Arhive lunare: decembrie 2011

Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Problema căreia Ap. Pavel îi dă rezolvare în aceste capitole este participarea la mesele festive ocazionate de sărbătorile păgâne şi organizate la templele păgâne, care presupunea consumarea cărnii consacrate idolilor. Formularea de la începutul cap. 8 „cu privire la ceea ce este jertfit idolilor” sugerează că Biserica din Corint a cerut clarificări, pentru că şi în această privinţă aveau opinii diferite.

Răspunsul este elaborat şi integrează câteva secţiuni care merită să fie precizate de la bun început ca să înţelegem argumentul paulin:

  1. Evaluarea realităţii din Corint cu aprecieri asupra cunoaşterii (8:1-13)
  2. Apărarea slujirii apostolice şi a modului ales de Pavel pentru a se raporta la adunarea corintenilor (cap. 9).
  3. O introspecţie în istoria idolatriei lui Israel (10:1-11).
  4. O cunoaştere nouă asupra idolatriei ca părtăşie cu demonii la mesele templelor păgâne (10:12-22).
  5. O cunoaştere nouă asupra urmăririi binelui comun (10:23-33).
  6. Concluzie: „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos!” (11:1).

Învăţătura, chiar şi în Biserică, are a face cu cunoaşterea. Noi predicăm în Biserică pentru a avea cunoaştere despre Dumnezeu, şi nu orice fel de cunoaştere ci din aceea mântuitoare. Nu putem să ne strângem împreună doar ca să avem o experienţă de moliciune şi încălzire a inimii, emoţii şi sentimentalisme. Acestea se pot întâmpla pentru că suntem fiinţe umane descrise şi de sentimente, dar ca închinători nu trebuie să aservim sentimentelor toate realităţile din jurul nostru, cu atât mai puţin închinarea publică a Bisericii. Cine se lasă condus de impulsurile emoţiilor sale nu primeşte note prea bune din partea societăţii, pentru că este supus erorilor mai mult decât oricare altul. „Urmează-ţi inima!” este sloganul hollywoodian care a ajuns să ne intoxice minţile şi să conducă la libertinism şi imoralitate. Creştinii nu cred în dragostea care vine şi pleacă în căsnicie, ci în dragostea care este educată să rămână.

Cunoaşterea de Dumnezeu este esenţială pentru creştinismul predicat de Pavel:

  • „ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit în ei” (Rom. 1:19)
  • „noi am primit Duhul care vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu” (1Cor. 2:12).
  • „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui” (Flp. 3:10).
  • „noi răsturnăm argumentele şi orice înălţime semeaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” (2Cor. 10:5)
  • „mă rog … să pricepeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere” (Ef. 3:18-19).

Cunoaşterea aceasta nu este una care se rezumă la o înţelegere intelectuală, o cunoaştere de dragul cunoaşterii, ci este una care pune bazele unei relaţii interpersonale, de comuniune şi reciprocitate cu Dumnezeu. Problema cunoaşterii este capitală pentru învăţătura oferită de Ap. Pavel adunării din Corint. Ap. Pavel foloseşte tot felul de termeni din domeniul cunoaşterii şi formulări de tipul „ştiţi” – „nu ştiţi?”. Preocuparea corintenilor pentru cunoaştere este în afara oricărei îndoieli, pentru că încă de la început Apostolul recunoaşte că „aţi fost îmbogăţiţi în … orice fel de cunoaştere” (1:5). Cunoaşterea pe care o aduce Duhul lui Dumnezeu Îl priveşte pe Isus Cristos şi este superioară cunoaşterii din lume (1:19-25, 2:10-16, 3:18-20).

Capitolul 8 începe cu recunoaşterea faptului că în Biserica din Corint existau mulţi care considerau că au o cunoaştere înaltă cu privire la Dumnezeu (v. 1). Pavel nu este mulţumit de nivelul cunoaşterii lor, motiv pentru care le administrează o lecţie de adevărată cunoaştere care se poate rezuma în şase puncte, ce surprind tot atâtea probleme datorate individualismului:

  1. Mândria: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).
  2. Superficialitate: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).
  3. Erezia: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).
  4. Dezinteresul pentru fraţi: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).
  5. Neconformarea: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).
  6. Snobismul: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este învăţabilă (10:1-22).

Să le luăm pe rând.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).

„Informaţia este putere”, spune un slogan contemporan. Tot la fel cunoaşterea poate crea senzaţia de autoritate şi superioritate faţă de cei care nu o au defel sau în aceeaşi măsură. Totuşi, cunoaşterea este o practică obositoare ce nu are sfârşit ne avertizează eclesiastul (Ecl. 1:13), iar experienţa noastră o confirmă.

Reversul învăţării este delăsarea, bine exprimată de o falsă gradaţie, populară printre toţi studenţii, nu numai cei din Oxford: „Cu cât învăţ mai mult, cu atât am mai mult din care să uit. Cu cât uit mai mult, cu atât ştiu mai puţin. Dacă ştiu atât de puţin, de ce să mă mai obosesc să învăţ?”

Apostolul invită la o adevărată cunoaştere, dar care să nu divizeze adunarea pe clase şi niveluri, care să nu cultive mândria, ci smerenia, pentru că adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce realizarea măreţiei lui Dumnezeu şi a nimicniciei omului. Pavel revine la această idee, atunci când afirmă că „dacă aş avea toată cunoaşterea, dar nu am dragoste, nu sunt nimic” (13:2), pentru că dragostea „nu este invidioasă,  nu se laudă, nu este mândră, … nu-şi urmăreşte propriile interese …” (13:4-6). Cunoaşterea adevărată nu este compatibilă cu mândria pentru că cine umblă prin Duhul nu se îngâmfă, nu provoacă şi nu invidiază (Gal. 5:25-26).

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).

Cunoaşterea de Dumnezeu trebuie să conducă la întâlnirea cu Dumnezeu. Poţi studia pe Dumnezeu în laborator fără să te întâlneşti cu Creatorul? Poţi studia Cuvântul lui Dumnezeu fără să te întâlneşti cu Dumnezeu care S-a revelat? Poţi studia urmele intervenţiei lui Dumnezeu în istorie, fără să te întâlneşti cu Cristosul întrupat? Da! Da! Da! Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este cea care Îl întâlneşte pe Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu garantează faptul că şi Dumnezeu ne va cunoaşte, adică face cunoştinţă cu noi.

