Procesul veacurilor (Mica 6)

Citarea la tribunal a lui Dumnezeu de către însuşi poporul Său este doar un exerciţiu mental dar nu o posibilitate reală (vezi recenta ecranizare a lui Andy DeEmmony, God on Trial, Masterpiece, 2008). Omul şi Dumnezeu nu se află pe aceeaşi treaptă ierarhică a existenţei. Tot la fel cum omul nu poate cita la tribunal un animal, ci pe proprietarul său, omul nu poate rezolva litigii pe care le are cu Dumnezeirea. Din păcate pentru om, Dumnezeu îl poate chema la judecată pe om şi chiar o va face.

Uneori, însă, ca şi în Mica 6, Dumnezeu se arată interesat a intra într-un proces la tribunal cu Israel. Imaginea este folosită pentru a transmite în mod viu o învăţătură care altfel s-a dovedit mai greu de perceput. Dintre profeţii contemporani cu Mica, Isaia a mai dat glas unei asemenea provocări: „Veniţi acum să ne judecăm, zice Domnul. Deşi păcatele voastre sunt ca o haină stacojie, ele se vor face albe ca zăpada; deşi sunt roşii ca purpura, ele se vor face ca lâna.” (Is. 1:18) Mai târziu, Isaia revine la această chemare şi spune: „Aminteşte-Mi faptele şi haide să ne judecăm împreună! Apără-ţi cauza ca să fii dovedit drept!” (Is. 43:26).

Ideea conflictului deschis dintre Dumnezeu şi poporul Său este speculată de profetul Maleahi care abordează nu doar problema legalismului ca şi profeţii sec. al VIII-lea. Scriind din perspectiva societăţii postexilice, Maleahi discută în numele lui Dumnezeu diversele neconcordanţe dintre teologia şi practica lui Israel de o manieră care va face carieră în manualele de cateheză.

Cum este cu adevărat Dumnezeu? El este drept.

Acuza care face obiectul citării lui Dumnezeu la tribunal este că „Dumnezeu l-a împovărat pe Israel cu toate sacrificiile cerute (v. 3). Dumnezeu nu începe procesul fără să invoce prezenţa martorilor:


Invocarea martorilor

1 Ascultaţi ce zice Domnul:

„Ridică-te şi apără-ţi pricina înaintea munţilor

şi dealurile să-ţi asculte glasul!

2 Munţi, ascultaţi acuza Domnului!

Luaţi aminte, temelii trainice ale pământului,

căci Domnul are o dispută cu poporul Său

şi se judecă cu Israel!

Apărarea şi-o face Dumnezeu Însuşi, fără ajutorul mijlocitorilor. După cum este cazul în situaţii de acest fel, Dumnezeu invocă anumite argumente considerate relevante pentru rezolvarea cazului. Suspiciunea de nedreptate care planează asupra lui Dumnezeu prin acuza lui Israel este adresată prin referinţa la trei situaţii concrete în care Dumnezeu a dovedit contrariul: ieşirea din Egipt (v. 4), confruntarea cu Balak, regele Moabului (v. 5), tratamentul primit de Israel de la Şitim la Ghilgal (v. 6).

Invocarea argumentelor

4 Căci te-am scos din ţara Egiptului

şi te-am răscumpărat din casa sclaviei!

I-am trimis înaintea ta pe Moise,

pe Aaron şi pe Miriam!

5 Poporul Meu, adu-ţi aminte

ce plănuia Balak, regele Moabului,

şi ce i-a răspuns Balaam, fiul lui Beor!

Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat de la Şitim la Ghilgal,

ca să pricepi faptele drepte ale Domnului!

