Cum a ajuns păcatul atât de influent? (Mica 2-3)

Păcatul acţionează prin influenţe din aproape în aproape: Samaria  Lahiş – Ierusalim. 

Încă din capitolul 1 suntem avertizaţi că păcatele identificate de Dumnezeu în cetăţenii Ierusalimului, provin din influenţa Samariei (1:9) şi a Lahişului (1:13). Păcatele Samariei au ajuns să influenţeze pe locuitorii Iudeei până în apropiere de Ierusalim. Cum capitala Iudeei nu era departe de graniţa cu Regatul de Nord nu este greu de imaginat că influenţa morală a efraimiţilor a ajuns şi la Ierusalim.

Într-o lume ca şi a noastră în care unul dintre cuvintele de ordine este globalizarea (adică se gândește în termeni globali), într-o lume măcinată de relativism (adică se resping absolutele), într-o lume în care ideile circulă de pe un meridian pe altul la fel de repede ca şi oamenii, nu ne putem mira de faptul că ceea ce se întâmplă într-un loc îndepărtat de pe faţa pământului ajunge şi la noi cu viteza sunetului.

Înainte ca să se inventeze aeronavele era nevoie de mai mult timp pentru călătorie, motiv pentru care şi impactul ideilor era simţitor mai redus, se făcea din aproape în aproape. Persanii sunt până astăzi apreciaţi pentru faptul că au inventat sistemul poştal, astfel încât în câteva zile decretele imperiale ajungeau la cunoştinţa cetăţenilor de la marginile imensului lor imperiu.

Astăzi ideile bune circulă repede, dar cele rele prind și mai repede viză de emigrare şi primul avion. Este uşor să ne disculpăm aruncând vina pe alţii, pe originatorii ideilor şi pe colportorii lor. Este adevărat că Dumnezeu îi judecă aspru pe cei care pun pietre de poticnire înaintea semenilor lor (Mt. 18:6-7). Totuşi, fiecare suntem responsabil în dreptul nostru cu ceea ce facem cu răutatea pe lângă care trecem: o luăm cu noi, o ferim din drum sau o ignorăm. Vezi situaţia din Grădina Eden în care Adam este ţinut responsabil pentru familia sa, dar aruncă vina pe soţia sa, iar când Eva este confruntată ea aruncă vina pe şarpe. De fapt fiecare era responsabil în dreptul său: Adam că nu îşi folosise discernământul şi a încălcat porunca lui Dumnezeu, Eva că nu îşi folosise autoritatea asupra fiarelor şi s-a lăsat indusă în rebeliune.


Păcatul acţionează în lipsa referenţilor sfinţeniei.

Lahişul este o cetate fortificată construită de Solomon şi reparată de alţi regi după el pentru a proteja capitala Iudeei de invaziile dinspre sud-vest. Pentru că nu aveau Templu şi, deci, le lipseau constrângerile religioase ale iudeilor de la Ierusalim, locuitorii din Lahiș îşi permiteau să se manifeste în orice fel găseau de cuviinţă. Modul de viaţă samaritean îşi găsise loc în viaţa cosmopoliţilor din Lahiş.

A fi cosmopolit înseamnă a fi pestriţ, a accepta diversitatea ca şi o caracteristică naturală a societăţii. De regulă ei i se ataşează toleranţa faţă de stilul de viaţă al altora. Nicio problemă în această convingere câtă vreme ea nu afectează concepţia noastră despre lume şi viaţă. De la cosmopolitul tolerant până la pierderea absolutelor nu este cale lungă. Ea trece, însă, în mod obligatoriu prin demobilizarea religiei. Când cosmopolitul ajunge să proclame relativismul ideilor şi irelevanţa religiei atunci avem o problemă gravă.

Cosmopoliţii nu sunt stânjeniţi de oamenii sfinţi care îşi fac ritualurile lor în clădiri consacrate, sau se manifestă în tăcere în locuri publice. În parcurile englezeşti până şi creştinii se uită cu admiraţie la yoginii care fac exerciţii de respiraţie şi meditaţie. Creştinii care proclamă public cu vocea convingerile lor sunt consideraţi o pacoste. Mai multă trecere au ţigăncile care ghicesc viitorul în parcurile de distracţie decât evangheliştii itineranţi.

