Arhive lunare: ianuarie 2011

Viitorul poporului lui Dumnezeu este în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu (Mica 4-5)

Textul din capitolele 4-5

Profeţia din aceste capitole este împărţită în opt secţiuni prin intermediul unor expresii precum „în zilele de pe urmă” (4:1), „în ziua aceea” (4:6; 5:10), „(dar) Acum” (4:9, 11; 5:1), „atunci” (5:7, 8) şi „când” (5:5). Dumnezeu le arăta profeţilor prin inspiraţie diverse lucruri din viitor, însă fără a le preciza date sau perioade de timp. Profetului i se arătau diverse evenimente din perspectiva prezentului, ca şi cum ar fi văzut piscurile unui lanţ muntos, fără a avea vreo idee cu privire la distanţa dintre piscuri.

Uneori profetul le aranjează într-o ordine diferită decât cea dată de succesiunea naturală a evenimentelor. Mica pendulează între perioada restaurării prin Mesia şi perioada imediat următoare invaziei asiriene. În timp ce în unele fragmente Israel este beneficiarul unor lucruri pozitive, în altele este văzut ca receptor al unor lucruri pozitive, dar care îl costă scump.

4:1-5            Restaurare prin Mesia

4:6-8            Restaurare prin Mesia

4:9-10     Situaţia apropiată a invaziei asiriene

4:11-13    Situaţia apropiată a invaziei asiriene

5:1-5a            Restaurare prin Mesia

5:5b-6            Situaţia apropiată a invaziei asiriene

5:7-9            Situaţia apropiată a invaziei asiriene

5:10-15 Restaurare prin Mesia

Se mai poate observa un detaliu: viitorul poporului Israel este îngemănat cu istoria neamurilor. Conform profeţiilor lui Mica, istoria lui Israel şi a neamurilor se întâlnesc în viitor în câteva puncte: Sionul, Mesia şi judecata lumii. După ce Israel va fi curăţat de tot ce este nedrept, necurat şi de toate falsele pricini de încredere, împreună cu neamurile, vor accepta călăuzirea Legii lui Moise şi vor recunoaşte autoritatea lui Mesia şi pre-eminenţa lui Israel printre popoare.

Câteva învăţături fundamentale

1. Nu războiul are ultimul cuvânt, ci pacea; adică Dumnezeu, nu omul. Omul are abilitatea să pregătească în mod desăvârşit războiul şi să lupte pentru pace, dar realizarea păcii este ceva dumnezeiesc. Însăşi profeţirea vremurilor de pace este mai dificilă, pentru că verificarea profeţiei prin împlinire presupune riscuri mai mari: pacea este mai greu de realizat şi, prin urmare, de anticipat decât războiul (Ier. 28:7-9). Vorbind despre vremurile din urmă, apostolul Pavel avertizează că omenirea va ajunge într-o situaţie în care se va lăuda cu marea realizare a păcii, dar că aceasta va precede doar un „dezastru neaşteptat” (1Tes. 5:3).

Aceeaşi profeţie despre vremuri de pace în timpul cărora neevreii vor accepta călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu a fost primită şi de profetul Isaia (Is. 2:2-4), un contemporan al lui Isaia. Cu siguranţă poziţia elevată a muntelui Sion nu are în vedere o ascensiune de natură fizică deasupra acoperişului actual al lumii (Himalaya), ci este o recunoaştere a supremaţiei religiei revelate a lui Israel deasupra oricăror altor căi care li se pot părea bune oamenilor ca şi cum ar duce la Dumnezeu.

Standardul de dreptate inspirat din Cuvântul lui Dumnezeu va fi acceptat de popoarele de pe toate meridianele. Dumnezeu prin Mesia va aduce pacea pe pământ. Disensiunile şi conflictele vor fi rezolvate prin acceptarea arbitrajului Cuvântului lui Dumnezeu, până acolo încât armele vor fi transformate în unelte folositoare şi interesul pentru invazii şi război va fi pierdut, căci oameni se vor bucura să se îndeletnicească cu obiceiuri mai paşnice prin gospodăria proprie. Imaginea fierarului care transformă sabia în plug a ajuns iconică pentru vremurile de pace pe care numai Dumnezeu le poate aduce, deşi oamenii se laudă cu ea ca şi cum ar sta în puterea omului să realizeze pacea universală.

În aceste versete se vorbeşte frecvent despre Ierusalim ca despre „muntele Casei Domnului”, „muntele Domnului”, „Casa Dumnezeului lui Iacov”, „(muntele) Sion”, „deal al fiicei Ierusalimului”. Teologii sunt împărţiţi cu privire la interpretarea unor asemenea profeţii. Unii zic că Sionul este locaţia exactă a Ierusalimului, că Templul, inexistent acum, va fi reconstruit şi că regatul lui Israel va fi refăcut şi Dumnezeu ne va arăta cum este să fie guvernată cum trebuie lumea prin Împărăţia sa de o mie de ani.

Alţii, însă, nu acceptă această posibilitate deoarece profeţii au prevăzut desfiinţarea dinastiei pământeşti a lui David, Domnul Isus vorbeşte despre demolarea Ierusalimului dar nu şi despre reconstruirea lui, iar apostolii au vorbit despre faptul că Templul şi Ierusalimul pământesc erau doar tipuri ale realităţilor cereşti depline (vezi Evrei şi Apocalipsa). Sionul este clar identificat cu „cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” acolo unde au acces atât „miile de îngeri adunaţi pentru sărbătoare” cât şi „Biserica întâilor născuţi scrişi în ceruri, duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi”, dar şi „Dumnezeu, Judecătorul tuturor” şi „Isus, Mijlocitorul Noului Legământ” (Ev. 12:22-24). Legătura dintre Ierusalimul ceresc şi creştini este subliniată de apostolul Pavel în opoziţie cu Ierusalimul pământesc care, mai degrabă, corespunde muntelui Sinai (Gal. 5:21-31).

A reconstrui un templu la Ierusalim, cu un rege pe tronul de la Ierusalim pentru o stăpânire pământească este un pas înapoi faţă de promisiunea lumii viitoare în care toate vor fi desăvârşite şi vom fi, în sfârşit, scutiţi chiar şi de prezenţa păcatului şi a păcătoşilor. Este suspect faptul că apostolii Domnului Petru şi Pavel nu au vorbit niciodată de refacerea împărăţiei lui Israel, ci doar de convertirea evreilor (Rom. 11). Dacă preferăm această interpretare atunci Sionul reprezintă imaginea unei noi orânduiri în care Dumnezeu este acceptat de toată lumea, evrei şi neevrei deopotrivă. Aşa le-a cerut Domnul Isus ucenicilor să ducă Evanghelia până la marginile pământului, adică să extindă Împărăţia lui Dumnezeu pe toate meridianele. Atunci va veni sfârşitul (Mt. 24:14).

Ce trebuie făcut pentru pregătirea acelei epoci? Mica ne răspunde că până atunci nimic nu ne împiedică să trăim după standardul aşteptat de Dumnezeu, adică să ne deprindem a trăi la un standard înalt (4:5). Tot la fel şi apostolul Petru adresează creştinilor un îndemn celebru de a rămâne consistenţi în mărturie şi de a se păstra curaţi, pentru că lumea viitoare nu va mai avea loc pentru păcătoşi şi batjocoritori ai lui Dumnezeu (2Petru 3). Domnul Isus Însuşi îi aprecia pe ucenicii Săi care puneau la inimă învăţătura Sa şi făceau cele spuse: „Dacă ştiţi aceste lucruri, sunteţi fericiţi dacă le faceţi” (Ioan 13:17).

2. Dumnezeu Îşi pregăteşte un popor din cei inapţi pentru război şi curăţiţi de idolatrie. Din moment ce este adevărat că artizanul păcii reale poate să fie doar Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu nu va mai avea interes în cei apţi pentru război, în aceia care au incitat la război, sau au făcut carieră şi avere din purtarea războaielor. Pentru că era în mod constant pe picior de război, regele Saul avea obiceiul de a ţine pe lângă sine bărbaţi vânjoşi şi curajoşi. Au fost eroi în VT care s-au distins printr-o carieră de arme şi care au fost folosiţi de Dumnezeu în împrejurări dintre cele mai puţin faste pentru poporul Său. Printre bărbaţii care s-au distins pe câmpul de luptă se pot aminti: Iosua, Caleb, Ehud, Ghedeon, Iefta, Samson, Saul, Ionatan, David, cei 37 de viteji ai lui David, Benaia, Iehu, Neemia şi mulţi alţii. Dumnezeu a avut loc şi pentru ei în realizarea planului Său. Sfârşitul istoriei va dezlega cea mai redutabilă forţă militară a universului: marea oştire îngerească condusă de Domnul-Domnilor şi Împăratul-Împăraţilor, Cuvântul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu, Leul din seminţia lui Iuda, Odrasla şi Rădăcina lui David. Înaintea acestei forţe nu va putea să stea nimic în picioare.