Cât de mult rezonează cuvintele lui Pavel cu ceea ce ne învăţa Domnul Isus prin Evanghelia după Ioan: „Dacă mă iubeşte cineva, va iubi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi, iar Noi vom veni la El şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Ap. 3:20)

Tot corintenilor, Pavel le atrage atenţia că nu mai Îl cunoaştem pe Cristos în felul lumii, pentru că suntem o nouă creaţie. Mai mult chiar, noi înşine suntem cunoscuţi de Dumnezeu (2Cor. 5:11-17). Acelaşi Apostol găseşte o strânsă legătură între moralitate şi prietenia lui Dumnezeu când concluzionează un prim avertisment trimis lui Timotei cu privire la erezia din Biserică: „temelia lui Dumnezeu rămâne fermă, având sigiliul acesta: «Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui» şi «Oricine rosteşte Numele Domnului trebuie să se îndepărteze de nedreptate» (2Tim. 2:19). Aceste sigilii sunt convergente cu plăcuţa pusă pe turbanul marelui preot pe care scris: «Sfânt Domnului».

Uneori am mai auzit urarea aceasta: «Iubească-te Domnul!» Poate că am putea să o transformăm în: «Cunoască-te Domnul!» ca să fim mai precişi biblic, pentru că iubirea lui Dumnezeu este un lucru sigur.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).

Dacă nu ne putem permite luxul să credem orice informaţie, cu atât mai mult nu ne putem permite să dăm sau să primim orice învăţătură. Predicatorii au responsabilitate faţă de Dumnezeu, înaintea Căruia orice învăţător va da socoteală (1Cor. 3:10-17; cf. Iacov 3:1). Învăţătura trebuie să fie a lui Cristos, pentru că circulă prin popor şi învăţăturile dracilor. Învăţăturile Bisericii trebuie întemeiate pe învăţătura sănătoasă şi nu pe învăţăturile oamenilor. Învăţăturile trebuie măsurate cu dreptarul (Rom. 6:16), cu standardul învăţăturii apostolice (F. Ap. 2:42).

În privinţa idolilor învăţătura trebuia să fie corectă: un idol este o imagine neînsufleţită fără nicio valoare, alta decât materialul din care este confecţionat. Tot la fel se poate spune despre icoane: ele pot fi obiecte de patrimoniu ca obiecte de artă ce se află, dar nu au nicio altă valoare. Dumnezeu este unul Singur şi pe Acela nu L-a văzut nimeni. Dumnezeu Tatăl este Creatorul şi toţi oamenii, cu atât mai mult creştinii, trăiesc pentru slava Lui (10:31). Tot la fel există un singur Domn, Isus Cristos, şi toate se ţin prin El. Acestea sunt doctrine foarte importante şi nu se poate face rabat la ele.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).

Conflictul din Corint exista şi la Roma (vezi Romani 14-15) şi îi avea ca protagonişti pe creştinul tare şi pe creştinul slab, desigur două tipare care îşi avea reprezentanţi în aceste comunităţi creştine. Pentru că am auzit adesea invocat argumentul creştinului mai slab este foarte important să clarificăm identitatea lui. Deci, cine este creştinul mai slab despre care vorbeşte Ap. Pavel? Când vorbeşte despre responsabilitatea sa de a fi relevant tuturor ascultătorilor săi, în 9:19-23 Pavel precizează patru categorii de ascultători: iudei, cei ce sunt sub Lege, cei ce sunt fără Lege şi cei slabi. Este clar că primele două categorii reprezintă una şi aceeaşi clasă, adică pe evrei. Tot aşa ultimele două categorii reprezintă o altă clasă, pe cea a neevreilor. Din capitolul 8 aflăm că aceştia „mai slabi” sunt creştini care nu sunt convertiţi de mult timp, deoarece până nu demult erau obişnuiţi cu idolii, şi au o conştiinţă mai puţin educată şi mai vulnerabilă (8:7). Ei sunt uşor deturnaţi de la convingerile lor, când îi văd pe creştinii maturi făcând altfel decât cred ei că ar fi bine (8:10). Ei sunt creştini, fraţi în Domnul ai celor maturi, şi pot ajunge într-o mare încurcătură văzând purtarea celor maturi (8:11). Preluând exemplul fraţilor mai mari, ei ajung să facă anumite lucruri fără să le înţeleagă sau să fie de acord cu ele, motiv pentru care conştiinţa este rănită (8:12), după ce au fost greu încurcaţi, adică s-au poticnit în fraţii lor (8:13). Aşadar, cel mai slab este fratele neevreu convertit de curând din păgânism. Cel mai slab nu este fratele vechi în credinţă şi întârziat în maturitate, care ar fi trebuit să ajungă în stare să-i înveţe pe alţii. Cel mai slab nu este nici necreştinul, nici membrul neconvertit al familiei creştine, nici creştinul de curând convertit şi foarte relaxat în ce priveşte standardul credinţei sale.

Convingerea cu privire la existenţa unui Singur Dumnezeu şi a unui singur Mântuitor – Isus Cristos – era comun împărtăşită de fraţii din Corint. Consecinţele acestei convingeri erau, totuşi, diferite: unii corintieni aveau libertatea de a mânca din hrana consacrată idolilor, iar alţii nu aveau această libertate. Ce sacrificăm când manifestarea aceloraşi doctrine ne despart: relaţiile, doctrina, sau libertatea? Când cunoaşterea de Dumnezeu mă eliberează de prejudecăţi nu înseamnă că voi trăi liber de acestea doar de dragul libertăţii mele. Din contră, libertatea mea o voi sacrifica mai detaşat, pentru că un om eliberat de Cristos, cum sunt eu, oricum nu este liber, ci este robul lui Cristos (1Cor. 7:22).

Ce soluţii există pentru medierea unor asemenea conflicte? În primul rând există posibilitatea dialogului, a confruntării între cei care au hotărât în inima lor în mod diferit. Apoi există nevoia de învăţătură. Dacă este să se facă o mediere între părţi este evident că cel liber renunţă la libertatea lui de dragul celuilalt. Este foarte probabil că direcţia va fi înspre legalism şi nu liberalism. Liberalismul este adus de cei care s-au săturat de rânduieli, ca scuză pentru o trăire lejeră după tiparele lumii, ca să nu ofensăm prea tare sau să-i şocăm pe necredincioşi. Este interesant că fraţii mai slabi din vremea lui Pavel erau mai riguroşi şi mai scrupuloşi în deciziile lor cu privire la păgânismul din care au plecat decât creştinii maturi şi decât creştinii contemporani. Presiunea care există pe biserici pentru liberalizarea practicilor creştine nu derivă de la dorinţa creştinilor maturi de a se acomoda rigurozităţii noilor convertiţi, ci presiunii de a nu ofensa nişte convertiţi de formă, care nu au părăsit niciodată păgânismul de care trebuiau să se convertească. Pentru siguranţa relaţiilor din comunitate putem ajunge ca să precizăm prescripţiile dogmatice şi prescripţiile doctrinare pe care le împărtăşim, uneori poate chiar şi obiceiurile practice care decurg din cele dintâi.

