Împietrirea inimii. Un studiu pe caz: Faraon

În limbajul biblic al VT „inima” este un termen care vorbeşte prin metonimie despre activitatea mentală a omului. Această accepţiune este opusă gândirii greco-romane, unde acelaşi organ este folosit ca metonimie pentru activitatea emoţională a omului. În gândirea iudaică, emoţiile erau asociate cu măruntaiele sau rărunchii.

Împietrirea inimii vorbeşte despre încăpăţânare, despre susţinerea cu fermitate, chiar şi în lipsa argumentelor a unei convingeri ce intră în conflict cu convingerea altora asupra aceluiaşi subiect. Fariseii aveau o inimă împietrită, adică aveau convingeri ferme cu privire la Sabat, care au intrat în conflict deschis cu convingerea Domnului Isus despre acelaşi subiect (Mc. 3:1-6).

Exemplul lui Faraon este invocat adesea pentru a arăta cum funcţionează liberul arbitru în raport cu preştiinţa lui Dumnezeu şi pentru a oferi o alternativă teologică la predestinare. Oricât de greu de înghiţit este doctrina predestinării, nici preştiinţa lui Dumnezeu nu este mai uşor de luat mai ales când se dovedeşte insuficient de coerentă cu mărturia Bibliei.

Împotrivirea faţă de Dumnezeu este posibilă numai dacă este plănuită de Dumnezeu.

Aşadar se afirmă că Dumnezeu l-a împietrit pe faraon numai după ce acesta s-a împietrit el însuşi în repetate rânduri. Dacă s-ar putea dovedi lucrul acesta atunci am putea lua ca model împietrirea lui faraon pentru a înţelege de cât timp dispune omul până ajunge la punctul fără întoarcere. Din păcate împotrivirea faţă de Dumnezeu este este extrem de periculoasă când se produce de prima dată. Pe evrei nu i-a scăpat statutul de popor al lui Dumnezeu. Cine s-a împotrivit a plătit (Deut. 1:26, 43; 9:7, 24). Iov are convingerea că nimeni nu i se poate împotrivi lui Dumnezeu (Iov 9:4). Regele Ioşafat ştie că nimeni nu I se poate împotrivi lui Dumnezeu (2Cr. 20:6). Chiar şi faraonul Nechao îi trimite o depeşă lui Iosia să nu i se împotrivească pentru că el a fost chemat să facă lucrarea lui Dumnezeu (2Cr. 35:21). Cuvintele rostite prin profetul Isaia sunt foarte clare: „Când Eu lucrez, cine Mi se poate împotrivi?” (Is. 43:13). Aşadar, când omul sau demonul (cf. Dan. 10:13) se poate împotrivi lui Dumnezeu sau mesagerului Său nu există decât o altă posibilă interpretare decât că Dumnezeu a prevăzut această împotrivire.

Ne aducem aminte de „lupta” lui Iacov cu îngerul pe malul uedului Iabok, din care învingătorul pare să fi fost Iacov (Gen. 32:22-32). Desigur Dumnezeu a folosit această experienţă şi s-a lăsat înfrânt pentru încurajarea lui Iacov: „Te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai învins” (Gen. 32:28). Referinţa la „oameni” se referă la Laban. Pe Iacov îl aştepta în zori o altă mare confruntare, cu Esau. Din păcate experienţa din timpul nopţii nu l-a transformat aşa cum se pretinde, pentru că în zorii zilei recurge la aceleaşi mici meschinării ca şi până atunci. Este nevoie ca Dumnezeu să aducă experienţa de la Sihem cu Dina ca Iacov să-şi deschidă ochii înspre Dumnezeu, să-şi respecte promisiunea de a se întoarce la Betel şi de a începe o reformă autentică în familia sa (Gen. 35:1-15).

Să ne întoarcem la faraonul contemporan cu Moise. De la bun început Dumnezeu l-a avertizat pe Moise că faraon nu le va permite să plece, că Dumnezeu a planificat totul pentru ca să fie oportunităţi suficiente pentru o confruntare prelungită:

„Eu ştiu că monarhul Egiptului nu vă va lăsa să ieşiţi până când nu-l voi sili cu mâna Mea puternică. Eu îmi voi întinde Mâna şi voi lovi Egiptul cu toate minunile Mele, pe care le voi face în el; după aceea monarhul Egiptului vă va lăsa să plecaţi.” (Ex. 3:19-20)

Este clar că Dumnezeu prevăzuse o anumită desfăşurare a evenimentelor şi îi avertizase de la bun început pe Moise şi pe Aaron. Aceeaşi situaţie este relatată şi din perspectiva predeterminării reacţiei lui faraon:

„Eu, însă, îi voi împietri inima lui Faraon şi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului. Când Faraon nu te va asculta, Îmi voi întinde mâna împotriva Egiptului şi prin faptele măreţe ale judecăţii Mele Îmi scoate din ţara Egiptului oştirile, pe israeliţi, poporul Meu.” (Ex. 7:3-4)

Aşadar „împietrirea inimii” lui Faraon a fost decretată de Dumnezeu ca mijloc prin care se asigura contextul înmulţirii minunilor din Egipt.

