ne-au dăruit cărţile VT. Tot la fel astăzi nu mai există apostoli ca şi apostolii Bisericii primare care ne-au dăruit cărţile NT. Cei 12 apostoli sunt oameni speciali pentru că aceştia au fost aleşi de Domnul Isus Însuşi, au fost martorii oculari ai lucrării sale timp de trei ani, inclusiv ai învierii Sale. După moartea lui Iuda grupul apostolic a fost completat prin Matia, unul dintre cei doi candidaţi care întruneau aceste calităţi (F. ap. 1:15-26). Acelaşi titlul l-a primit şi Saul din Tars din pricina misiunii de predicare a Evangheliei în teritorii noi între neamuri şi pentru că L-a văzut pe Cristos cel înviat (1Cor. 9:1-3; 2Cor. 12:12). Pavel face referire la chemarea sa ca apostol la începutul fiecărei epistole.
Apostolii rămân oameni fără pereche nu numai din pricina vocaţiei lor, ci şi a contextului unic în care şi-au îndeplinit mandatul. Până la Domnul Isus mântuirea fusese rezervată poporului Israel. Apostolii au avut responsabilitatea de a duce mântuirea neevreilor, împlinind astfel mandatul primit de la Domnul Isus. Aşa ceva nu se mai auzise până acum, dovadă şi precauţia cu care evreii creştini au dus Evanghelia la neevrei. Dumnezeu foloseşte prigoana ca să-i scoată din Ierusalim, să le dea vedenii ca să îi trimită în misiune printre neevrei ca lui Petru şi semne ca şi vorbirea în limbi ca evreii să se asigure că misiunea era autorizată de Dumnezeu. Cele patru incidente descrise de Luca în care cei convertiţi (neevrei) s-au manifestat prin vorbire în limbi (Ierusalim, F. ap. 2; Samaria, F. ap. 8; familia lui Corneliu, F. ap. 10 şi Efes, F. ap. 19) servesc scopului de a confirma această tranziţie a Evangheliei de la evrei la neevrei după tiparul subliniat încă de la începutul cărţii Faptele apostolilor: „în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (1:8).
Profeţi şi apostoli astăzi
Dacă este să mai vorbim despre profeţi şi apostoli în Biserica de astăzi atunci aceştia nu sunt ca profeţii din VT şi şi apostolii din NT. Ei nu trebuie să proclame Evanghelia în contextul unei Biserici care se deschide pentru prima dată pentru neevrei. Acest prag a fost depăşit. Ei nu trebuie să primească revelaţia lui Dumnezeu cu privire la viaţa şi învăţătura lui Cristos; deja am primit-o. Ne aşteptăm ca slujirea celor care este să poarte aceste nume să fie nuanţat diferită. Nu putem decât spera ca polisemia să nu vicieze mai mult decât a făcut-o deja înţelegerea şi practica acestei slujiri.
Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus 