Ce este Biserica?

Pentru a se păstra în viaţă, omul are nevoie de anumite lucruri indispensabile, fără de care viaţa nu ar fi posibilă. Există alte lucruri care, deşi nu sunt absolut obligatorii, îi conferă o calitate superioară a vieţii sale. De exemplu, omul nu poate trăi fără apă decât 9 zile, la temperaturi mai mici de 300C, iar fără hrană rezistă între trei şi şase săptămâni. Mahatma Gandhi a supravieţuit unui post de trei săptămâni, iar în Biblie ni se spune că Moise a postit 40 de zile de două ori la rând (Ex. 34:28; Deut. 9:11-10:11). Diferenţa dintre cei doi este că Moise a stat în prezenţa lui Dumnezeu. Ilie a călătorit spre muntele Horeb timp de 40 de zile fără apă şi hrană şi s-a întors în acelaşi fel (1Regi 19). Domnul Isus a fost ispitit de Satana în pustie timp de 40 de zile. Despre fascinaţia unor grupări creştine pentru postul prelungit (21, 40 de zile) vom vorbi cu alt prilej, dar este destul să observăm aici că nu ne este cerută o asemenea jertfă şi experienţa noastră măruntă nu se poate asemăna cu misiunea lui Moise, Ilie sau a Domnului Isus.

Revenind la lucrurile indispensabile vieţii, este important ca omul să aibă şi adăpost. Ca să-şi păstreze calitatea de fiinţă umană, omul are nevoie de relaţii semnificative. Suplimentar se mai pot adăuga diverse alte lucruri care îi pot spori confortul, precum hainele călduroase pe timp friguros, mijloacele de transport, instrumentele muzicale, armele şi altele.

Dacă ne vom gândi la Biserică, ce anume este absolut vital pentru existenţa sa şi ce anume sporeşte „confortul” de a fi Biserică? Care sunt acele realităţi în lipsa cărora Biserica încetează a mai fi Biserică? Apoi care sunt acele realităţi a căror prezenţă în viaţa Bisericii îi înlesnesc viaţa ca Biserică? Am început studiul nostru din prima epistolă a lui Pavel către corintieni evidenţiind faptul că biserica din Corint avea o înţelegere greşită cu privire la distincţia dintre Apostoli şi misionari. Acum vom discuta despre o altă clarificare pe care o face Pavel, aceea cu privire la Biserică. Ce anume dă caracterul distinctiv al Bisericii şi care sunt acele realităţi fără de care Biserica încetează a mai fi Biserică? În primele nouă versete din Prima epistolă către corintieni, Pavel vorbeşte despre darul întreit oferit de Dumnezeu-Sfânta Treime Bisericii şi despre ţelul întreit al Bisericii pe pământ. Darul întreit constă dintr-o comunitate lărgită, o chemare la părtăşia cu Dumnezeirea şi daruri spirituale. Ţelul întreit constă din sfinţire, mărturisire şi aşteptarea revenirii Domnului Isus. Din împletirea acestor daruri şi ţeluri se pot evidenţia mărcile distinctive ale Bisericii.

Biserica este o comunitate

Pavel îşi adresează epistola către „Biserica lui Dumnezeu (ekklesia tou Theou) din Corint, … împreună cu toţi ceilalţi din orice loc” (1:2). În primul rând Biserica este un grup de oameni, o comunitate. „Biserica este o adunare, dar nu orice adunare este o biserică.” (Miroslav Volf) Biserica este o comunitate formată din mai mulţi indivizi, nu un singur individ (Mt. 18:20). Nimeni nu poate pretinde că singur ESTE Biserica. Totuşi, o singură comunitate locală se poate numi Biserică, la fel de bine cum totalitatea ucenicilor lui Cristos de pe pământ şi din toate timpurile se poate numi Biserică.