Pavel aprecia că o adunare creştină ce are o pasiune pentru cunoaşterea de Dumnezeu corect înţeleasă se limitează în libertatea sa de dragul acomodării acestor fraţi mai tineri, cu o conştiinţă mai neîncercată, pentru a le permite să se consolideze în credinţă prin biruinţe repetate asupra ispitelor şi să se consolideze în obiceiuri noi alese şi evlavioase. Aceasta ar fi însemnat că creştinii maturi şi-ar fi pus standarde şi mai stricte: a nu mânca deloc carne, a nu mai trece pe la magazinele şi restaurantele templelor păgâne şi chiar a refuza mâncarea unui prieten dacă era anunţat cu privire la originea ei. Principiul era ca libertatea mea să nu dea prilej de judecată din partea celor necredincioşi sau de cădere din partea celor slabi. „Să nu fiţi pricină de poticnire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu, aşa cum dealtfel încerc şi eu, în toate lucrurile să plac tuturor necăutând folosul meu, ci al multora, pentru a fi mântuiţi!” (10:32-33).

Să luăm ca exemplu consumul de alcool. Scriptura nu interzice cu desăvârşire consumul de alcool, dar este împotriva alcoolismului, al intoxicării alcoolice. Unii creştini nu au renunţat la consumul limitat de vin, dar pentru creştinii care s-au convertit din alcoolism, această libertate îi poate atrage înapoi în vechile păcate. Dacă un asemenea creştin îl vede pe fratele său degustând sau consumând vin în altă împrejurare decât la Masa Domnului, poate ajunge să creadă că nu este nicio problemă să consume alcool în mod echilibrat, chiar dacă a făcut la convertire un jurământ că nu va mai consuma niciodată. O dată reînvăţat cu consumul, va ajunge uşor să abuzeze de el.

Un alt exemplu ar fi participarea la festivităţi unde se consumă alcool. Fratele Mihaly Cornea, misionarul întemeietor al mişcării baptiste din România, refuza să meargă la ospeţe, adică festivităţi unde se consuma alcool, pentru a nu fi pricină de poticnire pentru fraţii mai tineri în credinţă, dar nici nu accepta la botez pe oamenii care nu au lepădat consumul de alcool sau de tutun. Creştinii pot avea libertatea de a participa la bucuria semenilor pentru că au convingerea că fiecare dă socoteală personal înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, un frate mai slab care s-a hotărât să nu se expună la asemenea festivităţi poate fi deturnat de la hotărârile şi jurămintele sale, dacă va vedea un frate mai matur în credinţă. Drept urmare va accepta să participe călcându-şi pe conştiinţă, pentru ca mai apoi poate să ajungă să consume alcool şi să se întoarcă la vechile păcate.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).

Ca Apostol, Pavel avea dreptul de a fi întreţinut de bisericile pe care le slujea. Învăţătura era naturală, până şi bunul-simţ o susţinea. Mai mult, însă, învăţătura era revelată, pentru că aşa învăţa şi Biblia. Pavel era conştient că predicarea Evangheliei era o datorie necondiţionată de primirea unui ajutor material din partea Bisericii, pentru că darul şi chemarea erau de la Dumnezeu, la fel cum era şi trupul consacrat lui Dumnezeu prin celibat. Pavel se imagina un concurent în arenă care se supunea la antrenamente şi privaţiuni doar de dragul răsplătirii, care venea în urma câştigării cursei, cu condiţia să nu fi fost descalificat.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se lasă instruită (10:1-22).

Ştiau corintienii câte ceva, dar nu ştiau destul. Doctrina despre Dumnezeu şi doctrina despre Cristos erau corecte. Ei aveau probleme cu doctrina despre Duhul Sfânt. Aici, însă, Pavel mai adaugă ceva cunoaşterii lor. Aşa cum le spunea şi tesalonicenilor că ar dori că completeze la credinţa lor (cf. 1Tes. 3:10), Pavel doreşte să adauge cunoaşterii corintienilor ceva cunoştinţe despre lumea spirituală. Pentru aceasta evreii generaţiei lui Moise sunt luaţi ca exemplu. Uluitor! Faptul că au băut din apa izvorâtă în mod miraculos din stâncă şi au mâncat din mană a însemnat părtăşia cu Cristos, nu pentru că îngerul care îi însoţea era Cristos ci pentru că Stânca şi mana Îl prefigurau pe Cristos Însuşi. Idolatria lor şi desele lor răzvrătiri aduceau atingere lui Dumnezeu şi, implicit, lui Cristos, pentru că poporul Israel este continuat de poporul lui Dumnezeu din NT. Continuitatea dintre popoare face ca experienţa unuia să fie cuantificată în termenii specifici celuilalt. Răzvrătirea faţă de conducerea lui Moise este, de aceea, ca şi răzvrătirea faţă de Cristos.

Îndemnul de a fugi de idolatrie, pentru că este o ispită care poate fi înfrântă  (10:12-13), se aplică creştinilor tocmai în conjunctura în care se aflau corintenii. Părtăşia la Masa Domnului era o părtăşia a credincioşilor cu Dumnezeu. Tot la fel, consumarea din alimentele consacrate idolilor este o părtăşie cu cultul divinităţii respective. Din moment ce Dumnezeu nu se asociază cu idolatria, cultul păgân este închinat unui demon. Prin urmare, creştinii care consumă din alimentele închinate idolilor se află în postura imposibilă şi de neacceptat de a se închina şi lui Dumnezeu şi idolilor. Dumnezeu nu tolerează o asemenea competiţie, motiv pentru care trebuie să renunţăm la mesele idoleşti.

CONCLUZIE

Mintea eliberată de învăţăturile începătoare ale acestei lumi, de tradiţii şi obiceiuri păgâne / pre-creştine adoptate în sânul creştinismului, va înţelege cu alţi ochi realitatea, va avea compasiune faţă de cei care au rămas înăuntru, va avea libertatea să se manifeste în acelaşi fel, deşi nu mai are aceleaşi convingeri şi este detaşată de presiunea experimentată înaintea convertirii. Totuşi, din spirit de empatie sau colegialism, un creştin care se consideră matur, care are cunoaştere, poate ajunge să se angajeze în practici vechi fără să se simtă influenţat sau îndatorat în vreun fel. Totuşi de dragul fratelui mai tânăr în credinţă este chemat să îşi limiteze libertatea.

Comentarii închise la Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Din categoria 1Corinteni, Polemici biblice

Note despre cartea Bunătate: o teologie bazată pe învăţătura Domnului Isus Cristos (Cartea Creştină, Oradea, 2010).