În poporul Său Dumnezeu nu are nevoie de oameni care să impresioneze prin statura lor. Prin urmare tot ceea ce investim acum în trupuri cât mai „fit” are importanţă doar pentru lumea de acum. Exerciţiile fizice ne ajută să luptăm cu sedentarismul, dar nu sunt ne niciun folos pentru evlavie. Spre dezamăgirea multora, Dumnezeu are ochiul format pentru partea ascunsă a omului. La fel ca şi profetului Samuel, Dumnezeu ne poate spune şi nouă: „Domnul nu se uită la ceea ce se uită omul. Omul se uită la înfăţişare, pe când Domnul se uită la inimă.” (1Sam. 16:7)

Din perspectiva veacului viitor Dumnezeu va avea atenţia asupra celor inapţi pentru război, asupra celor fără patrie şi asupra celor răniţi de Dumnezeu (Mica 4:6-7) pentru a întemeia cu ei o nouă Împărăţie. Celor cărora viitorul le este închis, Dumnezeu le deschide Împărăţia Sa. Celor pe care lumea nu pune preţ, Dumnezeu le oferă tot ceea ce este de nepreţuit. Celor care nu s-au regăsit pe pământ într-o patrie a lor, Dumnezeu le dă patria cerească.

Meditând la realitatea Bisericii, ap. Pavel constată că majoritatea este constituită din oameni lipsiţi după standardele omeneşti de înţelepciune, clasă şi avere (1Cor. 1:26-31). Lui Dumnezeu nu îi este ruşine să se afişeze cu ei, pentru că adevărata înţelepciune, clasă şi avere este la Dumnezeu din care derivă toate celelalte şi depind toate surogatele cu care noi suntem obişnuiţi şi care fac obiectul căutărilor noastre febrile.

Dumnezeu mai atrage atenţia prin profetul Mica asupra unui alt detaliu referitor la calitatatea poporului Său. Aceia care vor rămâne să intre în poporul Său vor fi curăţaţi de păcate şi debarasaţi de toate lucrurile care au concurat la încrederea lor: armata, vrăjitorii (funcţionarii cultici), idolii (obiectele de cult) şi asociaţii lor dintre neamuri (5:10-15). Dumnezeu interzisese regelui evreu să investească în armată (Deut. 17:16), ci să se bazeze pe miliţiile populare, pentru că Dumnezeu dorea ca victoriile de pe câmpul de luptă să fie hotărâte în mod indiscutabil pe criteriul dependenţei de Dumnezeu.

Personalul cultic şi obiectele de cult puteau fi folosite pentru a câştiga încredere în propriile resurse. Dumnezeu a judecat pe regele Saul pentru a consultat o necromantă în zorii luptei cu filistenii, l-a condamnat pe regele Solomon pentru mulţimea templelor păgâne construite la Ierusalim, pe regele Ahazia că s-a încrezut în Baal-Zebub pentru sănătatea sa, pe regele Manase că a adus idoli chiar în Templul de la Ierusalim.

Alţi regi s-au bazat pe alianţele lor cu popoarele păgâne şi Dumnezeu i-a sancţionat pentru lipsa lor de încredere în adevăratul Dumnezeu. Deşi exemple ne stau regi ca Ahab şi Ieroboam, la acest test au căzut şi regi credincioşi precum Iosia şi Ezechia.

Dumnezeu caută închinători care nu împart încrederea lor cu Dumnezeu cu alte persoane, instituţii sau lucruri.  „Căutaţi pe Domnul cât timp mai poate fi găsit! Chemaţi-L cât timp mai este aproape! Nelegiuitul să-şi părăsească calea, iar omul rău să renunţe la gândurile lui! Să se întoarcă la Domnul, Care îi va arăta îndurare, la Dumnezeul nostru, care Îl va ierta deplin!” (Is. 55:6-7). Domnul Isus caută ucenici, adică oameni care Îl slujesc cu o loialitate neîmpărţită. Domnul Isus sublinia încă de la începutul Predicii de pe Munte (Mt. 5:3-10) că singurii oameni care au cu adevărat viitor în Împărăţia lui Dumnezeu sunt: cei săraci în duh, cei îndureraţi, cei pasionaţi de dreptate, cei milostivi, cei cu inima curată, cei împăciuitori şi cei persecutaţi.

3. Dumnezeu are un plan şi nimeni nu-l poate schimba: nici chiar Asiria cu toată forţa ei militară. Până să se ajungă la vremurile viitoare când toate aceste lucruri deosebite se vor realiza, Israel are de trecut vremuri mai puţin faste. Evenimentele prin care urmează să treacă Israel sunt descrise prin metafora travaliului (4:9-10). Ca şi în cazul lăuziei, perioadă în care femeia este considerată necurată, Israel va trebui să stea departe de oameni, în câmpie. Exilul în câmpiile Babilonului face referire la deportarea la care îi va supune Asiria pe prizonierii de război, după modelul evreilor din Regatul de Nord (2Regi 17:24f). „Acolo Domnul te va răscumpăra” (4:10).

Popoarele aduse de asirieni ca să disciplineze Israel şi Iuda aveau senzaţia că se aflau acolo pe cont propriu şi prin voinţă proprie, dar Dumnezeu îi adusese: „El i-a strâns” (4:12). Popoarele şi-au imaginat că vor face ce vor voi cu ţara aceasta aşa cum au făcut cu celelalte teritorii cucerite. Să ascultăm cuvintele lui Rab-Şache, mareşalul lui Sanherib, care a ajuns la Ierusalim câteva decenii după profeţia lui Mica: „Nu-l lăsaţi pe Ezechia să vă amăgească, pentru că el nu va putea să vă izbăvească din mâna mea! Nu-l lăsaţi pe Ezechia să vă convingă să vă încredeţi în Domnul!” (2Regi 18:29). Câtă ignoranţă!

De fapt, Dumnezeu urma să îi aducă pe asirieni la Ierusalim pentru că avea să facă o demonstraţie cu ei acolo: „El i-a strâns ca pe nişte spice în aria de treierat”, continuă profeţia lui Mica (4:12). Ţinutul Ierusalimului avea să fie o mare arie de treierat, unde evreii aveau să treiere mândra armată a lui Sanherib. Aşa se va şi întâmpla, când înspăimântaţi de moartea subită a tovarăşilor lor, asirienii vor abandona totul în urmă şi vor face cale întoarsă în ţara lor (2Regi 19:35-36). Ezechia primise confirmare de la Dumnezeu prin profetul Isaia că „Sanherib nu va intra în cetatea aceasta” (2Regi 19:32). Această răsturnare de situaţie a fost atât de surprinzătoare încât rapoartele despre izbăvirea Ierusalimului au uimit o lumea întreagă. Babilonul şi-a trimis emisari să-l felicite pe Ezechia, iar regele evreu s-a lăudat ca şi cum această biruinţă a fost realizată prin iscusinţa sa (2Regi 20:12-19).

Biruinţa neaşteptată a lui Israel este descrisă şi în profeţia lui Mica prin trei imagini: turma lui Israel va fi izbăvită printr-un număr mic de păstori aşa încât se va putea spune că „El ne va izbăvi de asirian” (5:6), biruinţa lui Israel va fi ca roua a cărei cădere nu poate fi controlată (5:7) şi ca leul tânăr şi îndrăzneţ care nu poate fi oprit (5:8-9).

Cine citeşte cartea Apocalipsa nu poate să nu observe gradul ridicat de determinism al viitorului istoriei: Dumnezeu hotărăşte totul şi nici chiar mişcările diavolului nu scapă intenţiei pe care Dumnezeu le are cu lumea. „Domnul a făcut totul pentru un scop, chiar şi pe cel rău l-a făcut pentru ziua distrugerii” spunea proverbul (Pr. 16:4). Până şi diavolul acţionează în forţă pentru că ştie că mai are puţin timp şi va căuta să facă Împărăţiei lui Dumnezeu pagube cât mai mari (Ap. 12:12). De aceea scopul lui nu este să batjocorească pe cei care deja sunt supuşii lui, ci pe cei aleşi (dacă va fi cu putinţă), ne spune Domnul Isus (Mt. 24:24). Din păcate nu este cu putinţă să se atingă de cei aleşi pentru că Domnul nu îngăduie ca aceştia să fie ispitiţi peste măsură (1Cor. 10:12-13).