Când Pavel călătorea prin provinciile Imperiului roman, Biblia spune că întărea în credinţă „bisericile” nu BISERICA (F. ap. 15:41; 16:5), transmitea salutări din partea bisericilor pe care le vizitase (Rom. 16:16; 1Cor 16:19), stabilea rânduieli unitare în toate bisericile (1Cor. 7:17; 11:16; 14:33-34; 16:1). De fapt întreg Noul Testament se referă la comunitatea locală a fraţilor cu termenul de Biserică şi foloseşte termenul „biserici” pentru totalitatea adunărilor locale dintr-o regiune geografică: în Asia (1Cor. 16:19; Ap. 1:4, 11), în Ahaia (2Cor. 1:1), în Macedonia (2Cor. 8:1), în Galatia (Gal. 1:2), în Iudeea (Gal. 1:22; 1Tes. 2:14). Unii slujitori, ca şi Pavel de exemplu, sunt consideraţi slujitori ai tuturor bisericilor, deşi au fost ordinaţi de biserica din Antiohia pentru misiune internaţională (2Cor. 8:18-19, 23-24; 11:8, 28).

Înţelegem de aici că Biserica posedă o dimensiune locală şi una regională, universală chiar, dar niciodată o dimensiune naţională. Din această perspectivă titlul Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste este corect.

Cine este membru al unei Biserici locale este concomitent şi parte a Bisericii universale, dar nu poţi fi membru al Bisericii universale fără să fi parte a unei Biserici locale. Acea Biserică locală care se consideră atât de unică încât refuză asocierea cu alte Biserici locale, care nu acceptă manifestarea universală a Bisericii, a încetat să mai fie Biserică; este mai degrabă un club. Bisericii locale nu îi lipseşte nimic din ceea ce face biserica să fie Biserică, pentru că este adunarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu veghează la binele poporului Său.

Pentru înţelegerea naturii Bisericii metaforele (imaginile) folosite cu privire la ea sunt foarte relevante: poporul lui Dumnezeu, trupul lui Cristos, Templul lui Dumnezeu, ogorul lui Dumnezeu (Pavel), turma lui Dumnezeu, poporul lui Dumnezeu de preoţi şi regi (Petru), prieteni şi fraţi (Ioan), Cetate şi Mireasă (Apocalipsa). Din toate reiese că Biserica este într-o strânsă relaţie cu Dumnezeu, Care îi defineşte existenţa, şi că Biserica este un întreg constituit din multe părţi, strâns legate între ele.

Rămâne întrebarea: cât de mică poate fi o adunare ca să poată fi considerată o Biserică. Mulţi dintre noi am avut şi unii încă mai avem experienţa unor adunări foarte mici. Pentru că este vorba despre relaţia dintre mai multe persoane este legitim să vorbim despre o instituţie. Oriunde există o societate, adică un grup de oameni, se ajunge prin consens la promovarea unor reguli de convieţuire publică şi privată. Individul nu poate fi o instituţie, dar o comunitate poate. Fiind o instituţie, Uniunea Bisericilor Baptiste din Romania are un Statut care reglementează relaţiile dintre Bisericile componente şi dintre membrii acestora. Conform Statutului nostru o adunare există din momentul în care se decid 20 de persoane majore să o înfiinţeze. Tot la fel un grup cu 3-19 membri majori se poate constitui ca biserică filială. Ca să putem da un răspuns satisfăcător la această întrebare trebuie să vedem ce funcţii serveşte o asemenea comunitate. Deocamdată am subliniat faptul că Biserica este o comunitate.

Biserica este o comunitate de natură spirituală

Pavel afirmă că Biserica este comunitatea lui Dumnezeu, formată din oameni care au o chemare specială de natură spirituală. Termenul ebraic qahal, tradus prin grecescul ekklesia, sugerează adunarea poporului lui Dumnezeu în jurul lui Dumnezeu pentru îndatoriri spirituale. În greceşte, în textele din afara Bibliei, termenul ekklesia desemna adunarea populară convocată de câteva ori pe an în oraşele greceşti pentru discutarea unor chestiuni orăşeneşti. În Noul Testament, Biserica este comunitatea oamenilor chemaţi de Dumnezeu din lume ca să fie sfinţi, după ce tot ei au fost sfinţiţi (adică puşi deoparte) în Isus Cristos. Chemarea lui Dumnezeu are implicaţii etice: cel chemat are obligaţia să se deosebească de cei nechemaţi şi o poate face pentru că Dumnezeu îi dă puterea aceasta prin Duhul Sfânt.