Acesta al patrulea articol ocazionat de lectura cărţii lui Iosif Ţon publicată în 2010. Celelalte articole pot fi citite aici, aici şi aici.

Probleme de traducere din limba ebraică

Ţon citează Mica 6:8 într-un format personal pe care îl consideră „traducere după original”: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine! Şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti bunătatea hesed şi să umbli perseverent cu Dumnezeu” (p. 65). De fapt aceasta este traducerea oferită de Cornilescu cu următoarele schimbări: Ţon a înlocuit „mila” cu „bunătatea hesed”, „smerit” cu „perseverent” şi „Dumnezeul tău” cu „Dumnezeu”. Nu ştim care este diferenţa dintre bunătatea obişnuită şi bunătatea hesed şi dacă Vechiul Testament face această diferenţă, pentru că Ţon nu ne predă această lecţie. Iosif Ţon ar mai fi trebuit să ne spună şi ce este în accepţiunea sa o traducere exactă după original? O traducere literală sau o traducere care redă sensul cuvintelor?

O traducere exactă este dificil de realizat pentru că versetul nu este tocmai uşor, mai ales în jumătatea ei secundă. Varianta tradiţională preferă: „Ţi s-a spus, omule, ce este bine şi ce aşteaptă Domnul de la tine, decât să faci dreptate şi să iubeşti îndurarea şi să umbli umil cu Dumnezeul tău” (NIB, NIV, NRS, RSV, printre altele). Adverbul „umil” este înlocuit de unii cu „înţelept sau circumspect” pe baza unor asemănări cu textele din Sirah (16:25; 31:22; 42:8) şi termenul akribeia (A se vedea comentariul lui Bruce K. Waltke la Mica din lucrarea The Minor Prophets, vol. 2: Obadiah, Jonah, Micah, Nahum, Habakkuk, Baker, Grand Rapids, MI, 1993).

O altă variantă ar putea fi după cum urmează: „Ţi s-a spus, omule, ce este bine şi ce aşteaptă Domnul de la tine, decât să faci dreptate şi să iubeşti îndurarea şi să trăieşti cu atenţie umblând cu Dumnezeul tău.” A Concise Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament (ed. William L. Holladay, Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1988) traduce haţnea‘ prin „a trăi cu grijă”.

O altă variantă de traducere a celei de-a doua jumătăţi ar fi: „[…] decât să faci dreptate, iubire îndurătoare şi modestie umblând cu Dumnezeul tău”. Această variantă este propusă de Bruce K. Waltke, preluată de la un alt autor, pe baza izbitoarelor asemănări dintre acest verset şi citate din Manualul disciplinei, un document din comunitatea esenienilor de la Qumran (1QS 4:5; 5:4; 8:2). Pentru aceasta primul infinitiv construit (’ahavat) este interpretat în relaţie cu substantivul hesed care îl urmează. Relaţia dintre aceşti doi termeni este unică în Vechiul Testament. (Vezi din nou Bruce K. Waltke la Mica din lucrarea The Minor Prophets, vol. 2: Obadiah, Jonah, Micah, Nahum, Habakkuk, Baker, Grand Rapids, MI, 1993) Forma verbală de hifil infinitiv absolut din rădăcina ţn‘  este şi ea rară. Ea a fost interpretată de acelaşi autor cu funcţie adverbială pentru infinitivul construit lehet care o urmează (vezi Bruce K. Waltke şi M. O‘Connor, An Introduction to Biblical Hebrew Syntax, Eisenbrauns, Winona Lake, IN, 1990, §35.3.3b). În plus forma verbală de hifil din rădăcina ţn‘ este un hifil denominativ, adică o formă verbală realizată din substantivul din aceeaşi rădăcină (vezi Bruce K. Waltke şi M. O‘Connor, An Introduction to Biblical Hebrew Syntax, Eisenbrauns, Winona Lake, IN, 1990, §27.4).

Expresia „a umbla cu Dumnezeu” apare în adevăr şi în Geneza 5:24 şi 6:9, cu privire la Enoh şi, respectiv, Noe. Aici însă forma verbală folosită este de hitpael care presupune reciprocitatea. Ţon scoate de pe mânecă o explicaţie alambicată care nu are nimic în comun cu formularea în sine: „Expresia «a umblat cu Dumnezeu», ce apare în Geneza 5:24 şi în Geneza 6:9, exprimă trăirea continuă şi îndelungată în intimitate cu Dumnezeu şi în ascultare de Dumnezeu” (p. 66). Nici durata şi nici natura relaţiei dintre Dumnezeu şi om nu reies din forma verbului. O activitate continuă ca cea pe care ar fi avut nevoie Iosif Ţon în Geneza 5:24 şi 6:9 ar fi fost cu totul alta (specialiştii ştiu despre ce este vorba). În Mica 6:8 forma verbală din rădăcina hlk este cu totul alta, adică un infinitiv construit (leket), care clarifică infinitivul absolut dinaintea sa (haţnea‘).

O altă încercare de traducere, calificată drept „traducere după originalul ebraic”, apare la p. 66: „Care Dumnezeu este ca Tine, care porţi nelegiuirea, treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-şi ţine mânia pe vecie, Se delectează în a face acte de bunătate (hesed). El se va întoarce şi va avea îndurare faţă de noi, El va călca în picioare nelegiuirile noastre şi va arunca în fundul mării toate păcatele noastre. Vei da adevăr lui Iacov, bunătate (hesed) lui Avraam, ce ai jurat părinţilor noştri în zilele de odinioară.” (Cf. Mica 7:18-20) Din nou, textul nu este o traducere din originalul evreiesc, ci schimbarea unor cuvinte din versiunea Cornilescu cu altele preferate de Iosif Ţon: „a purta” în loc de „a ierta”, „se delectează în a face acte de bunătate” în loc de „Îi place îndurarea”, „El se va întoarce şi va avea îndurare faţă de noi” în loc de „El va avea iarăşi milă de noi”, „păcatele noastre” în loc de „păcatele lor”, „adevăr” în loc de „credincioşie”, „bunătate” în loc de „vei ţinea cu îndurare faţă de Avraam”.

Iată cum ar arăta o traducere din textul ebraic: „Cine este Dumnezeu cum eşti tu, [care] ridică păcatul şi trece cu vederea vina rămăşiţei moştenirii lui? [El] nu îşi ţine mânia pe vecie, ci El Îşi găseşte plăcerea în îndurare. [El] se va întoarce îndurându-se de noi, zdrobind păcatele noastre. El va arunca în adâncimile mării toate păcatele lor. Vei arăta credincioşie lui Iacov şi îndurare lui Avraam, aşa cum ai jurat părinţilor noştri în zilele din vechime.”