4. Dumnezeu va aduce planul Său la îndeplinire prin Mesia (Mica 5:1-4). Această temă va fi discutată într-o ocazie viitoare.

În concluzie, viitorul nostru este în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu. Nu există duşman prea puternic care să îi stea împotrivă. Dumnezeu dă un viitor celor care nu au fost atinşi de flagelul violenţei în această lume. Viitorul este determinat de Dumnezeu chiar dacă din perspectiva situaţiei curente nu se vede lucrul acesta. La finalul istoriei stă Dumnezeu cu poporul Său curăţit de toate relele şi de toţi răii.

S-au emis tot felul de scenarii cu privire la sfârşitul lumii, dar prea puţine Îl includ pe Dumnezeu. Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul Cerului şi al Pământului.

Reclame

Comentarii închise la Viitorul poporului lui Dumnezeu este în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu (Mica 4-5)

Din categoria Mica

Cum a ajuns păcatul atât de influent? (Mica 2-3)

Păcatul acţionează prin influenţe din aproape în aproape: Samaria  Lahiş – Ierusalim. 

Încă din capitolul 1 suntem avertizaţi că păcatele identificate de Dumnezeu în cetăţenii Ierusalimului, provin din influenţa Samariei (1:9) şi a Lahişului (1:13). Păcatele Samariei au ajuns să influenţeze pe locuitorii Iudeei până în apropiere de Ierusalim. Cum capitala Iudeei nu era departe de graniţa cu Regatul de Nord nu este greu de imaginat că influenţa morală a efraimiţilor a ajuns şi la Ierusalim.

Într-o lume ca şi a noastră în care unul dintre cuvintele de ordine este globalizarea (adică se gândește în termeni globali), într-o lume măcinată de relativism (adică se resping absolutele), într-o lume în care ideile circulă de pe un meridian pe altul la fel de repede ca şi oamenii, nu ne putem mira de faptul că ceea ce se întâmplă într-un loc îndepărtat de pe faţa pământului ajunge şi la noi cu viteza sunetului.

Înainte ca să se inventeze aeronavele era nevoie de mai mult timp pentru călătorie, motiv pentru care şi impactul ideilor era simţitor mai redus, se făcea din aproape în aproape. Persanii sunt până astăzi apreciaţi pentru faptul că au inventat sistemul poştal, astfel încât în câteva zile decretele imperiale ajungeau la cunoştinţa cetăţenilor de la marginile imensului lor imperiu.

Astăzi ideile bune circulă repede, dar cele rele prind și mai repede viză de emigrare şi primul avion. Este uşor să ne disculpăm aruncând vina pe alţii, pe originatorii ideilor şi pe colportorii lor. Este adevărat că Dumnezeu îi judecă aspru pe cei care pun pietre de poticnire înaintea semenilor lor (Mt. 18:6-7). Totuşi, fiecare suntem responsabil în dreptul nostru cu ceea ce facem cu răutatea pe lângă care trecem: o luăm cu noi, o ferim din drum sau o ignorăm. Vezi situaţia din Grădina Eden în care Adam este ţinut responsabil pentru familia sa, dar aruncă vina pe soţia sa, iar când Eva este confruntată ea aruncă vina pe şarpe. De fapt fiecare era responsabil în dreptul său: Adam că nu îşi folosise discernământul şi a încălcat porunca lui Dumnezeu, Eva că nu îşi folosise autoritatea asupra fiarelor şi s-a lăsat indusă în rebeliune.


Păcatul acţionează în lipsa referenţilor sfinţeniei.

Lahişul este o cetate fortificată construită de Solomon şi reparată de alţi regi după el pentru a proteja capitala Iudeei de invaziile dinspre sud-vest. Pentru că nu aveau Templu şi, deci, le lipseau constrângerile religioase ale iudeilor de la Ierusalim, locuitorii din Lahiș îşi permiteau să se manifeste în orice fel găseau de cuviinţă. Modul de viaţă samaritean îşi găsise loc în viaţa cosmopoliţilor din Lahiş.

A fi cosmopolit înseamnă a fi pestriţ, a accepta diversitatea ca şi o caracteristică naturală a societăţii. De regulă ei i se ataşează toleranţa faţă de stilul de viaţă al altora. Nicio problemă în această convingere câtă vreme ea nu afectează concepţia noastră despre lume şi viaţă. De la cosmopolitul tolerant până la pierderea absolutelor nu este cale lungă. Ea trece, însă, în mod obligatoriu prin demobilizarea religiei. Când cosmopolitul ajunge să proclame relativismul ideilor şi irelevanţa religiei atunci avem o problemă gravă.

Cosmopoliţii nu sunt stânjeniţi de oamenii sfinţi care îşi fac ritualurile lor în clădiri consacrate, sau se manifestă în tăcere în locuri publice. În parcurile englezeşti până şi creştinii se uită cu admiraţie la yoginii care fac exerciţii de respiraţie şi meditaţie. Creştinii care proclamă public cu vocea convingerile lor sunt consideraţi o pacoste. Mai multă trecere au ţigăncile care ghicesc viitorul în parcurile de distracţie decât evangheliştii itineranţi.

Secularizarea înseamnă în primul rând pierderea patrimoniului Bisericii în proprietatea statului. Totuşi secularizarea are şi un alt sens, acela prin care ceea ce ţinea de apanajul Bisericii este însuşit de stat. Educaţia, asistenţa socială şi moralitatea au fost secularizate. Astăzi cine mai îndrăzneşte să-şi educe copiii acasă? Câţiva separaţionişti încăpăţânaţi. Cine mai îndrăzneşte să facă asistenţă socială? Câteva biserici locale în care se află creştini cu inimă largă. Cine mai îndrăzneşte să dezbată public chestiunea moralităţii? Prea puţini teologi şi mai mulţi diletanţi, dar insuficienți şi aceştia. Statul vrea să ne ia dreptul de a ne educa proprii copii nu pentru că o face mai bine, ci pentru că nu vrea să îi educăm în spiritul Evangheliei. Statul ne-ar lua dreptul de a face asistenţă socială pentru că în Biserică nu permitem lenevia şi parazitismul și nu îi vom asista pe cei iresponsabili. Statul vrea să ne ia dreptul de a face morală, pentru că normele aspre ale moralei creştine nu potrivesc toleranţei şi relativismului majorităţii.

Domnul Isus declara despre ucenicii Săi care trăiesc după modelul Său că sunt sarea pământului şi lumina lumii (Mt. 5:13-16). Dacă sării îi lipseşte capacitatea de a săra, nimic nu mai împiedică degradarea lumii. Dacă lumina se transformă şi ea în întuneric, nimic nu mai împiedică intrarea lumii în beznă totală. O dată ce glasul Bisericii va înceta să se mai audă, răutatea se va manifesta în toată mărimea şi urâciunea ei. Pavel îi învăţa pe tesalonieni că manifestarea deplină a Anticristului nu se poate face până când „cel care-l împiedică acum să fie dat la o parte” (2Tes. 2:7). Nu este clar cine este acesta, dar câtă vreme mai există o voce care proclamă diferit decât majoritatea şi proclamă standardul dreptăţii lui Dumnezeu, răul nu are cum să se manifestă în toată puterea. Fie ca Biserica să reprezinte elementul care adduce echilibrul în lume.

Tot Domnul Isus atrăgea atenţia ucenicilor că, întrucât toată lumina vine prin ochi, „ochiul rău” lipseşte tot trupul de lumină. „Ochiul rău” este o expresie care înseamnă avariţie, lăcomie de avere (Mt. 20:15; Mc. 8:20-23; cf. Deut. 15:9; 28:54-56; Pr. 23:6; 28:22). Aceasta este cea mai crasă evidenţă a lipsei dragostei de fraţi despre care ap. Ioan avea curajul să spună că dovedeşte trăirea în întuneric (1Ioan 2:8-11).

În capitolele 2 şi 3 profetul Mica adaugă acestor cauze altele mai specifice.

Păcatul acţionează prin poftele fanteziste ale oamenilor (2:1-5).