„Împietrirea inimii lui Faraon” – cauză sau efect?

Unii teologi vorbesc despre împietrirea inimii lui Faraon ca fiind manifestarea exclusivă a voinţei sale, care l-a stârnit pe Dumnezeu să reacţioneze. Deşi am văzut cum, înainte ca vreuna dintre minunile săvârşite în Egipt să aibă loc, Dumnezeu a prevăzut această desfăşurare a evenimentelor. Vom parcurge acum descrierile făcute de Moise reacţiilor lui Faraon la fiecare dintre minunile săvârşite la porunca lui Dumnezeu.

1. transformarea toiagului în şarpe: „Inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro), astfel că el nu i-a ascultat pe cei doi, după cum zisese Domnul” (Ex. 7:13 cf. 7:14).

2. prefacerea apei în sânge: „inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro) şi nu i-a ascultat pe Aaron şi pe Moise, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors, a intrat în palat şi inima nu i-a fost mişcată de întâmplarea aceasta.” (Ex. 7:22-23)

3. înmulţirea fără precedent şi în excedent a broaştelor: „Când Faraon a văzut că are răgaz, şi-a împietrit inima (wehahbed et-libbo), după cum spusese Domnul şi nu i-a ascultat.” (Ex. 8:15) Aceasta este prima instanţă când Biblia menţionează explicit că Subiectul acţiunii de împietrire este Faraon iar obiectul este inima sa.

4. transformarea prafului în ţânţari: „Inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro) şi nu i-a ascultat, după cum spusese Domnul” (Ex. 8:19).

5. invazia Egiptului de roiuri de muşte: „Faraon şi-a împietrit inima (wayahbed faro et-libo) şi nu a lăsat poporul să plece” (Ex. 8:32).

6. molima animalelor: „inima lui Faraon s-a împietrit (wayihbad lev paro) şi tot nu a lăsat poporul să plece” (Ex. 9:7)

7. molima oamenilor: „Domnul a împietrit inima lui Faraon şi acesta nu i-a ascultat, după cum îi spusese Domnul” (Ex. 9:12).

8. grindina: „inima lui Faron s-a împietrit şi nu i-a lăsat pe israeliţi să plece, după cum îi spuse Domnul lui Moise” (Ex. 9:35).

9. invazia lăcustelor: „Domnul i-a împietrit inima lui Faraon şi acesta nu i-a lăsat pe israeliţi să plece” (Ex. 10:20)

10. ameninţarea cu ultima urgie: „Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui Faraon, dar Domnul i-a împietrit inima şi acesta n-a lăsat pe popor să plece din ţara sa” (Ex. 11:10).

11. după ieşirea din Egipt: „Eu îi voi împietri inima lui Faraon şi el vă va urmări” (Ex. 14:4).

12. după ieşirea din Egipt: „Apoi voi împietri inimile egiptenilor şi aceştia vor merge după ei” (Ex. 14:17).

Se constată cum în jumătate din cazurile citate se subliniază relaţia de cauzalitate dintre hotărârea Domnului şi împietrirea inimii lui Faraon, suficient de multe pentru a contrazice caracterul întâmplător al împietritrii.

Împotriva teoriei care spune că Domnul a împietrit inima lui Faraon după ce Faraon însuşi şi-a împietrit-o în repetate rânduri stă şi faptul că, după ce Biblia afirmă explicit că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon (situaţia 7), se mai precizează o dată că „inima lui Faraon s-a împietrit” (situaţia 8). Următoarele situaţii (9 la 12) sunt într-adevăr coerente şi susţin că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon.

Din păcate, indiferent cât de puţine sunt ocaziile în care se afirmă explicit că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, ca şi cum numărul ar conta, tot umanismul creştin (din păcate există şi aşa ceva) iese şifonat de aici pentru că trebuie să explice legitimitatea intervenţiei lui Dumnezeu asupra liberului arbitru. Cu cât este mai justificată abrupta intervenţie a lui Dumnezeu asupra libertăţii de alegere a lui Faraon după şase refuzuri succesive ale acestuia decât după unul singur?