Secularizarea înseamnă în primul rând pierderea patrimoniului Bisericii în proprietatea statului. Totuşi secularizarea are şi un alt sens, acela prin care ceea ce ţinea de apanajul Bisericii este însuşit de stat. Educaţia, asistenţa socială şi moralitatea au fost secularizate. Astăzi cine mai îndrăzneşte să-şi educe copiii acasă? Câţiva separaţionişti încăpăţânaţi. Cine mai îndrăzneşte să facă asistenţă socială? Câteva biserici locale în care se află creştini cu inimă largă. Cine mai îndrăzneşte să dezbată public chestiunea moralităţii? Prea puţini teologi şi mai mulţi diletanţi, dar insuficienți şi aceştia. Statul vrea să ne ia dreptul de a ne educa proprii copii nu pentru că o face mai bine, ci pentru că nu vrea să îi educăm în spiritul Evangheliei. Statul ne-ar lua dreptul de a face asistenţă socială pentru că în Biserică nu permitem lenevia şi parazitismul și nu îi vom asista pe cei iresponsabili. Statul vrea să ne ia dreptul de a face morală, pentru că normele aspre ale moralei creştine nu potrivesc toleranţei şi relativismului majorităţii.

Domnul Isus declara despre ucenicii Săi care trăiesc după modelul Său că sunt sarea pământului şi lumina lumii (Mt. 5:13-16). Dacă sării îi lipseşte capacitatea de a săra, nimic nu mai împiedică degradarea lumii. Dacă lumina se transformă şi ea în întuneric, nimic nu mai împiedică intrarea lumii în beznă totală. O dată ce glasul Bisericii va înceta să se mai audă, răutatea se va manifesta în toată mărimea şi urâciunea ei. Pavel îi învăţa pe tesalonieni că manifestarea deplină a Anticristului nu se poate face până când „cel care-l împiedică acum să fie dat la o parte” (2Tes. 2:7). Nu este clar cine este acesta, dar câtă vreme mai există o voce care proclamă diferit decât majoritatea şi proclamă standardul dreptăţii lui Dumnezeu, răul nu are cum să se manifestă în toată puterea. Fie ca Biserica să reprezinte elementul care adduce echilibrul în lume.

Tot Domnul Isus atrăgea atenţia ucenicilor că, întrucât toată lumina vine prin ochi, „ochiul rău” lipseşte tot trupul de lumină. „Ochiul rău” este o expresie care înseamnă avariţie, lăcomie de avere (Mt. 20:15; Mc. 8:20-23; cf. Deut. 15:9; 28:54-56; Pr. 23:6; 28:22). Aceasta este cea mai crasă evidenţă a lipsei dragostei de fraţi despre care ap. Ioan avea curajul să spună că dovedeşte trăirea în întuneric (1Ioan 2:8-11).

În capitolele 2 şi 3 profetul Mica adaugă acestor cauze altele mai specifice.

Păcatul acţionează prin poftele fanteziste ale oamenilor (2:1-5).

Dumnezeu le demască prin Mica şi le şi condamnă. Oamenii au fantezii de toate felurile, dar în cele mai multe dintre acestea se imaginează în situaţii nerealiste, sau care nu se vor întâmpla niciodată în realitate. Este potrivit şi de dorit să-ţi acorzi timp pentru planificarea activităţilor din ziua şi perioada următoare. Este o problemă când activităţile acelea sunt păcătoase prin faptul că Îl exclud pe Dumnezeu din ele. Mica îi sancţionează pe aceia care vor să ajungă latifundiari pe spesele micului proprietar, luându-i-se pe bani puţini mijloacele de existenţă. În contextul evreiesc proprietatea imobiliară putea fi înstrăinată numai ca ultim mijloc pentru supravieţuirea familiei şi trebuia însoţită de protecţia socială a comunităţii faţă de el.