Observaţi schimbul persoanei, de la persoana întâi („noi”, „păcatele noastre”) la persoana a treia („păcatele lor”)? Aceasta este o tehnică frecvent folosită în scrierile profetice. Iosif Ţon a corectat-o fără alte explicaţii suplimentare. La fel a procedat şi Noua traducere în limba română. Chiar dacă ’emet poate avea sensul de adevăr în contextul paralelismului cu hesed, nu poate însemna decât „credincioşie”. Verbul „a purta” poate avea conotaţii nedorite în limba română, motiv pentru care „a ridica” este mai potrivit. În fond este vorba despre o povară pe care nu o mai poartă cel vinovat, ci este luată de altcineva, adică de Dumnezeu. Perifraza „se delectează în a face acte de bunătate” nu este obligatorie într-o traducere. Este doar un exces de zel în a explica ceea ce reprezintă tema cărţii Bunătate. Dacă fiecare predicator ar traduce prin perifraze termenii de care este interesat personal sau în care a scormonit puţin dincolo de suprafaţă, unde am ajunge cu traducerea Bibliei? De ce dintr-o dată hesed este tradus prin acte de bunătate, iar un verset mai jos este tradus simplu prin „îndurare”? Acelaşi termen a fost tradus altădată „bunătate hesed” (!)

La p. 348 Iosif Ţon pretinde că exact aceiaşi termeni, traduşi de dânsul ca „toiag” şi „baston”, sunt folosiţi atât în Psalmul 23:4 ca şi în Geneza 49:10. Afirmaţia este doar pe jumătate adevărată, pentru că numai termenul şebet (ebr., toiag) apare în ambele texte. Şebet face pereche în Geneza 49:10 cu termenul mehoqeq (ebr., sceptru), pe când în Psalmul 23:4 este asociat cu miş‘enet (ebr., toiag), un sinonim al lui şebet.

Deşi vorbeşte despre sensul termenului tov, Iosif Ţon îşi permite să categorisească versificaţiile diverselor traduceri fără să le înţeleagă, doar pentru că nu folosesc termenul pentru care dânsul a optat. La p. 60 afirmă astfel: „Nici Noua traducere în limba română (Silviu Tatu) nu aduce îmbunătăţire, ci se dovedeşte a fi mai degrabă prozaică: «Daţi laudă Domnului căci este bun! – Veşnică-i este îndurarea!»” Versiunea la care se face referire nu este a lui Silviu Tatu, pentru că la ea a lucrat un colectiv de traducători şi stilişti. Niciodată nu mi-am asumat această traducere şi cine o face, ori este ignorant, ori rău intenţionat. Faptul că nu apare al doilea „căci”, inclus de cele mai multe traduceri, se datorează interpretării că acesta marchează vorbirea directă într-o cântare responsorială. Desigur realităţi ca aceasta nu contează pentru cel care consideră că singurul text tradus corespunzător este cel care se potriveşte propriilor găselniţe.

Probleme de transcriere fonetică

Dintre variantele de transcriere fonetică a termenilor din limba greacă şi ebraică, Iosif Ţon preferă una populară. Nu este nimic rău în aceasta cu condiţia ca să fie coerentă. Astfel consoana chi este tradusă când cu „c” ca în crestotes (p. 23-24), când cu „h” ca în haris (p. 77-79). Consoana iota este transcrisă când cu „y” când cu „i”, chiar în cazul aceluiaşi cuvânt: anty-typos (p. 106) şi anti-typos (p. 107).

De ce să transcriem „shalom” (p. 280) şi nu şalom, din moment ce am transcris hesed şi nu „khesed”? Din moment ce se preferă varianta populară, şalom ar fi fost opţiunea cea mai naturală.

Probleme de citare şi transcriere din greacă

La p. 238 Iosif Ţon citează din textul grecesc Coloseni 4:12 astfel: hoti stete teleioi kai pepleromenoi en panti thelemati tou Theou (p. 238). Textul grecesc din ediţia a 27-a revizuită a Noului Testament este însă altfel: hina stathete teleioi kai pepleroforemenoi en panti thelemati tou Theou. Pe aceeaşi pagină se persistă în greşeală când aceeaşi formă verbală pepleroforemenoi este citată de două ori, tot greşit: pepleromenoi. Forma subliniată este inexistentă în limba greacă a Noului Testament. Forma citată greşit de Ţon apare în Coloseni 2:10 (şi în Rom. 15:14 şi Flp. 1:11) şi reprezintă un participiu pasiv masculin plural din rădăcina plero, care se traduce „plini”. Forma corectă pepleroforemenoi este tot un participiu pasiv masculin plural dar din altă rădăcină, peplerofero, care se traduce „încredinţaţi pe deplin”. Aceasta nu mai apare altundeva în Noul Testament. Desigur transcrierea populară nu ne ajută să facem diferenţa dintre omicron (o scurt) şi omega (o lung), cu care se încheie fiecare dintre cele două forme de infinitiv.

La p. 262 se citează din Marea Trimitere: Mathete ta panta ta ethne. Isus nu a spus „literalmente” aşa ci, conform aceleiaşi ediţii greceşti a Noului Testament: matheteusate panta ta ethne. Din nou problema nu este numai de confuzie a unei forme verbale şi introducere a unui articol fără rost, ci persistenţa în greşeală, pentru că apare în aceeaşi formă şi la p. 311. Forma citată de Ţon este mathete, dar ea apare doar în 1Corinteni 4:6 şi este o formă de conjunctiv aorist persoana a doua plural, din rădăcina manthano (gr., a învăţa prin experienţă). Această formă apare în patru locuri din evanghelii: Matei 9:13; 11:29; 24:32; Marcu 13:28. Forma corectă matheteusate este un imperativ aorist persoana a doua plural, din rădăcina matheteuo (gr., a face ucenici).

În final, să observăm că termenul german Weltanschaung (p. 312) se scrie cu dublu „u”: Weltanschauung. Înţeleg că un alt termen, poate ceva mai cunoscut printre români, pentru a exprima o concepţie despre lume şi viaţă ar fi „metafizică”.

Concluzii

Este evident faptul că lucrarea Bunătate: o teologie bazată pe învăţătura Domnului Isus Cristos nu are pretenţia de a fi o carte academică pentru motivul simplu că nu posedă indexuri, bibliografie şi note explicative. În plus, stilul autorului este narativ, accesibil, homiletic. Această realitate transpare destul de evident din faptul că se citează autorităţi la modul general (cu foarte puţine excepţii unde se citează câte un autor explicit) şi autorul se citează pe sine in extenso. Atunci ne putem întreba pe cine doreşte să impresioneze autorul cu citarea unor termeni în original? Aceasta este o practică frecventă printre cei care fără să aibă cunoştinţele necesare bravează cu informaţii din alte limbi în studii, predici şi cărţi.