Dumnezeu le demască prin Mica şi le şi condamnă. Oamenii au fantezii de toate felurile, dar în cele mai multe dintre acestea se imaginează în situaţii nerealiste, sau care nu se vor întâmpla niciodată în realitate. Este potrivit şi de dorit să-ţi acorzi timp pentru planificarea activităţilor din ziua şi perioada următoare. Este o problemă când activităţile acelea sunt păcătoase prin faptul că Îl exclud pe Dumnezeu din ele. Mica îi sancţionează pe aceia care vor să ajungă latifundiari pe spesele micului proprietar, luându-i-se pe bani puţini mijloacele de existenţă. În contextul evreiesc proprietatea imobiliară putea fi înstrăinată numai ca ultim mijloc pentru supravieţuirea familiei şi trebuia însoţită de protecţia socială a comunităţii faţă de el.

În societatea modernă proprietăţile au un alt regim. Există, însă, prea mulţi agenţi imobiliari care au făcut cu neruşinare averi din vânzarea la supra-preţ a unor terenuri cumpărate la preţuri derizorii de la mici producători aflaţi în faliment sau în incapacitate de plată. Unde este onoarea aici? Lumea fără Dumnezeu o numeşte spirit capitalist. Aceasta este mai degrabă cămătărie cu acte în regulă. Cumpărătorii nu au urmărit binele comunităţii, să redea agriculturii terenurile respective, ci binele personal în defavoarea celorlalţi deposedaţi de bună-voie de singura lor sursă de venituri. De ce încă este posibil ca într-o țară europeană ca România să existe cămătari? Pentru că nu există o lege care să le interzică activitatea, astfel încât cei vulnerabili să nu le caute ajutorul. Presiunea de a avea lucruri chiar dacă nu au posibilitatea să le cumperi şi să le întreţii este prea mare pentru unii oameni.

Iacov îi învăţa pe fraţii înstăriţi din adunare să fie mai moderaţi cu planificările şi să admită că împlinirea acestora depinde de Dumnezeu (Iv 4:13-17). Cât de corect poate să fie să cumperi hectare de teren, să le scoţi din circuitul agricol şi fără să investeşti nimic în ele (drumuri, apă, canalizare, curent, etc) să le vinzi pe parcele la un preţ de 50-100 de ori mai mare? Cât poate fi procentul câştigului tău? De ce la noi în ţară se poate aşa ceva, iar în altele mai civilizate nu se poate? Pentru că păcatelor nu li se spune pe nume, nu pentru că ele nu ar exista.

Sentinţa pentru oameni de această speţă constă nu numai în pierderea proprietăţilor şi a moştenitorilor. Dumnezeu în dreptatea Lui va găsi mijloacele pentru ca aceste lucruri să se întâmple. Principiul care este la lucru aici este următorul: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi! Nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi! Iertaţi şi veţi fi iertaţi! Daţi şi vi se va da! Căci cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura!” (Luca 6:37-38) Pe cei care au deposedat pe alţii doar pentru ca să-şi mărească luxul, Dumnezeu îi va deposeda de proprietăţile lor.

Regele Ahab a ţinut cu tot dinadinsul să aibă proprietatea lui Nabot, nu pentru a construi un obiectiv de interes naţional, ci pentru a avea o grădină de zarzavaturi mai aproape de casă. Când s-a izbit de refuzul lui Nabot, soţia lui i-a venit în ajutor şi l-a deposedat prin forţă pe bietul om de moştenirea lui. Dumnezeu l-a judecat sever pe Ahab pentru insolenţa lui, promiţându-i deposedare de tot ce are şi desfiinţarea dinastiei. Când a auzit Ahab ce planuri are Dumnezeu cu el (uluitor lucru se întâmplă acum!), s-a pocăit. Sentinţa nu a mai putut fi schimbata: Ahab a avut parte de o moarte violentă, Izabela a fost asasinată, ţara a fost slăbită prin invazii, iar dinastia lui Ahab a fost ştearsă de pe faţa pământului în timpul domniei fiului său de către Iehu.

Acelaşi ap. Iacov ne atrăgea atenţia că Dumnezeu încearcă pe credincios, iar ispitirea nu este lucrarea Sa. Ispita face uz de capul de pod existent în fiecare om: pofta. Aşadar momeala constă în împlinirea unei pofte, împlinirea unei dorinţe care ne oferă o experienţă nouă, un avantaj, o cunoştinţă suplimentară. Aşa cum au constatat şi primii oameni în Grădina Eden, invitaţia şarpelui li s-a părut bună pentru că „rodul pomului era bun de mâncat, plăcut la înfăţişare şi de dorit să facă pe cineva înţelept” (Gen. 3:6). Când momeala este muşcată apare păcatul ce atrage înstrăinarea de Dumnezeu (Iv 1:12-15).


Păcatul este promovat de exemplul rău al profeţilor (2:6-13, 3:5-8). 

Dacă păcatul ar veni doar de la cetăţeni certaţi cu legea şi cu Dumnezeu, tot ar mai fi speranţă pentru ţară. Însă când liderii ţării sunt deturnaţi de la scopul promovării şi menţinerii unui standard de moralitate în ţară, atunci ce speranţă mai poate fi pentru locuitorii ei?

Constatăm că pe vremea lui Mica profeţii fuseseră demobilizaţi de la rolul lor de a sta în picioare vertical ca referenţi ai moralităţii şi pretind că predicarea de tipul celei promovate de Mica sabotează moralul poporului. Profetul Ieremia a fost găsit vrednic de moarte de unii dintre contemporanii săi pentru că descurajează poporul prin mesajele sale (26:11; 38:4). Săracul Ieremia nu le prea avea cu politica. Profetul Amos a fost izgonit din Samaria de profetul de curte Amaţia, care a căutat să-i intenteze proces la rege pe baza acuzei de lezmajestate (Amos 7:11-12). Profeţii contemporani lui Mica preferau în schimb să vorbească despre îndurarea lui Dumnezeu, despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cu Israel (2:7).

Mica nu se rabdă, ci le scoate în evidenţă toate relele pe care le fac, de data aceasta parcă şi mai bine nuanţat (2:8-9). Deposedarea săracilor de proprietăţile lor fără niciun interes pentru măsuri de protecţie socială, îi califică pe aceşti oameni exact pentru sentinţa anunţată deja şi repetată încă o dată: pierderea proprietăţilor şi plecarea în exil (2:10). Ce se mai poate face unui popor care şi-a învrăjbit cetăţenii între ei? Ce viitor mai are un popor în care duşmănia îl macină din interior?

Mica demască tipul de profet preferat de un popor cu astfel de orientări: profetul care anunţă belşugul şi oportunităţi de huzur şi benchetuire. Profetul Amos îşi demască pe contemporanii din Samaria care promovau alte valori decât cele inspirate de Dumnezeu şi le puneau pumnul în gură profeţilor (Amos 2:12). În Samaria erau la modă câteva slogane: „Domnul, Dumnezeul oştirilor este cu noi!” (Amos 5:14) „Ziua Domnului vine în folosul nostru” (Amos 5:18), „Suntem la adăpost pe muntele Samariei” (Amos 6:1), „Suntem nişte viteji” (Amos 6:13-14), „nu se va apropia de noi nenorocirea şi nu ne va ajunge” (Amos 9:10).

Profeţii se făceau responsabili de înstrăinarea poporului prin faptul că inventau vedenii în funcţie de client. Dacă erau întreţinuţi şi aveau clienţi generoşi, profeţii erau inspiraţi să anunţe vremuri de pace. Pentru aceia care nu le ofereau sprijin material aveau predicţii mai războinice. Pentru că au făcut această distincţie între clienţi şi nu şi-au luat în serios vocaţia, care îi obliga să se lase la îndemâna lui Dumnezeu pentru mesajele lor, profeţii urmau să fie judecaţi. Ei vor urma să nu mai primească niciun fel de revelaţie şi vor fi împiedicaţi să le aibă chiar şi atunci când vor încerca să şi le inducă. Aşa se face că vor rămâne inutili, muţi şi ruşinaţi.

Spre deosebire de aceşti profeţi profesionişti, Mica musteşte de Duhul lui Dumnezeu, fapt care se vede prin chemarea la dreptate socială adresată lui Israel şi confruntării sale cu păcatul săvârşit (3:8). Originea modestă a profetului Mica din Moreşet nu îl împiedică să se înfrunte cu profeţii cu pedigree din Samaria şi Ierusalim, pentru că de partea sa era Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Profetul Amos nu se jena să admită faptul că el nu facea parte din breasla autorizată a profeţilor (7:14-15), dar nici nu-l împiedica să aducă cu autoritate un mesaj pentru ţară, pentru nobili şi chiar pentru profetul Amaţia.