În societatea modernă proprietăţile au un alt regim. Există, însă, prea mulţi agenţi imobiliari care au făcut cu neruşinare averi din vânzarea la supra-preţ a unor terenuri cumpărate la preţuri derizorii de la mici producători aflaţi în faliment sau în incapacitate de plată. Unde este onoarea aici? Lumea fără Dumnezeu o numeşte spirit capitalist. Aceasta este mai degrabă cămătărie cu acte în regulă. Cumpărătorii nu au urmărit binele comunităţii, să redea agriculturii terenurile respective, ci binele personal în defavoarea celorlalţi deposedaţi de bună-voie de singura lor sursă de venituri. De ce încă este posibil ca într-o țară europeană ca România să existe cămătari? Pentru că nu există o lege care să le interzică activitatea, astfel încât cei vulnerabili să nu le caute ajutorul. Presiunea de a avea lucruri chiar dacă nu au posibilitatea să le cumperi şi să le întreţii este prea mare pentru unii oameni.

Iacov îi învăţa pe fraţii înstăriţi din adunare să fie mai moderaţi cu planificările şi să admită că împlinirea acestora depinde de Dumnezeu (Iv 4:13-17). Cât de corect poate să fie să cumperi hectare de teren, să le scoţi din circuitul agricol şi fără să investeşti nimic în ele (drumuri, apă, canalizare, curent, etc) să le vinzi pe parcele la un preţ de 50-100 de ori mai mare? Cât poate fi procentul câştigului tău? De ce la noi în ţară se poate aşa ceva, iar în altele mai civilizate nu se poate? Pentru că păcatelor nu li se spune pe nume, nu pentru că ele nu ar exista.

Sentinţa pentru oameni de această speţă constă nu numai în pierderea proprietăţilor şi a moştenitorilor. Dumnezeu în dreptatea Lui va găsi mijloacele pentru ca aceste lucruri să se întâmple. Principiul care este la lucru aici este următorul: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi! Nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi! Iertaţi şi veţi fi iertaţi! Daţi şi vi se va da! Căci cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura!” (Luca 6:37-38) Pe cei care au deposedat pe alţii doar pentru ca să-şi mărească luxul, Dumnezeu îi va deposeda de proprietăţile lor.

Regele Ahab a ţinut cu tot dinadinsul să aibă proprietatea lui Nabot, nu pentru a construi un obiectiv de interes naţional, ci pentru a avea o grădină de zarzavaturi mai aproape de casă. Când s-a izbit de refuzul lui Nabot, soţia lui i-a venit în ajutor şi l-a deposedat prin forţă pe bietul om de moştenirea lui. Dumnezeu l-a judecat sever pe Ahab pentru insolenţa lui, promiţându-i deposedare de tot ce are şi desfiinţarea dinastiei. Când a auzit Ahab ce planuri are Dumnezeu cu el (uluitor lucru se întâmplă acum!), s-a pocăit. Sentinţa nu a mai putut fi schimbata: Ahab a avut parte de o moarte violentă, Izabela a fost asasinată, ţara a fost slăbită prin invazii, iar dinastia lui Ahab a fost ştearsă de pe faţa pământului în timpul domniei fiului său de către Iehu.

Acelaşi ap. Iacov ne atrăgea atenţia că Dumnezeu încearcă pe credincios, iar ispitirea nu este lucrarea Sa. Ispita face uz de capul de pod existent în fiecare om: pofta. Aşadar momeala constă în împlinirea unei pofte, împlinirea unei dorinţe care ne oferă o experienţă nouă, un avantaj, o cunoştinţă suplimentară. Aşa cum au constatat şi primii oameni în Grădina Eden, invitaţia şarpelui li s-a părut bună pentru că „rodul pomului era bun de mâncat, plăcut la înfăţişare şi de dorit să facă pe cineva înţelept” (Gen. 3:6). Când momeala este muşcată apare păcatul ce atrage înstrăinarea de Dumnezeu (Iv 1:12-15).


Păcatul este promovat de exemplul rău al profeţilor (2:6-13, 3:5-8). 

Dacă păcatul ar veni doar de la cetăţeni certaţi cu legea şi cu Dumnezeu, tot ar mai fi speranţă pentru ţară. Însă când liderii ţării sunt deturnaţi de la scopul promovării şi menţinerii unui standard de moralitate în ţară, atunci ce speranţă mai poate fi pentru locuitorii ei?