Mulţimea greşelilor în folosirea textului grecesc al Noului Testament pe parcursul lucrării vine în evident contrast cu contribuţia „tinerilor teologi” pe care i-a consultat Iosif Ţon: Radu Gheorghiţă, Sorin Sabou, Ionel Teodorescu şi Liviu Ţiplea (p. 8), din moment ce primii doi sunt specialişti chiar în limba greacă. Nu-mi rămâne decât să concluzionez că ei nu au văzut manuscrisul final cu citatele din limba greacă. Prin urmare lista de specialişti cărora li se aduce mulţumiri în Prefaţă este doar o acoperire pentru autorizarea argumentelor autorului care a fost neglijent cu textul original.

Autorul greşeşte prea des ca să putem afirma că ar fi acasă în domeniul limbilor biblice. Singura explicaţie este că autorul simte nevoia de a-şi consolida argumentele prin referinţa la surse. Ei bine, dacă este să se facă o referinţă exactă la originalul grecesc sau ebraic al Bibliei, atunci trebuie să se facă în mod corect, iar dacă nu se cunosc limbile în cauză nu este nicio problemă, există autorităţi care pot fi creditate corespunzător. Dacă teza este construită mai întâi şi apoi sunt căutate textele biblice relevante pentru susţinerea acesteia, atunci autorul are grave probleme de argumentaţie şi nu numai. Mai ales când textele citate integral sunt puţine şi sunt considerate fundamentale pentru argumentaţie, atunci acestea puteau fi verificate şi reverificate până când erau transcrise cu acurateţe.

Comentarii închise la Note despre cartea Bunătate: o teologie bazată pe învăţătura Domnului Isus Cristos (Cartea Creştină, Oradea, 2010).

Din categoria Biblia românească, Biblia şi societatea, Carte comentată

Cât de bine este ca omul să fie singur? (1Cor. 6:12-7:40)

Discursul despre realităţile intime tinde să se trivializeze atunci când este prea explicit. Într-o lume imorală şi lascivă ca şi cea în care trăim este foarte uşor să cazi în vulgaritate. Întrucât intenţionez ca mesajul să ajungă la destinatari nealterat, este necesară abţinerea de la alunecarea spre vulgaritate.

  • Pavel nu tratează toată problematica legată de căsătorie, cu cazuistica şi excepţiile specifice acesteia.

El răspunde la întrebările specifice ale corintienilor pornind de la două sloganuri care manipulau principii pauline în interesul unor partide corintiene. Specific, Pavel motivează rezistenţa faţă de desfrâu (6:12-20), argumentează în favoarea dragostei conjugale (7:1-7), încurajează celibatul celor necăsătoriţi şi văduvilor (7:8-11), discută aspectul divorţului în familiile mixte (7:12-16), subliniază principiul rămânerii lângă Dumnezeu indiferent de situaţia socială a convertitului (7:17-24), ia în discuţie avantajele şi dezavantajele celibatului şi ale căsătoriei (7:25-40).

  • Deşi Pavel vorbeşte în nume propriu, aceasta nu înseamnă că unele sfaturi sunt mai autoritative decât altele. Deşi Pavel face distincţia între ceea ce este deja în Biblie şi ceea ce completează el în mod specific, el concluzionează zicând: „cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (7:40). Prin urmare, „părerea sa” este autorizată de Duhul şi sfaturile lui sunt normative la fel ca restul Scripturilor, cu atât mai mult cu cât ele nu le contrazic. Pentru noi nu există diferenţe în autoritate între cele scrise de Pavel şi cele scrise de Luca, de Isaia sau Moise.
  • Pavel îndreaptă unele sloganuri preluate de la Pavel şi folosite de unii corintieni în mod abuziv.
  1. „Toate îmi sunt îngăduite” (6:12) trădează o agendă hedonistă care încuraja consumul şi libertinajul. Libertatea absolută este cel mai dulce somn cu care ne îmbie umanismul. În realitate niciun om nu îl poate experimenta pe acesta. Pavel îl corectează grabnic, pentru că principiul a fost scos din context şi folosit ca licenţă pentru libertinaj şi păcat.
  2. „este bine pentru bărbat să nu se atingă de femeie” (7:1) trădează o agendă puritană, mistică chiar. Aceasta este extrema opţiunii dinainte. Şi ucenicii Domnului au exagerat în felul acesta. După ce au înţeles seriozitatea legământului cununiei, ei au exclamat: „Dacă astfel stau lucrurile cu soţul şi soţia, nu merită să te căsătoreşti!” (Mt. 19:10). Pavel îi corectează pe corintieni spunând că o dată ce eşti căsătorit ai obligaţii faţă de partenerul de viaţă. Nu poţi trăi cu starea civilă de căsătorit, dar în abstinenţă sau divorţ practic.

Cum a fost la început? (6:12-7:7)

  • Mariajul este o legătură permanentă între un bărbat şi o femeie.

Din tot discursul lui Pavel este evident că Pavel ia în calcul această singură posibilitate. În tot acest pasaj, legătura este evident între un bărbat şi o femeie, fie cu soţia în mod natural, fie cu prostituata ca relaţie anormală. La fel ca şi Domnul Isus, Pavel evocă textul din Geneza când Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie (Gen. 2:24). Apoi el întăreşte principiul „fiecare bărbat să-şi aibă propria soţie şi fiecare femeie să-şi aibă propriul soţ” (7:2).

Uniunea dintre un soţ şi o soţie produce o unitate trupească între ei, la care se atentează prin uniunea cu o altă persoană din afara căsătoriei (6:16). Existenţa Bisericii aduce o nouă realitate în fiinţă, creştinul este parte a unei comunităţi şi păcatele săvârşite în trup afectează întregul organism al Bisericii şi Îl necinsteşte pe Domnul Isus, răscumpărătorul nostru, şi pe Duhul Sfânt, cel ce locuieşte în trupul meu. „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (6:20) afirmă tocmai realitatea răscumpărării noastre, care urmează să fie desăvârşită prin înviere (Rom. 8:18-24). Referindu-se la persoana care ascultă Cuvântul, Domnul Isus a promis: „Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23).

Din moment ce trupul acesta este al lui Dumnezeu prin creaţie, prin răscumpărare şi prin locuire, ceea ce fac cu el este extrem de important. Când mă trezesc din somnul de odihnă, pot să salut Sfânta Treime care locuieşte în mine. Mă interesează să ţin trupul în bună stare de funcţionare, fără să-l pun în pericol. Mă păzesc de păcat pentru că trupul este pentru slujirea Domnului (Rom. 12).