Profetul Ieremia ne mai învaţă ceva cu privire la concurenţa dintre profeţi. Dumnezeu în înţelepciunea lui permite să coexiste profeţii autentici cu profeţi falşi. Profeţiile optimiste se află în gura profeţilor falşi atunci când ţara merge într-o direcţie greşită şi situaţia este deplorabilă. Profeţiile de judecată sunt o dovadă a inspiraţiei divine pentru că îndrăzneala de a aduce un mesaj de acuzare a omului necăjit nu poate veni din înţelepciunea omenească. Întrucât omul necăjit caută mângâiere, predicatorul care vrea să aibă trecere înaintea audienţei sale nu aduce vorba despre sentinţa lui Dumnezeu, ci despre ieşirea din necaz. Exact această mângâiere o caută omul când vine acasă la soţia lui, sau la pahar (Pr. 31:6-7).

Păcatul este promovat de exemplul rău al căpeteniilor (3:1-4, 9-12)

Liderii poporului lui Dumnezeu, dintre câte popoare există pe pământ, trebuiau să ştie mandatul pe care îl aveau. În numele lui Dumnezeu, Mica îi ţine responsabili pe conducătorii poporului său pentru ca nu erau garanţii dreptăţii în Israel. De la ei exista aşteptarea de a cunoaşte standardul dreptății şi de a fi pasionaţi pentru împlinirea dreptăţii în ţară. Realitatea contrazicea această aşteptare legitimă, pentru că purtarea lor arăta opusul. Jupuirea israelitului este o metaforă pentru modul în care cetăţenii sunt extorcaţi de toate resursele lor, aşa puţine câte sunt. Ca şi cum nu ar fi fost destul, imaginea este suplimentată de o alta şi mai gravă, care descrie victima ca pe o bucată de carne fiartă în cazan, procedură prin care tot ce este mai folositor este dat uşor de pe oase. Culmea nebuniei arătată prin această imagine sugerează că exploatarea omului nu se opreşte aici, ci este continuată cu fierberea oaselor pentru săpun. Ce se poate spune despre liderii unui popor care îşi înfometează propriul popor şi îl exploatează prin dări şi biruri, negându-le până şi bruma necesară pentru supravieţuire, făcând din concetăţenii lor nişte morţi vii. Peste aceşti oameni care nu s-au arătat vrednici de încrederea lui Dumnezeu, Mica anunţă sentinţa Domnului: „când vor striga către Domnul, El nu le va răspunde” (3:4).

Ezechiel a folosit metafora cazanului pentru Ierusalim de două ori în cartea sa (cap. 11, 24). A doua ocazie a coincis cu ajunul căderii Ierusalimului sub armatele lui Nebucadneţar. Domnul îi descoperă lui Israel că urmează să procedeze întocmai cum au făcut liderii lui Israel cu poporul Domnului şi nu va fi mai fi timp pentru revocarea decretului Său. Dumnezeu va pune în vasul suferinţei cele mai bune bucăţi de carne şi le va fierbe până se vor topi şi oasele, aşa încât cazanul va putea curăţit de rugina sa (vinovăţia pentru infidelitatea cetăţii). Ezechiel încheie: „A venit vremea şi voi face întocmai! Nu te voi cruţa, nu voi avea milă şi nu-Mi va părea rău! Vei fi judecată după purtarea ta şi după faptele tale.” (Ez. 24:14)

După ce le atrage din nou atenţia profeţilor, Mica revine la liderii poporului şi le găseşte ca şi notă comună corupţia generalizată manifestată prin plăţi ilicite. În loc să cunoască dreptatea (3:1) aceşti lideri sucesc dreptatea şi au silă faţă de dreptate (3:9), în loc să iubească binele aceşti lideri iubesc răul (3:2), în loc să zidească Ierusalimul prin dreptate, aceşti lideri îl zidesc prin nedreptate şi violenţă. Cu toţii – judecători, preoţi şi profeţi – sunt fascinaţi de îmbogăţire peste noapte, motiv pentru care sunt dispuşi să altereze tot ce este sfânt şi drept pentru o plată ilicită (3:11). Ce este mai strigător la cer este faptul că, în ciuda acestui comportament deviant, liderii mai au şi curajul să pretindă: „Domnul este în mijlocul nostru. Nu va veni peste noi nicio nenorocire!” (Mica 3:11)

Domnul le atrage atenţia evreilor că nedreptatea socială şi corupţia generalizată face devoţiunea nefolositoare. Unele dintre cele mai celebre cuvinte ale profeţiei lui Mica se referă tocmai la importanţa copleşitoare a dreptăţii în raport cu religia. În Mica 6:6-8 sunt puse în contrast arderile-de-tot cu dreptatea şi Dumnezeu arată înspre esenţa relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său care priveşte schimbarea caracterului, nu a religiei. Folosindu-se hiperbola, profetul subliniază că nici măcar jertfele umane nu au niciun folos câtă vreme caracterul a rămas neschimbat.

Tocmai din pricina liderilor, Dumnezeu va aduce ruina peste Ierusalim şi întreaga naţiune va avea de pierdut (3:12). Ce este de făcut când liderii nu mai dau ascultare profeţilor, sau când aceştia şi-au asigurat sprijinul profeţilor pentru relele lor? În societatea democratică, poporul se poate pronunţa prin vot împotriva liderilor care l-au dezonorat.

Sentinţa de demolare a Ierusalimului şi de scoatere din circuit a capitalei lui Iuda trebuie să fi venit ca un duş rece peste iudei. Oricât de incredibilă părea această predicţie, din moment ce Ierusalimul găzduia Templul Domnului, exact aceasta avea în vedere Dumnezeu să se întâmple. Regele Ezechia a înţeles mesajul trimis de Mica, a cerut consilierea profetului Isaia şi s-a rugat cu smerenie înaintea Domnului, iar Domnul i-a promis că aceste cuvinte drastice nu se vor împlini în vremea domniei sale (2Regi 20). Nici chiar regele Ezechia nu a fost grabnic la ascultare de Dumnezeu, pentru că mai întâi a încercat tot ce i-a stat în putinţă: pregătirea de război şi plata unui tribut foarte generos (inclusiv din vistieria Templului – 2Regi 18:7-16). Numai după ce şi-a văzut ţara dată cu tăvălugul, fortificaţiile demolate şi numai când asirienii au bătut la porţile Ierusalimului Ezechia s-a întors cu umilinţă spre Domnul prin profetul Său. Uneori aşa face Dumnezeu cu cel pe care îl iubeşte: îi ia mai întâi toate proptele, toate mijloacele în care el se încrede, pentru ca să se poată încrede numai în Domnul.

Pictorul spaniol Francisco de Goya scria în 1797 pe una dintre picturile sale: „Somnul raţiunii naşte monştrii”. El se imagina în tablou somnolent, punând capul pe o masă pe care scria aceste cuvinte. În felul acesta imagina rostul autorului într-o lume a ideologiilor în continuă schimbare. Evident, mulţi au preluat acest citat celebru şi l-au folosit pentru a comenta pe marginea relelor din societate. Noi suntem creştini şi cred că somnul raţiunii poate să fie calificat drept lipsa vegherii (1Pt. 5:8-9).

Oracolul despre vremuri mai bune (2:12-13)

Am păstrat pentru sfârşit partea cea mai bună. Chiar dacă nu lipsesc, oracolele de speranţă sunt aşa de puţine în Mica. Amos dăduse un singur semnal de speranţă abia la sfârşitul cărţii (9:11-15). Mica nu s-a răbdat până la sfârşit: el şi-a presărat cartea cu crâmpeie de speranţă. În 2:12-13 este primul dintre ele. Altele apar în capitolele 4, 5 şi 7.

De data aceasta promisiunea de mai bine anunţă vremuri mai bune pentru … rămăşiţa poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu promite că îl va strânge pe poporul Său de pe unde este împrăştiat, îi va da siguranţa necesară şi un lider nou ca Împărat, niciun altul decât Domnul Însuşi. Acelaşi viitor este văzut şi de Ezechiel, care anunţă că Dumnezeu Însuşi va prelua conducerea poporului Său şi nu se va mai încrede în păstori omeneşti (Ez. 34). Zaharia vede mai clar momentul în care Dumnezeu Însuşi va deveni pastorul poporului Său, Îl vor îndepărta, vor realiza ce au făcut, se vor întoarce cu pocăinţă spre Dumnezeu şi „Domnul va fi Împărat peste tot pământ” (Zah. 14:9).