Biserica nu este nici un organism social şi nici o asociaţie, din moment ce membralitatea în Biserică se bazează pe renaştere spirituală. Renaşterea spirituală permite depăşirea oricăror bariere sociale, politice sau culturale. În poporul lui Dumnezeu autentic nu se face discriminare pe criterii de rasă, sex, naţionalitate, ocupaţie sau poziţie socială. Pavel chiar atrage atenţia că Dumnezeu pare să atragă mai mult pe cei modeşti şi nebăgaţi în seamă ai societăţii. Aceasta nu înseamnă că printre cei chemaţi nu sunt şi patricieni, precum Cloe şi Iustus din Corint, cei din casa Cezarului, oameni de afaceri, precum Lidia şi Filimon, şi oameni educaţi, precum Apolo. Şi noi în vremurile noastre ne întâlnim cu aceeaşi situaţie. Ce afirmă Pavel nu înseamnă nici că cei credincioşi nu pot ajunge pe parcursul vieţii să devină mai înstăriţi, mai cunoscuţi sau mai inteligenţi. Ap. Iacov atrage atenţia că una dintre dovezile transformării creştinului prin Cuvânt este tocmai abilitatea sa de a nu face discriminare după faţa omului (cap. 2).

Biserica este acea comunitate umană care se adună în jurul persoanei lui Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn, cu care şi are părtăşie prin Duhul Sfânt (1Cor. 1:9). Domnul Isus este temeiul renaşterii spirituale lucrate după planul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt lucrează în Biserică pregătind poporul pentru ziua încheierii tuturor lucrurilor (1:7-8). Creştinii au părtăşie unii cu alţii şi cu Dumnezeu-Sfântă Treime pentru că au ceva în comun: Duhul Sfânt. Această realitate este subliniată în diverse feluri de Pavel, atunci când foloseşte pronumele „noi” cu referire la membrii Bisericii universale şi la biserica locală din Corint: noi am crezut aceeaşi Evanghelie (15:1-11), am fost cumpăraţi cu un preţ (7:23), am primit Duhul lui Dumnezeu (2:12), Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi ca într-un Templu (6:19), am fost botezaţi într-un singur Duh (12:13).

Când o persoană se converteşte ea nu devine Biserica, ci este adăugată la Biserică (F. ap. 2:41). Biserica este lucrarea lui Dumnezeu, la fel cum şi convertirea este lucrarea lui Dumnezeu. Când un credincios adoarme în Domnul, Biserica nu îşi încetează existenţa, ci îşi continuă existenţa până când Cristos îşi va răpi Biserica. Când un credincios decide să se retragă dintr-o adunare, fără a deveni membru al unei alte adunări, dovedeşte o săracă înţelegere a Bisericii. Biserica îşi continuă existenţa şi fără acela, dar acel credincios se sustrage tocmai scopului intenţionat de Dumnezeu pentru mântuirea sa. Într-un asemenea context, Ciprian, episcopul Cartaginei din sec. al III-lea, ajunsese să spună următoarele afirmaţii care au devenit dictonuri teologice (din păcate adeseori folosite în afara contextului): „Nu este creştin acela care nu este în Biserica lui Cristos”, „Nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată acela care nu are ca mamă Biserica” şi „Nu există mântuire în afara Bisericii”.

Aici este nimerit să facem distincţia dintre Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu. Amândouă sunt realităţi spirituale care îşi găsesc materializare în fapte generate de persoane cu caractere înnoit, care pot avea o manifestare concretă de teritorii sub administraţie teocratică. Împărăţia lui Dumnezeu ca teritoriu sub administraţie divină rămâne un deziderat escatologic, care poate fi realizat deocamdată doar pentru o vreme şi în anumite locuri. Împărăţia se extinde prin lucrarea Bisericii, deoarece Biserica este mama noastră, în sensul că oamenii sunt convertiţi prin lucrarea Bisericii conlucrătoare cu Dumnezeu. Aici Scriptura se referă la lucrarea tuturor membrilor ei, consideraţi preoţi, şi nu la lucrarea unor prelaţi sau clerici. Împărăţia lui Dumnezeu a generat Biserica, dar Biserica este instrumentul şi custodele Împărăţiei (Millard Erickson).

Biserica este o comunitate spirituală activă / dinamică

În aşteptarea Zilei Domnului Biserica nu aşteaptă cu braţele încrucişate, sau mirată, descumpănită, descurajată ori înfricoşată, ci activă cu gândul la Domnul pe care Îl vor vedea în curând. Biserica este activă în exterior, în relaţia cu semenii, în interior, în relaţia cu membrii Bisericii.