  • Desfrâul este un păcat împotriva propriului trup, care este templul Duhului Sfânt.

Cetăţenii Corintului erau cunoscuţi pentru libertinajul lor, până acolo încât a fost creat verbul „a te corintieniza” pentru a vorbi despre a te desfrâna. Creştinii din Corint împrumutaseră un proverb tradiţional pentru a justifica comportamentul lor lasciv: „Mâncărurile sunt pentru stomac, iar stomacul este pentru mâncăruri”. Se subînţelegea de aici, aşa cum peste veacuri va teoretiza şi Freud cu privire la sexualitate: fiecare organ este pentru o funcţie specifică şi nu este corect să-ţi opreşti plăcerile şi să nu-ţi împlineşti nevoile. Pavel aruncă în arena ideilor un principiu capital: trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. După cum vom vedea mai jos, aceasta nu înseamnă abstinenţă, ci limitarea relaţiilor intime în domeniul strict al căsătoriei.

Din moment ce Dumnezeu este Creatorul, Răscumpărătorul şi Locuitorul trupului meu, El are drept de stăpân asupra mea. Orice păcat îl ofensează pe Dumnezeu, dar desfrâul este un păcat săvârşit în trup. Este ca şi cum ai aduce în Templul lui Dumnezeu idoli, sau ai sacrifica animale necurate pe altarul Său. Aceasta este o urâciune. Creştinul nici măcar nu trebuie să ia în calcul această posibilitate.

Sunt religii şi secte precum budhismul, mooniţii şi neognosticismul care promovează sexualitatea ca pe o cale de îndumnezeire. Să rămânem cu capul pe umeri şi să nu uităm că unitatea dintre un bărbat şi o femeie este doar trupească, nu şi duhovnicească, iar unitatea dintre Dumnezeu şi om nu este trupească, ci doar duhovnicească (6:16-17).

  • Dragostea conjugală este o responsabilitate permanentă între soţi, amendată doar de înţelegerea mutuală pentru a se consacra temporar disciplinelor spirituale.

Contrar pretenţiilor unor corintieni mai spirituali sau puritani, leacul împotriva desfrâului este căsătoria nu abstinenţa (7:2). Relaţia din căsătorie este reglementată de ap. Pavel prin principiul dăruirii, nu al pretinderii. Fiecare partener trebuie să îşi vadă trupul proprietatea celuilalt.

Din 7:32-35 înţelegem că preocuparea pentru partenerul de căsătorie este naturală şi poate indisponibiliza pe cineva chiar şi pentru slujirea lui Dumnezeu. Dacă este să-i plăcem partenerului nostru de căsătorie, unii pot fi mai pretenţioşi decât alţii. Am auzit şi teoria aceasta că soţia trebuie să ţină pasul cu concurenţa dacă vrea ca soţul ei să-i rămâna fidel. Teoria aceasta are tot la fel de multă valoare pe cât are ideea că un anumit parfum îţi garantează atractivitatea. Ambele nu au nicio valoare în ce priveşte evlavia. Trucuri ca acestea funcţionează doar atâta timp cât sunt controlat de fire, pentru că atunci când legea superioară a Duhului de viaţă pune stăpânire pe mine, ajung să ţin în frâu legea duhului şi a morţii. Trebuie să ajung să-mi iubesc soţia, copiii, comunitatea Bisericii şi pe toţi semenii pentru că îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că am o relaţie de cunoaştere reciprocă cu Dumnezeu, nu pentru că mă dau cu un anumit parfum, sau sunt motivat vizual. Trucurile acestea, deloc ieftine de altfel, au efect doar pentru cei care încă se mai lasă călăuziţi de fire.

Consacrarea pentru discipline spirituale, cum este rugăciunea, trebuie să se facă cu învoirea ambelor părţi. Aici Pavel preia învăţătura din Legea lui Moise, unde sfinţirea personală putea fi urmărită prin curăţie trupească şi abstinenţă (Ex. 19:15; 1Sam. 21:4-5).

În concluzie, trupul despre care lumea mă învaţă că este al meu şi fac ce vreau cu el, în adevăr este mai întâi al lui Dumnezeu, apoi al partenerului de căsătorie şi abia în ultimul rând al meu. Cu trupul meu eu îi slujesc lui Dumnezeu şi semenilor, începând cu soţul/soţia dacă sunt căsătorit/ă.

Cum este mai bine, date fiind „necazurile de acum”? (7:8-40)

Deşi Pavel nu explică ce înţelege prin „necazurile de acum” (7:26), cu siguranţă corintienii înţelegeau ce avea în vedere. Încă este prea devreme să luăm în calcul persecuţia creştinilor, mai probabil fiind vorba despre foamete. A întemeia o familie pe vremuri de foamete nu poate să fie o idee bună nici astăzi.

Căsătoria era o chestiune obligatorie atât pentru evrei cât şi pentru romani. Ca politică demografică, Cezar August a emis o lege în 18 î.H. prin care tinerii erau obligaţi să se căsătorească. În felul acesta se spera şi ca să se limiteze desfrâul şi consecinţele acestuia printre cetăţenii imperiului. Aşadar când propunea celibatul ca soluţie reală pentru creştini, în contextul specific de atunci, Pavel se opunea modelului propus de societate.

Celibatul nu este condiţia naturală a omului, ci căsătoria. Căsătoria este regula, celibatul este excepţia. De aceea, celibatul este o vocaţie, un dar (7:7). Tot la fel spunea şi Domnul Isus despre celibat: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai cei cărora le-a fost dat … cel ce poate să primească cuvântul acesta, să-l primească” (Mt. 19:11-12).

De unde ştii dacă ai vocaţia de celibatar pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Dacă eşti consumat de binele lucrării lui Dumnezeu, nu ai timp nici să dormi pentru binele Împărăţiei şi singura ta preocupare este să faci cumva ca Împărăţia să progreseze. Frământarea aceasta este atât de mare încât nu simţi lipsa familiei şi, mai ales, nu ai nicio problemă în stăpânirea dorinţei. Pavel foloseşte două formulări, una negativă şi alta pozitivă, ambele vorbind despre stăpânirea vasului. În prima afirmă astfel „dacă nu se pot stăpâni, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească, decât să ardă de dorinţă” (7:9). În a doua Pavel revine zicând: „oricine este convins în inima lui şi nu este constrâns, ci îşi ţine dorinţele sub control, şi a hotărât în inima lui să nu se căsătorească … face bine” (7:37).