Comentarii închise la Cum a ajuns păcatul atât de influent? (Mica 2-3)

Din categoria Carte comentată, Mica

Când este prea târziu pentru pocăinţă?

Introducere

Nu ştim despre Mica decât că se trăgea din Moreşet. Datorită faptului că îi erau cunoscute dedesubturile conducerii locale se presupune că ar fi fost un judecător / prezbiter în localitatea aceasta. Numele său este o abreviere de la Miha-iahu care înseamnă „cine este ca Domnul?” o întrebare pe care o regăsim către finalul cărţii lui Mica (7:18) şi care a dat numele acestei serii.

Prima jumătate a sec. al VIII-lea a.Chr. reprezintă cei mai buni ani ai regatelor evreieşti de la David şi Solomon încoace. În a doua jumătate a sec. al VIII-lea, însă, creşte şi pericolul asirian dinspre nord-est, care este îngăduit de Dumnezeu asupra regatelor evreieşti ca măsuri de sancţionare a unor popoare în continuă înstrăinare de Dumnezeu. Istoria şi Biblia mărturisesc de nu mai puţin de cinci invazii asiriene:

743-738, Prima invazie, cea condusă de Tiglat-Pileser III – regele Menahem plăteşte tribut

734-732, A doua invazie, cea condusă de Tiglat-Pileser III, Israel participă la coaliţia antiasiriană, Iuda devine un stat marionetă al Asiriei

725-722, A treia invazie, cea condusă de Şalma-Neser V, căderea Samariei

712-711, A patra invazie a lui Sargon II, alianţei anti-asiriane organizată de Aşdod i se opune Isaia (cap. 20).

701 A cincea invazie, cea condusă de Sanherib împotriva lui Ezechia (Is. 36-37; 2Regi 18:13-19:37; Mica 4:6-13).

Aproape că nu treceau zece ani ca invadatorii asirieni să nu treacă prin ţară. După cei 50 de ani de glorie ai celor două regate sub domnia lui Ieroboam al II-lea în nord şi al lui Uzzah (Ozia/Azaria) în sud, poporul experimenta o degradare constantă a relaţiilor cu vecinii.

•Din perspectiva mişcării profetice, sec. al VIII-lea este cunoscut drept perioada clasică, epoca de aur a profetismului. Primii profeţi scriitori evrei care activează în acest secol şi despre a căror biografie şi învăţătură ni s-au mărturii sunt Iona, Amos şi Osea (în nord), Isaia şi Mica (în sud). Profetul Mica a slujit pe Domnul pe vremea regilor Iotam, Ahaz şi Ezechia (740-700 a.Chr.).

Dacă noi am fi trăit pe vremea lui Mica, am fi putut deosebi semnele vremurilor? Domnul Isus îi acuza pe contemporanii Săi de capacitatea aceasta esenţială. „Apoi le-a mai zis mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se la apus, ziceţi imediat: «Vine ploaia!» şi aşa se întâmplă.  Iar când vântul suflă din sud, ziceţi: «Va fi arşiţă!» şi aşa se întâmplă. Ipocriţilor! Înfăţişarea cerului şi a pământului ştiţi s-o deosebiţi, dar perioada aceasta cum de n-o deosebiţi?” (Luca 12:54-56)

Noi ştim pe ce lume trăim? Cum putem ştii pe ce lume trăim? Ce trebuie să ştim pentru a ne putea da seama de lumea în care trăim?

Mica are nişte răspunsuri pentru noi. Primele două lecţii din profeţia lui Mica sunt următoarele: trebuie să ştim cine este Dumnezeu şi cum acţionează păcatul.

Este prea târziu pentru pocăinţă

1.… când Dumnezeu îşi anunţă profetul (1:1).

Profetul este omul privilegiat să i se descopere planul lui Dumnezeu. Existenţa profeţiei este în ea însăşi dovadă existenţei unui plan prestabilit al lui Dumnezeu, altminteri profeţia nu are sens. „Stăpânul Domn nu face nimic fără să-şi descopere hotărârea robilor săi, profeţii” spunea Amos (3:3-8).

Balaam se lăuda cu percepţia sa de a avea „ochii deschişi”, de a auzi „spusele lui Dumnezeu” şi de a vedea o viziune de la Dumnezeu (Num. 24:3-4). Mica-ben-Imla avertizează că nu poate profeţi la comandă ci doar ceea ce îi spune Domnul (1regi 22:14). Tot el ne spune cum are loc această inspiraţie profetică privitoare la evenimentele viitoare: „Am văzut tot Israelul … Domnul şezând pe tronul Său … duhul care îl va amăgi pe Ahab …” (1Regi 22). Revelaţia lui este specifică: moartea lui Ahab, dezvăluie metoda folosită pentru inducerea în eroare a regilor evrei, sentinţa asupra profetului Zedechia, şi are curajul să-şi ia audienţa de martori.

Desigur, există şi profeţi falşi care îşi însuşesc limbajul profeţilor autentici (Ezechiel 13). Care sunt testele biblice ale profeţiei autentice? Profeţia se împlineşte întocmai în toate detaliile (Deut. 18:21-22). Profetul se închină doar Domnului şi nu îndeamnă la idolatrie (Deut. 13:1-5). Profetul are un caracter nobil, face fapte vrednice de Dumnezeu (Ez. 14:1-11; Mt. 7:15-23).

Este prea târziu pentru pocăinţă

2. … când Dumnezeu invocă martorii  (1:2).

Anunţurile divine nu sunt acelaşi lucru cu decretele divine. Solemnitatea discursului lui Mica indică înspre decretele lui Dumnezeu. Anunţurile divine sunt declaraţii de intenţie ale lui Dumnezeu, care arată că dacă situaţia rămâne neschimbată vor fi nişte consecinţe evidente (Gen. 12:1-2; 17:1-2; Ier. 26:4-6; Iona 3:1-2; Zah. 8:14-15).

Discursul formal este un indiciu al seriozităţii exprimării verbale. Jurământul punea capăt disputelor dintre părţi şi negocierile erau concluzionate spre mulţumirea părţilor. Jurământul se încheia cu ridicarea mâinii drepte şi prin folosirea unor formule prin care se invoca o autoritate superioară, inclusiv Dumnezeu.

Dumnezeu Însuşi se obligă prin formulări solemne de acest tip (Deut. 32:40-43). Autorul Epistolei către evrei interpretează în acest fel promisiunile lui Dumnezeu către Avraam (Gen. 12:2-3, cf. Evrei 6:13-19). De fapt formula „pe Mine Însumi jur” apare în Biblie de patru ori: Gen. 22:16, Is. 45:23, Ier. 22:5, 49:13.

Este prea târziu pentru pocăinţă

3. … când Dumnezeu porneşte spre împlinire (1:3-4).

În mod curent Dumnezeu se slujeşte de îngeri pentru împlinirea misiunilor Sale.

În mod normal un singur înger este suficient pentru a reprima o puternică oştire profesionistă (2Regi 19:35).

Ocazional, Dumnezeu pune cavaleria grea în mişcare. Dumnezeu trimite în ajutorul lui Israel armata sa de îngeri, fapt care nu era cunoscut decât de profetul său (2Regi 6:15-17).

În mod cu totul excepţional, Dumnezeu intervine personal.

Teofaniile sunt arătări ale lui Dumnezeu prin care se angajează activ în  rezolvarea unor situaţii conflictuale şi aplicarea unei sentinţe rostite. Domnul îi răspunde lui Iov „din mijlocul furtunii” (38:1). Domnul foloseşte dezlănţuirea elementelor naturii pentru a-şi face intrarea intrarea maiestuoasă între oamenii care l-au nedreptăţit prin meditaţiile lor. În 2 Samuel 22 / Psalm 18 David descrie sosirea lui Dumnezeu în ajutorul Său şi împotriva duşmanilor săi. Habacuc 3 îl descrie pe Dumnezeu venind în ajutorul poporului Său. Asocierea lui Dumnezeu cu heruvimii din aceste tablouri ilustrează realitatea tronului lui Dumnezeu purtat de heruvimi (Ez. 1, 9).

Este prea târziu pentru pocăinţă

4. … când Dumnezeu cere socoteală vinovaţilor (1:5).

Vinovăţia este evidentă pentru Dumnezeu precum capitalele sunt pentru ţările lor.