În ce priveşte relaţia Bisericii cu semenii, Dumnezeu aşteaptă de la Biserica Sa să depună mărturie folosind darurile cu care a fost echipată de Duhul Sfânt (1:4-6). Mărturia poate fi depusă şi prin botez şi Masa Domnului, dar şi prin alte lucrări cu caracter misionar ale Bisericii: fie că sunt educative, sociale sau culturale. Ap. Pavel revine mai târziu în epistolă asupra discuţiei despre daruri şi clarifică nişte principii de folosire a lor în public, deoarece corintienii ajunseseră la abuzuri. Folosirea darurilor priveşte zidirea Bisericii şi nu a individului, ea priveşte proclamarea Evangheliei şi nu etalarea spiritualităţii personale.

În ce priveşte relaţia Bisericii cu membrii săi, Dumnezeu aşteaptă ca Biserica să fie preocupată de sfinţirea membrilor săi şi de urmarea învăţăturii apostolice. Revenind la afirmaţiile lui Pavel având ca subiect pronumele „noi” constatăm unele care au de a face cu preocuparea pentru moralitate: noi suntem alergători în arenă (1Cor. 9:24-27), nu ne asociem cu cei care fac de ruşine numele de creştin (5:9-13), urmărim binele altora, nu al nostru personal (10:24), suntem judecaţi de Domnul prin disciplinare (11:32).

Când discutăm problema sfinţirii trebuie să luăm în calcul o normă, agreată de întreaga comunitate, definitorie pentru identitatea ei. Această normă nu poate fi alta din perspectiva lui Pavel, decât predicarea apostolică. Desigur aceasta include şi interpretarea creştină (nu iudaică) a Noului Testament. Primii convertiţi dintre iudeii de la Ierusalim după Rusalii şi-au construit o nouă identitate pe baza părtăşiei lor din care nu lipsea rugăciunea, frângerea pâinii şi învăţătura apostolilor (F. ap. 2:42).

Pavel îi cheamă pe corintieni în repetate rânduri la urmarea modelului şi învăţăturii oferite de Domnul Isus şi urmate de Apostol (1Cor. 4:16-17; 7:17; 11:23; 14:37-38; 15:1-11). Acestor versete li se adaugă numeroase alte referinţe la ştiinţa corintienilor („toţi ştim”, „nu ştiţi?”, „să ştiţi”) şi la îndreptările aduse de Pavel modului greşit în care corintienii au aplicat învăţăturile sale (după cum vom vedea în dăţile viitoare). O învăţătură greşită răspândită printre corintieni era cea legată de lucrurile viitoare: corintienii credeau că binecuvântările veacului viitor sunt deja disponibile. Din paragraful 1Cor 4:8-13 reiese că, în timp ce Pavel se străduise să le explice teologia crucii, corintienii erau mai interesaţi de teologia triumfalismului. Carson constata că „ei cred că sunt deja împăraţi, în timp ce apostolii care le-au adus Evanghelia vin în urma alaiului, condamnaţi să moară în arenă” (Carson, Introducere în Noul Testament, p. 491). Pavel îndrăzneşte să ia exemplul şi să-l întoarcă cu susul în jos şi în 2Corinteni 2:14-16 să accepte ideea că suntem în coloana deschisă de carul celui triumfător, dar suntem printre victimele care urmează să fie sacrificate. Teologia carismatică, de speţa celei promovate de Chris Oyakhilome din Africa de Sud şi de Străjerii din România prin teoria „proclamă şi vei avea” presupune exact acelaşi tip de interpretare.

Aici este vorba despre diferenţele existente între modul în care este perceput viitorul, adică relaţia dintre veacul de acum şi veacul viitor: escatologie realizată, supra-realizată (p. 513) sau futuristă. Escatologia realizată susţine că anumite aspecte ale Împărăţiei lui Dumnezeu sunt deja prezente în veacul acesta, încă de la începutul lucrării Domnului Isus, dar că Împărăţia lui Dumnezeu ÎNCĂ nu a sosit în deplinătatea puterii sale. De la Oscar Cullman încoace aceasta este interpretarea teologică majoritară. Escatologia supra-realizată susţine că toate aspectele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt deja prezente în veacul acesta, că Împărăţia a venit DEJA în toată puterea ei. Escatologia futuristă susţine că Împărăţia lui Dumnezeu încă stă să vină în veacul viitor. Boala, suferinţa de orice fel vor fi definitiv eradicate numai în veacul viitor prin deschiderea accesului la pomul vieţii. Efectele păcatului şi ale morţii nu vor mai fi în veacul viitor prin îndepărtarea definitivă a păcătoşilor şi a morţii, care vor fi aruncaţi în iazul de foc. Până una-alta acestea rămân parte a vieţii noastre, chiar şi a creştinului şi Dumnezeu le foloseşte cu mare succes pentru formarea caracterului nostru.