Îndemnul lui Pavel la celibat este comun mai multor categorii de creştini. Afară de cei căsătoriţi, Pavel îi îndeamnă pe toţi creştinii să rămână în starea de celibatari cel puţin deocamdată, adică până trec „necazurile de acum”. Pavel nu ascunde faptul că ar dori ca toţi creştinii să fie liberi de angajamentul căsniciei: „eu doresc ca toţi oamenii să fie aşa cum sunt eu” (7:7). Pavel consideră că este mai bine pentru cei necăsătoriţi şi văduve „să rămână aşa cum sunt eu” (7:8). Motivul pentru celibat este ca să fie scutiţi de grijuri pentru familia lor (7:32). Fără să interzică mariajul, Pavel pune celibatul într-o lumină mai favorabilă: „cel ce se căsătoreşte bine face, dar cel care nu se căsătoreşte face şi mai bine” (7:38).

Principiul pe care îl aplică în acest caz este numit „regula pe care o dau în toate bisericile” şi spune astfel: „fiecare să-şi păstreze în viaţă locul pe care i l-a încredinţat Domnul şi la care l-a chemat Dumnezeu” (7:17). Aceasta înseamnă că, dacă te-ai convertit ca şi evreu rămâi evreu, dacă te-ai convertit ca neevreu, nu căuta să te faci evreu, dacă te-ai convertit ca sclav, sau proprietar de sclavi, rămâi aşa. Dacă te-ai convertit ca şi căsătorit, rămâi căsătorit, iar dacă ai fost celibatar, rămâi aşa. Amendamentul este ca ori de câte ori apar oportunităţi de îmbunătăţire a situaţiei tale curente te poţi folosi de ele.

Pe de o parte, căsătoria nu este un păcat, dar este posibil ca slujirea ta faţă de Dumnezeu să sufere din cauza angajamentelor faţă de familie. Pe de altă parte, nu pot să ard sub presiunea dorinţelor şi ispitit de Satana din pricina nestăpânirii mele. Cu siguranţă aceasta nu este o stare mai bună, mai ales dacă înainte de convertire trăiam în adulter fără procese de conştiinţă. Soluţia este să mă căsătoresc şi să slujesc lui Dumnezeu în şi prin familia mea.

 

Ce facem când toate merg prost în căsnicie?

Din păcate căsătoria, la fel ca şi alte instituţii, este supusă asaltului degradării şi păcatului care este în lume. Prima corupere a căsătoriei a fost poligamia (căsătoria unui bărbat cu mai multe soţii). Poligamia este tolerată în poporul evreu şi reglementată, astfel încât soţiile să fie întreţinute corespunzător şi să nu fie abuzate. O altă corupere căsătoriei a fost divorţul, despărţirea soţilor. Legea lui Moise a reglementat posibilitatea divorţării pentru situaţii speciale, care avea în vedere necredincioşia în cămin (Deut. 24:1-4).

Această permisiune a fost distorsionată cu timpul ajungând ca pe vremea Domnului Isus, unii rabini să permită divorţul pentru „orice cauză”. Domnul Isus este interogat de farisei pe această temă (Mt. 19:3) şi Domnul le răspunde că nu este de acord cu această interpretare rabinică, că este suficient amendamentul dat de Moise pentru divorţ pentru adulter. Oricine divorţează pentru alt motiv şi se recăsătoreşte comite el însuşi adulter (Mt. 19:7-9).

  • Divorţul nu este prima soluţie pentru cei credincioşi.

În legea romană exista posibilitatea divorţului prin separare, adică soţul putea să îi spună soţiei: „te eliberez, simte-te liberă să pleci”, presupunând că soţul era proprietar, sau soţia putea să îşi anunţe soţul: „eu plec”. Amândouă situaţiile le avem precizate în text ca soluţii nepermise creştinilor (7:10-11). Se pare că în Corint existau deja unele femei care plecaseră de acasă, caz în care recomandarea este să se împace cu soţul (7:11a). Desigur această soluţie nu era obligatorie şi singura indiferent de situaţia prin care trecea cuplul. Aici Pavel anulează obiceiul roman, aşa cum Domnul Isus a anulat obiceiul evreu, de a te despărţi de partenerul tău pe motiv că nu mai ai chef, că simţi că nu îl mai iubeşti, sau alte motive triviale, desigur pentru a te disponibiliza pentru o altă relaţie.

  • Cuplurile mixte au licenţă a se despărţi, dacă partenerul necredincios o cere.

Chiar şi aşa, creştinul nu putea face nimic, dacă partenerul necreştin preferă să recurgă la această procedură. Oamenii nu pot fi constrânşi să iubească cu forţa. Ap. Petru îndeamnă pe surorile cu soţi necredincioşi să fie de o iubire pilduitoare ca să-i câştige pe soţii lor, chiar şi fără cuvinte, tot la fel cum soţii trebuiau să se poarte în mod ales cu soţiile lor ca să nu le fie împiedicate rugăciunile (1Pt. 3:1-7). Aşadar divorţul prin separare poate apărea la cererea partenerului necredincios, iar creştinul părăsit îl poate considera un divorţ legitim. Pavel spune că principiul trăirii în pace este superior mariajului pe viaţă. Parafrazând un principiu al Domnului, căsătoria nu a fost făcută pentru om şi nici omul pentru căsătorie. Pavel tocmai ne-a spus că trupul a fost făcut pentru Domnul (6:13).

De observat că Pavel nu ne dă răspuns la întrebarea: în ce condiţii este permis divorţul creştinilor? Pavel vorbeşte despre divorţul prin separare specific societăţii romane şi discută legitimitatea lui pentru creştini. Domnul Isus a spus deja că divorţul este permis în caz de necredincioşie în mariaj. Nu putem decât presupune că principiul era acceptat şi de Pavel, la fel cum a făcut cu alte principii. VT avertiza cu privire la dreptul de îngrijire a soţiei în ce priveşte hrana şi îmbrăcămintea, precum şi afecţiunea fizică (Ex. 21:10). Aceste obligaţii apar şi în 1 Cor. 7.

Se poate presupune atunci că divorţul nu este prima soluţie la mariajul cu probleme, ci împăcarea. Ce se întâmplă cu cuplurile în care partenerul creştin suferă la mâna celui necreştin tot felul de privaţiuni, violenţe şi abuzuri? Dacă ar fi din pricina lui Cristos, poate ar mai fi cumva de înţeles, dar dacă este doar din pricina faptului că soţul este încăpăţânat şi violent, putem să recomandăm sorei noastre să sufere totul?

Este recăsătorirea permisă?

Consider că răspunsul paulin îi obligă pe soţii creştini certaţi să se împace, iar creştinilor care sunt victime ale divorţului abuziv de către partenerii necreştini şi creştinilor văduvi le permite recăsătorirea.

Comentarii închise la Cât de bine este ca omul să fie singur? (1Cor. 6:12-7:40)

Din categoria 1Corinteni