Formula „inima lui Faraon a fost împietrită” face uz de un verb intranzitiv care descrie o stare şi de o metonimie (inima pentru minte) ca să descrie o stare fără a preciza explicit cauza. Totuşi din textele care au anunţat confruntarea dintre Moise şi Aaron ca trimişi ai lui Dumnezeu pe de o parte şi Faraon şi vrăjitorii lui pe de altă parte (Ex. 3:19-20; 7:3-4) înţelegem că Dumnezeu reprezintă cauza acestei stări de încăpăţânare. Dumnezeu Însuşi a precizat lui Faraon: „te-am ridicat ca să-ţi arăt puterea Mea şi astfel Numele Meu să fie vestit pe întreg pământul” (Ex. 9:16).

Cert este că, înţelegem din contextul relatărilor din Exodul, împietrirea inimii lui Faraon nu a fost cu nimic abuzivă şi constrictivă asupra lui Faraon. Cel puţin el şi poporul său nu au resimţit această decizie ca pe una impusă din afară, ci s-au delectat în luarea ei. Dumnezeu, însă, a pregătit contextul, poporul şi personalitatea lui Faraon pentru ca decizia de a refuza plecarea lui Israel din Egipt să fie naturală.

Dumnezeu alege de cine să se îndure şi pe cine să împietrească

Moise însuşi învaţă această lecţie nu tocmai uşor, atunci când crezând că L-a prins pe Dumnezeu într-o pasă bună şi se afla într-o poziţie de avantaj faţă de divinitate, cere să Îl vadă pe Dumnezeu. Domnul îi răspunde plin de har: „Eu Mă îndur de cine vreau să mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă” (Ex. 33:19). Drept urmare, Moise se alege cu o experienţă de neuitat în care aude rostit Numele Domnului de crainicul Său şi cade la pământ în închinare, fără să îi mai ardă de experimentarea esenţelor tari (vezi relatarea din cap. 34).

Apostolul Pavel confirmă această înţelegere a alegerii suverane a lui Dumnezeu pentru scopuri precise chiar cu referire la Faraon în Romani 9. În concluzia ilustraţiei sale despre Faraon (doar unul dintre argumentele folosite pentru a arăta că mântuirea a fost trimisă neevreilor), Pavel afirmă: „Şi ce dacă Dumnezeu, dorind să-Şi arate mânia şi să-Şi facă cunoscută puterea, a avut răbdare cu cei care erau vase ale mâniei Sale, pregătite pentru distrugere? Şi ce dacă El a făcut aşa ca să-Şi facă cunoscută bogăţia slavei Sale peste nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise mai dinainte pentru slavă, incluzându-ne pe noi, pe care ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri?” (Rom. 9:23-24)

Un răspuns, fie el şi parţial, la această severă întrebare o aflăm mai târziu în aceeaşi epistolă: „Uită-te deci la bunătatea şi la severitatea lui Dumnezeu: El este sever cu cei care au căzut, iar cu tine este bun, dacă rămâi în bunătatea Lui. Altfel, şi tu vei fi tăiat.” (Rom. 11:22) Cu alte cuvinte, manifestarea îndurării lui Dumnezeu obligă la o viaţă responsabilă. Alte exemple se pot găsi şi în NT nu numai în VT, dar am preferat să ne limităm la cazul lui Faraon, a cărui invocare ni se pare inadecvată a fi citată în apărarea teoriei că Dumnezeu împietreşte doar pe cel ce singur s-a împietrit mai întâi.

Privită din perspectiva omului, umblarea cu Dumnezeu trebuie să fie dusă cu perseverenţă până la capăt, rămânând în bunătatea lui Dumnezeu. Privită din perspectiva lui Dumnezeu, umblarea celor aleşi s-a sfârşit prin glorificare, pentru că El are voinţa şi resursele necesare pentru a-l sprijini pe cel credincios să persiste în această umblare. Paradoxul libertăţii responsabile a omului în contextul predestinării sale impune recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu ca premisă şi, suplimentar, recunoaşterea faptului că liberul arbitru este mult limitat de numeroşi factori care nu stau la îndemâna omului a fi controlaţi. Spre deosebire de Moise, noi nu am fost înştiinţaţi care sunt oamenii a căror inimă a fost împietrită, aşa că avem datoria să ne muncim cu ei în vederea mântuirii lor atât cât avem suflare, fără a ne lăsa deturnaţi de aceştia de la scopul de a ne duce mântuirea la capăt.

 

Comentariile sunt închise pentru Împietrirea inimii. Un studiu pe caz: Faraon

Filed under Polemici biblice, Teologia Vechiului Testament

Comentariile sunt închise.