Cu privire la aceste trei argumente se poate elabora cu privire la modul în care acestea sunt manifestări ale dreptăţii lui Dumnezeu. În ce fel a fost scoaterea din Egipt a lui Israel (v. 4) un act de dreptate din partea lui Dumnezeu? Israeliţii au fost oprimaţi de egipteni pentru simplul motiv că nu erau egipteni şi au fost exploataţi prin muncă în vederea exterminării. Ei au căutat ajutor la Dumnezeu şi Dumnezeu le-a trimis pe Moise, pe Aaron şi pe Miriam ca să-i conducă afară din Egipt.

În ce fel a fost confruntarea cu Balak, regele Moabului (v. 5) un act de dreptate din partea lui Dumnezeu? Regele Balak a căutat o soluţie pentru apariţia neaşteptată a lui Israel la fruntariile ţării sale, deşi ţara sa nu era direct ameninţată. Convins că o problemă de o asemenea anvergură nu putea fi rezolvată decât prin intermediul unui profet puternic care să cheme ajutorul zeilor. De aceea a apelat la serviciile profetului Balaam din Mesopotamia. Dumnezeu a intervenit şi, împotriva dorinţei profetului de a-şi vinde serviciile, l-a convins pe Balaam să transmită revelaţiile întocmai cum le-a primit şi să îl binecuvinteze pe Israel.

În ce fel a fost tratamentul primit de la Şitim la Ghilgal (v. 6) un act de dreptate din partea lui Dumnezeu? La Şitim Israel a fost ispitit să păcătuiască prin idolatria la care au fost invitaţi de moabitele care s-au infiltrat în tabăra lui Israel. Atunci mulţi au pierit, dar Dumnezeu Şi-a condus poporul mai departe dincolo de Iordan în Canaan. Aceste trei situaţii citate de Dumnezeu se referă la cele trei momente cheie: plecarea din Egipt, călătoria prin pustie şi intrarea în Canaan, care rezumă transformarea familiei lui Iacov într-un popor cu identitatea şi patria sa.

Poporul lui Dumnezeu este unul privilegiat a fi scos din ţara robiei şi este condus în noua sa patrie. Ap. Pavel rezuma realitatea aceasta prin imaginea unui transfer de cetăţenie: „El ne-a scăpat de sub autoritatea întunericului şi ne-a adus în Împărăţia Fiului Său iubit, în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Col. 1:13-14). Pentru mulţi creştini trecerea Iordanului în Canaan coincide cu evenimentul morţii. Toţi ştim, însă, că după intrarea în Canaan evreii au avut de luptat pentru a lua în stăpânire moştenirea şi, pentru că nu au ascultat Dumnezeu i-a lăsat pe canaaneni în Canaan. Cu siguranţă această imagine nu face dreptate adevărului despre lumea viitoare.

Din contră, autorul Epistolei către Evrei este foarte sigur că odihna pe care nici Iosua nu le-a putut-o da evreilor în Canaan este disponibilă creştinilor. Pentru că odihna este disponibilă pentru creştini de acum, adică înainte de proslăvire, apostolul ne îndeamnă: „Să ne grăbim, deci, să intrăm în acea odihnă, pentru ca nimeni să nu cadă printr-o neascultare ca a lor” (Evrei 4:11). Dacă este să nu înţelegem acest îndemn ca pe o chemare la sinucidere în masă, atunci trebuie să acceptăm că avem înainte o chemare posibilă. Şi pentru că avem de îndeplinit o misiune de luptă, trebuie să ne înarmăm şi să fim activi. Arma la care trebuie să recurgem este Cuvântul lui Dumnezeu (Ev. 4:12-13). Spre deosebire de textul din Efeseni 6, aici apostolul se gândeşte la un alt fel de război decât angajamentul spiritual faţă de demoni, ci confruntarea sufletească cu gândurile şi intenţiile inimii. Lupta trebuie condusă spre biruinţă pentru că suntem ca o carte deschisă înaintea lui Dumnezeu, înaintea Căruia trebuie să dăm socoteală.

Care sunt justele aşteptări ale lui Dumnezeu din partea lui Israel?