Neruşinarea a ajuns la culme. Decadenţa a ajuns să circule în esenţe tari. Capitalele regatelor evreieşti reprezentau culmea păcătoşeniei lui Israel.  Evreii se lăudau cu standardul lor scăzut de moralitate prin faptul că înseşi capitalele lor se afişau cu el.

O conştiinţă apăsată de vina păcatului nu îl poate ignora, ci îl mărturiseşte şi acceptă soluţia lui Dumnezeu prin credinţă. Conştiinţa unor păcătoşi devine imună la mustrare şi nu acceptă păcatul personal, ci din contră se laudă cu el. Conducătorii lui Israel făceau abstracţie de situaţie decadentă din ţară şi de consecinţele aduse peste ei de Dumnezeu pentru păcatele lor (cf. Amos 6:6).

Este prea târziu pentru pocăinţă

5. … când Dumnezeu decretează distrugerea totală (1:6-7).

Dumnezeu judecă mândria societăţii doborând la pământ construcţiile monumentale. Dumnezeu judecă mândria poporului său lovind în înşişi idolii săi.

La Babilon Dumnezeu a intervenit oprind lucrările „turnului care se dorea a atinge cerul”. Tot la fel Dumnezeu a decretat distrugerea Samariei prin Amos, începând cu clădirile monumentale (Amos 3:13-15). Distrugerea a tot ce era impozant era un semn de umilire a poporului. Oare nu aceasta urmăreau teroriştii arabi să realizeze în SUA prin atentatele din 11 septembrie 2001?

Politica de cucerire a asirienilor presupunea executarea nobililor şi a combatanţilor şi deportarea supravieţuitorilor. În locul lor erau deportaţi alţii din teritorii îndepărtate. Tehnica a fost folosită de sovietici şi de popoarele comuniste sub numele de reeducare şi Gulag. Politica de cucerire a babilonienilor presupunea executarea rebelilor, deportarea nobililor şi graţierea supravieţuitorilor lipsiţi de importanţă sub conducerea unui guvern-marionetă. Dumnezeu îngăduia sancţionarea tuturor vinovaţilor şi recuperarea poporului prin rămăşiţă. Tot ce era mai mândru în ţară, care luase locul lui Dumnezeu, era doborât în ţărână.

Polemica anti-idolatră face istorie prin profeţii scriitori. Totul a început cu confruntarea dintre Dumnezeu şi zeii Egiptului (Ex. 12:12). Dumnezeu făcuse promisiunea de a-i sancţiona pe evrei pentru idolatria lor încă de pe vremea lui Moise (Deut. 29:16-18). Pe vremea judecătorilor filistenii au luat captiv Chivotul Legământului şi l-au depus ca trofeu în templul lui Dagan, doar ca să afle a doua zi pe zeul lor căzut de pe soclu înaintea Chivotului. A doua zi l-au găsit cu capul şi mâinile tăiate pe prag (1Sam. 5:1-5). Nimic nu îl stârneşte pe Dumnezeu mai mult decât închinarea la idoli (Isaia 2:6-23). Isaia anunţă că tot ce este înălţat deasupra lui Dumnezeu urmează să fie dat jos de pe soclu.

Este prea târziu pentru pocăinţă

6. … când profetului nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să se bocească (1:8-16).

Zicătoarea „Evreii ştiu cel mai bine să … moară” vorbeşte despre vocaţia de martir a acestui popor (Zus Bielski în filmul Defiance). Totuşi evreii ştiu foarte bine şi să se bocească, tot la fel cum românii ştiu cel mai bine să se plângă şi să improvizeze.

Profetul recurge la măsura extremă de a se boci desculţ şi gol în anticiparea evenimentelor viitoare când alte o duzină de cetăţi israelite i se vor alătura. Unele dintre acestea nu au fost identificate. Localităţile din lista lui Mica provin din zona dealurilor submontane ale Iudeei numită Şfela. În textul din Isaia 10:28-32 se face referire la alte cetăţi din ţinutul lui Beniamin.

Cronicile asiriene mărturisesc despre o campanie în Iuda care a cucerit 46 de localităţi fortificate, un număr care se potriveşte celor două liste din Mica şi Isaia. Este foarte probabil ca asirienii să fii avansat din două direcţii: dinspre Filistia (sud-vest) şi dinspre Samaria (nord) care deja era provincie asiriană. Din Lahiş, Sanherib a trimis o delegaţie la Ezechia şi a primit tribut. Apoi nemulţumit şi-a trimis armatele într-acolo nu înainte de a fi eliminat ameninţarea egipteană care ameninţa să-i taie retragerea şi de a fi cucerit cetăţile fortificate din Şfela. În cronicile asiriene, Sanherib se laudă cu prinderea lui Ezechia „ca o pasăre în colivie” la Ierusalim. Deşi nu aminteşte nimic despre umilinţa îndurată în faţa zidurilor Ierusalimului, Sanherib admite că cea mai mare cucerire a campaniei respective a fost cetatea Lahiş, căreia îi dedică un impresionant basorelief pe peretele dormitorului imperial.

Invitaţie

Domnul Isus şi apostolii ne atrag atenţia că vremea cea mai potrivită pentru pocăinţă este astăzi! Duhul Sfânt are acelaşi mesaj (Ev. 3:7, 15; 4:7). Mesajul pocăinţei a fost numitorul comun al lucrării de predicare a lui Ioan Botezătorul şi al Domnului Isus: „Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia Cerurilor este aproape!” (Mt. 4:17). Moartea violentă a unor oameni nu îi deosebeşte de supravieţuitori, ci doar de cei ce se pocăiesc, pentru că în cele din urmă toţi care nu se pocăiesc vor avea parte de o moarte violentă: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi vei pieri la fel” (Luca 13:3, 5). De aceea, nu vă împotriviţi Duhului şi vă pocăiţi chiar astăzi.

 

Comentarii închise la Când este prea târziu pentru pocăinţă?

Din categoria Mica

Eroul dictează momentele subiectului

Am terminat de corectat ultimele lucrări ale studenţilor din anul II Zi şi am întâlnit destul de frecvent o eroare pe care doresc să o semnalez aici cu speranţa că va auzi şi cine are urechi de auzit. După cum cred şi am subliniat în repetate rânduri la curs, miezul unei naraţiuni constă în preocuparea eroului / eroinei de a-şi îndeplini scopul care îi consumă toate energiile, în jurul căreia se coalizează prietenii şi în raport cu care se organizează opoziţia. Am numit acest scop misiunea eroului. Ca să fie vrednică a fi amintită o misiune trebuie să presupună depăşirea a cel puţin unui obstacol, dacă nu mai multe.

Din perspectiva momentelor subiectului, eroul cu misiunea şi obstacolele sale se vor vedea astfel: anunţarea misiunii reprezintă momentul incitant, conjunctura în care eroul stă să depăşească ultimul obstacol îl reprezintă punctul culminant, iar eventuala complicaţie a ACELEIAŞI misiuni, după ce se creeaseră premisele încheierii definitive a conflictului coincide cu suspansul final.

Naraţiunea din Geneza 26:34-28:9 nu este tocmai uşoară de analizat. Întrucât sunt studenţi care lucrează la tema finală pentru acest curs mă voi abţine să dau soluţii. Vom putea discuta doar scenarii şi la nivel pur teoretic. În naraţiunea în cauză interacţionează doar patru personaje şi s-au găsit susţinători dintre studenţi ai fiecăruia dintre personaje ca erou. Este clar că personajele se coalizează două câte două: Iacov şi Esau într-o tabără, Rebeca şi Iacov în alta, prima este transparentă, a doua este conspirativă. Preocuparea tuturor poate fi definită ca o goană după binecuvântarea patriarhului Isaac, îmbătrânit şi cu vederea slăbită. Isaac şi Esau, nici nu  realizează că dorinţa lor sinceră şi deschisă este speculată de Rebeca, soţie şi mamă, pentru fiul ei Iacov, fiul mai mic. Isaac nu realizează nici că dorinţa lui contravine intenţiei lui Dumnezeu revelată prin oracol înainte de naşterea lor.