Constatăm că pe vremea lui Mica profeţii fuseseră demobilizaţi de la rolul lor de a sta în picioare vertical ca referenţi ai moralităţii şi pretind că predicarea de tipul celei promovate de Mica sabotează moralul poporului. Profetul Ieremia a fost găsit vrednic de moarte de unii dintre contemporanii săi pentru că descurajează poporul prin mesajele sale (26:11; 38:4). Săracul Ieremia nu le prea avea cu politica. Profetul Amos a fost izgonit din Samaria de profetul de curte Amaţia, care a căutat să-i intenteze proces la rege pe baza acuzei de lezmajestate (Amos 7:11-12). Profeţii contemporani lui Mica preferau în schimb să vorbească despre îndurarea lui Dumnezeu, despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cu Israel (2:7).

Mica nu se rabdă, ci le scoate în evidenţă toate relele pe care le fac, de data aceasta parcă şi mai bine nuanţat (2:8-9). Deposedarea săracilor de proprietăţile lor fără niciun interes pentru măsuri de protecţie socială, îi califică pe aceşti oameni exact pentru sentinţa anunţată deja şi repetată încă o dată: pierderea proprietăţilor şi plecarea în exil (2:10). Ce se mai poate face unui popor care şi-a învrăjbit cetăţenii între ei? Ce viitor mai are un popor în care duşmănia îl macină din interior?

Mica demască tipul de profet preferat de un popor cu astfel de orientări: profetul care anunţă belşugul şi oportunităţi de huzur şi benchetuire. Profetul Amos îşi demască pe contemporanii din Samaria care promovau alte valori decât cele inspirate de Dumnezeu şi le puneau pumnul în gură profeţilor (Amos 2:12). În Samaria erau la modă câteva slogane: „Domnul, Dumnezeul oştirilor este cu noi!” (Amos 5:14) „Ziua Domnului vine în folosul nostru” (Amos 5:18), „Suntem la adăpost pe muntele Samariei” (Amos 6:1), „Suntem nişte viteji” (Amos 6:13-14), „nu se va apropia de noi nenorocirea şi nu ne va ajunge” (Amos 9:10).

Profeţii se făceau responsabili de înstrăinarea poporului prin faptul că inventau vedenii în funcţie de client. Dacă erau întreţinuţi şi aveau clienţi generoşi, profeţii erau inspiraţi să anunţe vremuri de pace. Pentru aceia care nu le ofereau sprijin material aveau predicţii mai războinice. Pentru că au făcut această distincţie între clienţi şi nu şi-au luat în serios vocaţia, care îi obliga să se lase la îndemâna lui Dumnezeu pentru mesajele lor, profeţii urmau să fie judecaţi. Ei vor urma să nu mai primească niciun fel de revelaţie şi vor fi împiedicaţi să le aibă chiar şi atunci când vor încerca să şi le inducă. Aşa se face că vor rămâne inutili, muţi şi ruşinaţi.

Spre deosebire de aceşti profeţi profesionişti, Mica musteşte de Duhul lui Dumnezeu, fapt care se vede prin chemarea la dreptate socială adresată lui Israel şi confruntării sale cu păcatul săvârşit (3:8). Originea modestă a profetului Mica din Moreşet nu îl împiedică să se înfrunte cu profeţii cu pedigree din Samaria şi Ierusalim, pentru că de partea sa era Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Profetul Amos nu se jena să admită faptul că el nu facea parte din breasla autorizată a profeţilor (7:14-15), dar nici nu-l împiedica să aducă cu autoritate un mesaj pentru ţară, pentru nobili şi chiar pentru profetul Amaţia.

Profetul Ieremia ne mai învaţă ceva cu privire la concurenţa dintre profeţi. Dumnezeu în înţelepciunea lui permite să coexiste profeţii autentici cu profeţi falşi. Profeţiile optimiste se află în gura profeţilor falşi atunci când ţara merge într-o direcţie greşită şi situaţia este deplorabilă. Profeţiile de judecată sunt o dovadă a inspiraţiei divine pentru că îndrăzneala de a aduce un mesaj de acuzare a omului necăjit nu poate veni din înţelepciunea omenească. Întrucât omul necăjit caută mângâiere, predicatorul care vrea să aibă trecere înaintea audienţei sale nu aduce vorba despre sentinţa lui Dumnezeu, ci despre ieşirea din necaz. Exact această mângâiere o caută omul când vine acasă la soţia lui, sau la pahar (Pr. 31:6-7).