Israel a ajuns să confunde vocaţia de popor al lui Dumnezeu cu jertfele aduse cu regularitate. În v. 6-7, profetul dă glas gândurilor sale, formulând ca întrebări retorice ceea ce este în mod sigur o imposibilitate: Dumnezeu nu se aşteaptă la jertfele omului, nici chiar la cele mai costisitoare pentru că acestea nu sunt suficiente prin ele însele – nici viţei de un an ca arderi-de-tot, nici berbeci, nici torente de untdelemn (fie acestea în cantităţi ameţitor de hiperbolizante), nici chiar întâiul născut al închinătorului. Ceea ce aşteaptă Dumnezeu din partea închinătorului este ca să vină înaintea Sa cu o inimă schimbată: să facă dreptatea, îndurarea şi smerenia.

Ne aducem aminte că dintre cele două jertfe aduse de primii oameni, de agricultorul Cain şi de ciobanul Abel, Dumnezeu a primit-o doar pe cea a lui Abel. Înţelegem din context că nu jertfa a constituit problema, ci inima închinătorului. Inima lui Cain trădează o gravă problemă despre care nu ştim cum a ajuns să se cuibărească în inima lui, dar ştim sigur că îşi are originea în păcatul care a început să plămădească natura omului de la Căderea lui Adam încoace.

Percepţia lui Israel

6 Cu ce-L voi întâmpina pe Domnul,

cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Preaînalt?

Să-L întâmpin oare cu arderi de tot,

cu viţei de un an?

7 Va fi, oare, Domnul mulţumit cu mii de berbeci

şi cu zeci de mii de torente de untdelemn?

Să dau, oare, pentru nelegiuirea mea pe întâiul meu născut,

să ofer rodul trupului meu pentru păcatele sufletului meu?

În opinia autorilor Talmudului (Makkos 24a), formularea din Mica 6:8 rezumă virtuţile credinţei monoteiste şi cele 613 porunci ale Legii lui Moise. Dreptatea oferă semenului întotdeauna nimic mai puţin decât ceea ce merită acesta; dreptatea nu caută mai mult decât merită. Îndurarea oferă mai mult decât ceea ce merită semenul, adică ceea ce noi am aştepta să primim dacă am fi în locul semenului nostru. Smerenia este cea care nu face caz de disponibilitatea de a fi trăit cu dreptate faţă de sine şi cu îndurare faţă de alţii.

Menţionarea adevăratelor obligaţii

8 El ţi-a arătat, omule, ce este bine!

Şi ce altceva cere Domnul de la tine

decât să faci dreptate, să iubeşti îndurarea

şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?

Această combinaţie între dreptate, îndurare şi smerenie pe care o caută Dumnezeu în închinător îşi găseşte cea mai ilustră exemplificare în Domnul Isus. Dreapta lui judecată a fost încercată în mai multe împrejurări nu cu gânduri dintre cele mai curate: cu privire la autoritatea Sa, cu privire la bir, cu privire la diverse chestiuni controversate din Legea lui Moise. Deşi a fost chemat să slujească poporului Israel, El s-a dăruit cu har şi neamurilor. Când a fost să-şi încheie viaţa, s-a lăsat la îndemâna păcătoşilor şi a acceptat ceea ce nu merita. Însăşi întruparea Sa este actul celei mai adânci smerenii.

Şi pentru creştini cuvântul de ordine este acelaşi. Dreptatea şi îndurarea sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede numită caracter. Aceste trăsături sunt regăsite în fericiri (Mt. 5:3-11). Toată Legea se sintetizează în iubirea lui Dumnezeu şi iubirea semenilor. Domnul le arată ucenicilor Săi că împlinirea Legii presupune ca dreptatea să fie biruită de îndurare în chestiuni private (Mt. 5).

Care sunt adevăraţii vinovaţi? Care este sentinţa pentru vina lor?

După ce a arătat că acuza de nedreptate este nefondată şi că ea demonstrează o gravă neînţelegere a relaţiei lui Israel cu Dumnezeu, Domnul se pregăteşte de rostirea sentinţei.