Dacă se ia ca erou Isaac, atunci misiunea sa – oferirea binecuvântării sale lui Esau – trebuie concordată cu momentele subiectului. Isaac se teme că va muri curând şi intenţionează să-şi dea binecuvântarea fiului său cel mare (momentul incitant). Isaac se împiedică de chiar primul obstacol scos în cale de Rebeca, dar nu reuşeşte să stea ferm pe poziţie nici când Esau îl imploră cu lacrimi să-i dea şi lui o binecuvântare (deşi numai una putea fi). Dacă se poate vorbi de un asemenea erou care nu reuşeşte să depăşească niciun obstacol atunci ultima încercare a lui Esau, înainte de a primi „restul” de binecuvântare este punctul culminant. Esau plăsmuieşte planuri în ascuns (suspans final). Isaac nu protestează, ci acceptă situaţia şi îl trimite pe Iacov de acasă pentru a evita o escaladare a conflictului, nu neapărat cu soţia sa, ci între cei doi fii.

Dacă se ia ca eroină Rebeca, atunci misiunea sa este însuşirea frauduloasă a binecuvântării lui Isaac pentru Iacov. Chemarea lui Iacov de a fura binecuvântarea reprezintă momentul incitant. Iacov trebuie convins mai întâi să se angreneze în acest joc periculos. Apoi Iacov continuă jocul depăşind toate obstacolele ridicate de intuiţia unui tată bătrân şi nevăzător. Când se întoarce Esau, acesta trebuie domolit, dar rolul de îmblânzire a sa îl joacă Isaac. Rebeca a păstrat contactul cu cortul lui Isaac şi al lui Esau şi, când a aflat că Esau planifică omorârea fratelui său imediat după ce tatăl său se va fi dus (suspansul final), Rebeca mai intervine o dată. Ea îl convinge pe Iacov să plece de acasă şi pe Isaac să-l trimită de acasă în Padan-Aram la familia ei pentru a-şi găsi o soţie.

Alegerea oricăruia dintre fii ca erou se loveşte de faptul că fiecare dintre ei are o misiune proprie ce acoperă doar o parte din text şi lasă restul textului neintegrat, mai ales 26:34-35, 27:41-28:9. Amândoi îşi îndeplinesc misiunea, deşi sunt particularităţi pentru fiecare dintre acestea. Este nevoie de o explicaţie coerentă care să le integreze pe cele două personaje, fără a le menţine indecis ca două misiuni concurente aşa cum propunea Fokkelman.

Comentarii închise la Eroul dictează momentele subiectului

Din categoria Exegeza naraţiunilor, Geneza

Invitaţie la colocviu

În perioada 27-29 ianuarie 2011, adică în zilele de joi, vineri şi sâmbătă, începând cu orele 18.00, în locaşul de închinare al bisericii, situat pe strada Ciheiului nr. 40 din cartierul Nufărul, Biserica Baptistă „Providenţa” din Oradea organizează un colocviu pe tema LUCRAREA CUVÂNTULUI REVELAT ŞI A DUHULUI SFÂNT ASTĂZI.

Obiectivul colocviului îl constituie dezbaterea unor subiecte biblice şi practice legate de rolul şi lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Său în Biserică şi în viaţa credinciosului contemporan. Au fost invitaţi patru profesori de exegeză biblică şi teologie, care vor analiza dimensiunile biblice, istorice, doctrinare şi practice ale conlucrării dintre Cuvântul revelat şi Duhul Sfânt din punctul de vedere al teologiei evanghelice.

Invitaţii bisericii sunt:

  • Dr. Silviu Tatu, conferenţiar la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti, care va prezenta Funcţiile profetului în societatea israelită a Vechiului Testament.
  • Dr. Radu Gheorghiţă, conferenţiar la Seminarul Teologic Baptist din Kansas City, SUA, şi la Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, care va vorbi despre „Cum zice Duhul” – Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt în epistolele generale ale Noului Testament.
  • Dr. Marius-David Cruceru, conferenţiar la Universitatea Emanuel din Oradea, care prezenta lucrarea Nimic nou sub soare, o scurtă descriere a crizei carismatice din primele secole creştine şi a răspunsului biblic oferit acesteia, cu referire specială la montanism, Augustin (şi capadocieni).
  • Dr. Emil Bartoş, conferenţiar la Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, care va face O incursiune în istoria mişcărilor de trezire şi înnoire spirituală din bisericile evanghelice.
  • Una dintre sesiuni va fi destinată analizării subiectului colocviului din perspectiva Mărturisirii de credinţă a Cultului Creştin Baptist din România.
  • Ultima sesiune va reuni invitaţii pentru un dialog cu auditoriul prin intermediul întrebărilor trimise în scris pe parcursul sesiunilor anterioare.

Participarea este deschisă tuturor celor interesaţi.

Comentarii închise la Invitaţie la colocviu

Din categoria Biblia şi societatea, Polemici biblice, Teologia Vechiului Testament, Utilităţi pentru adunare

Pregătirea de absolvire a cursului de Exegeza naraţiunilor despre patriarhi

Pentru absolvirea cursului de exegeza este necesar a fi predat recenzia la cartea Ferestre spre lume de Leland Ryken si a scrie un material exegetic asupra unui text din Geneza hotărât de profesor, cu termen de predare 1 februarie 2011, orele 11AM.
Se cere:
DELIMITARE
Discutaţi calităţile de text narativ ale textului primit. Evidenţiaţi textele non-narative care sunt incluse (daca e cazul) în textul primit.
INCORPORARE
Comparaţi 20 versete din textul primit în trei versiuni: Versiunea D. Cornilescu, Noua Traducere Romaneasca, Versiunea Sfantului Sinod, punând textul într-un tabel cu trei coloane. Discutaţi diferenţele de traducere şi oferiţi soluţii.
Discutaţi elementele de context socio-cultural si istoric.
SEGMENTARE
Impărţiţi textul pe scene şi episoade.
Identificaţi şi marcaţi corespunzător perechile adiacente.
Realizaţi secvenţa temporală a evenimentelor din naraţiune.
EVALUARE
Identificaţi figurile artistice folosite în text.
Identificaţi contribuţiile nemijlocite ale naratorului.
CONTURARE
Identificaţi şi caracterizaţi personajele.
Alegeţi eroul justificând alegerea în funcţie de misiunea şi obstacolele sale.
Identificaţi momentele subiectului şi justificaţi alegerea.
TABELARE
Realizaţi cartografierea pragmatică a textului primit.
Realizaţi profilul intrigii.
INTERPRETARE
Discutaţi (unde este cazul) rolul discronologizărilor, anonimatul personajelor şi sensul figurilor artistice.
ANALOGIE
Extrageţi mesajul textului.
Identificaţi paralele cu alte texte din VT şi NT şi evaluaţi contribuţia textului la înţelegerea subiectului din text.
Propuneţi o învăţătură aplicabilă Bisericii în societatea contemporană.
Ca bibliografie se poate folosi: Exegeza naratiunilor biblice: Analiza literară a Judecătorilor (Metanoia, 2004) şi Exegeza naraţiunilor despre patriarhi (2011) în varianta PDF trimisă fiecărui student.
Lucrarea va fi notată în felul următor: fiecare dintre cele opt etape ale exegezei va fi notat pe o scală de la 1 la 5 şi se va face media aritmetică a punctelor obţinute la fiecare etapă. Pentru absolvire este necesară obţinerea unui punctaj minim de 3. Lucrarea va fi în mod obligatoriu redactată pe calculator.

Comentarii închise la Pregătirea de absolvire a cursului de Exegeza naraţiunilor despre patriarhi

Din categoria Notificări

Blogul „statu” 2010 in review

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

Healthy blog!

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Crunchy numbers

Featured image

Madison Square Garden can seat 20,000 people for a concert. This blog was viewed about 63,000 times in 2010. If it were a concert at Madison Square Garden, it would have performed about 3 times.

In 2010, there were 86 new posts, growing the total archive of this blog to 354 posts. There were 55 pictures uploaded, taking up a total of 23mb. That’s about a picture per week.

The busiest day of the year was January 13th with 533 views. The most popular post that day was Versiunea Dumitru Cornilescu şi avatarurile sale.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were search.conduit.com, romblogdigest.blogspot.com, providentaoradea.ro, ro.wordpress.com, and romaniaevanghelica.wordpress.com.

Some visitors came searching, mostly for bee movie, silviu tatu, crown jewels, studiul vechiului testament, and psalmul 23.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Versiunea Dumitru Cornilescu şi avatarurile sale June 2007
1 Like on WordPress.com,

2

Invitaţie la drum March 2007

3

Bee Movie January 2008

4

Bijuteriile în Biblie February 2009

5

Biblia NTR este disponibilă September 2008

Some of your most popular posts were written before 2010. Your writing has staying power! Consider writing about those topics again.


Comentarii închise la Blogul „statu” 2010 in review

Din categoria Arte vizuale