Păcatul este promovat de exemplul rău al căpeteniilor (3:1-4, 9-12)

Liderii poporului lui Dumnezeu, dintre câte popoare există pe pământ, trebuiau să ştie mandatul pe care îl aveau. În numele lui Dumnezeu, Mica îi ţine responsabili pe conducătorii poporului său pentru ca nu erau garanţii dreptăţii în Israel. De la ei exista aşteptarea de a cunoaşte standardul dreptății şi de a fi pasionaţi pentru împlinirea dreptăţii în ţară. Realitatea contrazicea această aşteptare legitimă, pentru că purtarea lor arăta opusul. Jupuirea israelitului este o metaforă pentru modul în care cetăţenii sunt extorcaţi de toate resursele lor, aşa puţine câte sunt. Ca şi cum nu ar fi fost destul, imaginea este suplimentată de o alta şi mai gravă, care descrie victima ca pe o bucată de carne fiartă în cazan, procedură prin care tot ce este mai folositor este dat uşor de pe oase. Culmea nebuniei arătată prin această imagine sugerează că exploatarea omului nu se opreşte aici, ci este continuată cu fierberea oaselor pentru săpun. Ce se poate spune despre liderii unui popor care îşi înfometează propriul popor şi îl exploatează prin dări şi biruri, negându-le până şi bruma necesară pentru supravieţuire, făcând din concetăţenii lor nişte morţi vii. Peste aceşti oameni care nu s-au arătat vrednici de încrederea lui Dumnezeu, Mica anunţă sentinţa Domnului: „când vor striga către Domnul, El nu le va răspunde” (3:4).

Ezechiel a folosit metafora cazanului pentru Ierusalim de două ori în cartea sa (cap. 11, 24). A doua ocazie a coincis cu ajunul căderii Ierusalimului sub armatele lui Nebucadneţar. Domnul îi descoperă lui Israel că urmează să procedeze întocmai cum au făcut liderii lui Israel cu poporul Domnului şi nu va fi mai fi timp pentru revocarea decretului Său. Dumnezeu va pune în vasul suferinţei cele mai bune bucăţi de carne şi le va fierbe până se vor topi şi oasele, aşa încât cazanul va putea curăţit de rugina sa (vinovăţia pentru infidelitatea cetăţii). Ezechiel încheie: „A venit vremea şi voi face întocmai! Nu te voi cruţa, nu voi avea milă şi nu-Mi va părea rău! Vei fi judecată după purtarea ta şi după faptele tale.” (Ez. 24:14)

După ce le atrage din nou atenţia profeţilor, Mica revine la liderii poporului şi le găseşte ca şi notă comună corupţia generalizată manifestată prin plăţi ilicite. În loc să cunoască dreptatea (3:1) aceşti lideri sucesc dreptatea şi au silă faţă de dreptate (3:9), în loc să iubească binele aceşti lideri iubesc răul (3:2), în loc să zidească Ierusalimul prin dreptate, aceşti lideri îl zidesc prin nedreptate şi violenţă. Cu toţii – judecători, preoţi şi profeţi – sunt fascinaţi de îmbogăţire peste noapte, motiv pentru care sunt dispuşi să altereze tot ce este sfânt şi drept pentru o plată ilicită (3:11). Ce este mai strigător la cer este faptul că, în ciuda acestui comportament deviant, liderii mai au şi curajul să pretindă: „Domnul este în mijlocul nostru. Nu va veni peste noi nicio nenorocire!” (Mica 3:11)

Domnul le atrage atenţia evreilor că nedreptatea socială şi corupţia generalizată face devoţiunea nefolositoare. Unele dintre cele mai celebre cuvinte ale profeţiei lui Mica se referă tocmai la importanţa copleşitoare a dreptăţii în raport cu religia. În Mica 6:6-8 sunt puse în contrast arderile-de-tot cu dreptatea şi Dumnezeu arată înspre esenţa relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său care priveşte schimbarea caracterului, nu a religiei. Folosindu-se hiperbola, profetul subliniază că nici măcar jertfele umane nu au niciun folos câtă vreme caracterul a rămas neschimbat.