Pronunţarea sentinţei

9 Glasul Domnului strigă cetăţii

(Este înţelept să se teamă de Numele Tău!):

Ascultaţi pedeapsa şi pe Cel Ce o hotărăşte!

Spre surprinderea noastră, Dumnezeu se întoarce spre poporul Său cu acuze clare de practici de comerţ ilicit (v. 10-11) şi nedreptate socială (violenţă şi minciună, v. 12). Acest mod de viaţă păcătos este sintetizat prin formularea „ai păzit hotărârile lui Omri” şi „ai urmat faptele casei lui Ahab” (v. 16a).

Prima acuză: nedreptate socială

10 Mai sunt în casa celui rău comori nelegiuite

şi blestemata aceea de efă mică?

11 Pot socoti Eu curat pe cel cu cântare măsluite

şi cu greutăţi înşelătoare în sac?

12 Bogaţii cetăţii sunt plini de violenţă;

locuitorii ei spun minciuni

şi limba le este înşelătoare.“

A doua acuză: imoralitate şi idolatrie (implicit)

16a Ai păzit hotărârile lui Omri

şi toate faptele casei lui Ahab,

urmând sfaturile lor.

Sentinţa nu poate fi decât una de sancţiune exemplară, care presupune îmbolnăvirea şi pustiirea. Sentinţa este realizată sub forma a unui lanţ de cinci pseudo-gradaţii, tot atâtea câte întrebări retorice au fost anterior (v. 6-7). O pseudo-gradaţie este o succesiune de afirmaţii logice după modelul: dacă A se întâmplă, atunci B nu are loc, şi chiar dacă s-ar întâmpla B, atunci C sigur nu ar avea loc.

Prima sentinţă

13 „De aceea şi Eu te voi lovi cu boală,

te voi pustii pentru păcatele tale!

14 Vei mânca, dar nu te vei sătura,

ci foamea va rămâne în tine.

Vei ascunde lucruri, dar nu le vei putea salva,

şi ceea ce totuşi vei salva voi da pradă sabiei.

15 Vei semăna, dar nu vei secera;

vei stoarce măsline, dar nu te vei unge cu untdelemnul lor;

vei face must, dar nu vei bea vin.

Sentinţa mai este formulată încă o dată pe scurt în a doua parte a v. 16.

A doua sentinţă

16b De aceea te voi da pradă pustiirii,

locuitorii tăi vor fi de batjocură

şi veţi purta batjocura popoarelor.“

Faptul că Dumnezeu găseşte greşeală până şi în îngerii Săi (Iov 4:18) ne spune mult despre sfinţenia lui Dumnezeu. Toleranţa pe care unii şi-o imaginează sau speră ca Dumnezeu să o aibă cu privire la păcătoşi este cu totul nebiblică. Moartea lui Cristos pe cruce nu este o graţiere în avans a celor păcătoşi, ci este mijlocul de răscumpărare a celor care cred. Jertfa lui Cristos este suficientă pentru toţi, dar rămâne eficientă doar pentru unii: cei ce cred şi trăiesc până la sfârşit în credinţă.

O judecată stă să vină pentru toţi oamenii, pentru că „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată”, după care urmează judecata.

La judecata lui Dumnezeu nu se va mai auzi glasul batjocoritorului, pentru că nu va putea ţine capul sus. Acolo se vor deschide documentele care au înregistrat toate gândurile şi faptele oamenilor şi vor da socoteală de toate cele săvârşite. Singurii care vor trece de judecata de la care nimeni nu ar putea scăpa vor fi cei al căror nume a fost scris în Cartea vieţii. Ca să ai Numele scris în Cartea vieţii, cartea Mielului, este nevoie mai întâi să faci pace cu Dumnezeu.

Anunțuri

Comentarii închise la Procesul veacurilor (Mica 6)

Din categoria Mica

Comentariile nu sunt permise.