În fine, o Biserică adevărată are şi o conducere autorizată căreia Biserica i se supune ca Domnului. Tocmai pentru că nu a înţeles problema supunerii faţă de autoritate, Biserica din Corint a ajuns la diviziune şi păcat. Pentru faptul că nu au înţeles nici ce înseamnă Biserica, Pavel a trebuit să-şi ia timp să îi recupereze pe fraţii din Corint.

La întrebarea pusă mai la început – Ce anume face o comunitate să fie Biserică? – putem acum răspunde: să fie credincioşi care să se slujească unii altora şi lumii cu darul oferit lor de Dumnezeu, să ofere hrană spirituală din belşug şi conducere vizionară. Nu numărul contează membrilor contează, pentru că Dumnezeu este acolo unde sunt doi sau trei, ci maturitatea acestora şi disponibilitatea acestora de a se lăsa folosiţi de Dumnezeu.

Concluzii

Ce face o comunitate să fie Biserică? Cu siguranţă nu autorizarea de către stat, care foloseşte criteriul reprezentativităţii (cine nu reprezintă mai mult de 5% din populaţia ţării nu este recunoscut ca şi cult creştin). Baptiştii au militat dintotdeauna pentru separarea Bisericii de stat şi s-au opus interferenţei statului în problemele religioase. Totuşi trebuie să ascultăm de legea statului, atâta vreme cât ea nu contrazice ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.

Ce face o comunitate să fie Biserică? Cu siguranţă nu numele pe care şi l-au pus. Sunt multe comunităţi umane care se prezintă astăzi ca şi BISERICI, cu nume care mai de care mai impunătoare: Biserica lui Cristos, Biserica apostolică, Biserica lui Cristos şi a sfinţilor zilelor de pe urmă. Nu numele face o Biserică. Ortopraxia (trăirea corectă) şi ortodoxia (convingerea corectă) nu este dată de pretenţia de a le avea, ci de îndeplinirea standardului apostolic. Ereticii (cei care împărtăşesc doctrine deviante de la învăţătura sănătoasă) îşi dau o şansă în plus faţă de schismatici (cei care părăsesc Biserica mamă din pricina convingerilor lor), pentru că cei dintâi rămân în Biserică, se supun autorităţii ei şi vor putea experimenta îndreptarea, înnoirea şi transformarea.

Ce face o comunitate să fie Biserică? Biserica este o comunitate de natură spirituală pentru că este constituită din oameni care au experimentat o renaştere spirituală şi experimentează părtăşia cu Dumnezeu-Sfântă Treime. Biserica este o comunitate de natură spirituală activă, adică implicată în mărturisirea Evangheliei prin cuvinte şi necuvinte, şi o Biserică preocupată de păstrarea standardului de curăţie şi învăţătură sănătoasă după învăţătura apostolică. Biserica este o instituţie pentru că presupune o comunitate umană stabilă, între ai cărei membri trebuie să se stabilească relaţii.

Consider că bisericile baptiste întrunesc calităţile bisericii autentice. Este oportună o reformă în cadrul bisericilor baptiste? Desigur, acolo unde doctrina este contrazisă de practică. Reforma mai poate privi în bisericile baptiste şi partea instituţională a bisericii, dar nu doctrina ei. Întotdeauna mai este loc pentru reformă instituţională. Acolo unde Mărturisirea de credinţă nu este specifică şi mai este loc de clarificări, acestea nu pot contrazice niciodată esenţa doctrinei creştine şi învăţătura Cuvântului.

 

Anunțuri

Comentarii închise la Ce este Biserica?

Din categoria 1Corinteni, Biserica

Comentariile nu sunt permise.