Tocmai din pricina liderilor, Dumnezeu va aduce ruina peste Ierusalim şi întreaga naţiune va avea de pierdut (3:12). Ce este de făcut când liderii nu mai dau ascultare profeţilor, sau când aceştia şi-au asigurat sprijinul profeţilor pentru relele lor? În societatea democratică, poporul se poate pronunţa prin vot împotriva liderilor care l-au dezonorat.

Sentinţa de demolare a Ierusalimului şi de scoatere din circuit a capitalei lui Iuda trebuie să fi venit ca un duş rece peste iudei. Oricât de incredibilă părea această predicţie, din moment ce Ierusalimul găzduia Templul Domnului, exact aceasta avea în vedere Dumnezeu să se întâmple. Regele Ezechia a înţeles mesajul trimis de Mica, a cerut consilierea profetului Isaia şi s-a rugat cu smerenie înaintea Domnului, iar Domnul i-a promis că aceste cuvinte drastice nu se vor împlini în vremea domniei sale (2Regi 20). Nici chiar regele Ezechia nu a fost grabnic la ascultare de Dumnezeu, pentru că mai întâi a încercat tot ce i-a stat în putinţă: pregătirea de război şi plata unui tribut foarte generos (inclusiv din vistieria Templului – 2Regi 18:7-16). Numai după ce şi-a văzut ţara dată cu tăvălugul, fortificaţiile demolate şi numai când asirienii au bătut la porţile Ierusalimului Ezechia s-a întors cu umilinţă spre Domnul prin profetul Său. Uneori aşa face Dumnezeu cu cel pe care îl iubeşte: îi ia mai întâi toate proptele, toate mijloacele în care el se încrede, pentru ca să se poată încrede numai în Domnul.

Pictorul spaniol Francisco de Goya scria în 1797 pe una dintre picturile sale: „Somnul raţiunii naşte monştrii”. El se imagina în tablou somnolent, punând capul pe o masă pe care scria aceste cuvinte. În felul acesta imagina rostul autorului într-o lume a ideologiilor în continuă schimbare. Evident, mulţi au preluat acest citat celebru şi l-au folosit pentru a comenta pe marginea relelor din societate. Noi suntem creştini şi cred că somnul raţiunii poate să fie calificat drept lipsa vegherii (1Pt. 5:8-9).

Oracolul despre vremuri mai bune (2:12-13)

Am păstrat pentru sfârşit partea cea mai bună. Chiar dacă nu lipsesc, oracolele de speranţă sunt aşa de puţine în Mica. Amos dăduse un singur semnal de speranţă abia la sfârşitul cărţii (9:11-15). Mica nu s-a răbdat până la sfârşit: el şi-a presărat cartea cu crâmpeie de speranţă. În 2:12-13 este primul dintre ele. Altele apar în capitolele 4, 5 şi 7.

De data aceasta promisiunea de mai bine anunţă vremuri mai bune pentru … rămăşiţa poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu promite că îl va strânge pe poporul Său de pe unde este împrăştiat, îi va da siguranţa necesară şi un lider nou ca Împărat, niciun altul decât Domnul Însuşi. Acelaşi viitor este văzut şi de Ezechiel, care anunţă că Dumnezeu Însuşi va prelua conducerea poporului Său şi nu se va mai încrede în păstori omeneşti (Ez. 34). Zaharia vede mai clar momentul în care Dumnezeu Însuşi va deveni pastorul poporului Său, Îl vor îndepărta, vor realiza ce au făcut, se vor întoarce cu pocăinţă spre Dumnezeu şi „Domnul va fi Împărat peste tot pământ” (Zah. 14:9).

Anunțuri

Comentarii închise la Cum a ajuns păcatul atât de influent? (Mica 2-3)

Din categoria Carte comentată, Mica

Comentariile nu sunt permise.