Cristos – singurul temei al laudelor noastre

Preocuparea Apostolului Pavel pentru problema diviziunii din Biserică se vede cu ochiul liber încă de la începutul primei epistole adresate corintenilor, pentru că atacă acest subiect imediat după saluturi. Temele alăturate acestui subiect, indică spre acele doctrine a căror neînţelegere Pavel considera că a determinat diviziunea din Corint.

Până aici am văzut cum disensiunile din Corint au fost influenţate de neînţelegerile din Biserică cu privire la autoritatea apostolică şi cu privire la identitatea Bisericii. În cele ce urmează voi căuta să arăt că neînţelegerea persoanei şi lucrării lui Cristos de către corinteni, i-a condus la confuzie teologie şi la diviziuni în interiorul Bisericii.

Persoana lui Cristos

Apostolul Pavel are cele mai speciale cuvinte despre Domnul Isus. Apostolul Pavel nu foloseşte despre niciun om, nici chiar despre sine, cuvinte atât de alese cum foloseşte despre Domnul Isus. Nici măcar despre Dumnezeu, Apostolul Pavel nu foloseşte atâtea formule şi titluri ca despre Domnul Isus. Forma cea mai succintă este DOMNUL, un termen care reproduce termenul evreiesc ADONAI, prin care se citea tetragrama, cel mai sfânt nume al lui Dumnezeu. Aşadar, prin acest termen era subliniată natura divină a lui Isus. Adeseori termenul este calificat de pronumele posesiv pers. a I-a plural: „Domnul nostru”. În felul acesta este precizată relaţia dintre Biserică şi Domnul Isus şi se subliniază dependenţa creştinilor de Domnul Isus.

Când Pavel vrea să facă referire la faptul că Domnul Isus a împlinit Scripturile, fiind Mesia Cel Care trebuia să vină şi să îndeplinească planul lui Dumnezeu, Pavel îl prezintă ca Isus Cristos sau Cristos Isus. Ocazional poate apărea formularea Domnul (nostru) Isus Cristos, care pune împreună tot planul lui Dumnezeu, în care divinitatea şi mesianitatea Domnului Isus stau alături în acelaşi titlu. Când Pavel foloseşte formula „Fiul Său, Isus Cristos, Domnul nostru”, atunci pune împreună natura divină şi mesianismul Domnului Isus cu originea Sa divină.

Cel mai neaşteptat titlu folosit pentru Domnul Isus este „Domnul slavei” (2:8). Într-un alt context acest titlu ar fi putut indica onoarea şi închinarea pe care le-a părăsit Domnul pentru a îndeplini planul lui Dumnezeu. Ioan vorbea despre slava Domnului Isus, care era întocmai ca şi a Tatălui (In 1:14). Conform rugăciunii Sale relatate de Ioan, Domnul cerea Tatălui să fie restaurat la starea slăvită avută înainte de întemeierea lumii şi de întrupare (In 17:5). În 1 Corinteni însă Pavel vorbeşte despre „Domnul slavei” din perspectiva meritelor pe care El le-a câştigat doar ca să ni le atribuie nouă. Slava plănuită de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii pentru cei credincioşi, care nu a fost descifrată de cei înţelepţi, este împărţită celor credincioşi prin Duhul Sfânt. Domnul Isus este Domnul slavei noastre. El este urzitorul mântuirii noastre veşnice dar şi al slavei pregătite pentru cei mântuiţi.

Dacă eşti conştient de realitatea Persoanei Domnului Isus, dacă înţelegi cu adevărat cu cine ai de-a face, nu ai cum să-L pui pe Domnul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul slavei, pe picior de egalitate cu vreun om, oricât de special ar fi el. Nici cei mai desăvârşiţi oratori, evanghelişti, teleevanghelişti, predicatori, pastori, învăţători nu merită a fi puşi alături de Domnul care i-a chemat la această slujire la fel ca şi pe Apostolul Pavel. Toţi aceştia sunt slujitorii lui Dumnezeu, dar Dumnezeu este Unul. Toţi aceştia îşi derivă autoritatea de la Dumnezeu, dar Dumnezeu Îşi este suficient Sieşi. Toţi aceştia slujesc Împărăţia lui Dumnezeu, dar pot greşi la un moment dat căutându-şi interesele personale. Cristos a îndeplinit planul lui Dumnezeu întocmai şi l-a îndeplinit până la capăt.

Niciun lider nu poate şi nu are dreptul să-şi compare lucrarea cu a lui Cristos. Cristos Însuşi nu poate fi pretins de nicio facţiune în defavoarea alteia. Cristos nu poate fi patronat de niciun individ şi de nicio comunitate. El este Domnul întregii Biserici.

Lucrarea lui Cristos

Numele Domnului dezvăluie foarte bine identitatea şi natura Sa. Acestea sunt confirmate suplimentar prin lucrările Sale. Pavel rezumă toată lucrarea lui Cristos în cuvintele următoare: „El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare” (1Cor. 1:30). În felul acesta intenţia era ca să ia omului orice pricină de laudă, un fapt subliniat prin dubla precizare, care încadrează această afirmaţie, că nimeni nu se va putea lăuda cu altceva decât cu ceea ce este în Domnul (vezi v. 29, 31). Această realitate se realizează prin faptul că prin Dumnezeu suntem în Cristos Isus (v. 30a). Ce înseamnă aceste cuvinte? NRSV traduce: „El este sursa vieţii noastre în Cristos Isus”. NET preferă: „El este motivul pentru care aveţi o relaţie cu Cristos Isus”. Aşadar expresia „a fi în Cristos Isus” este interpretată drept a avea o relaţie cu Isus Cristos.

Aşadar credinciosul are o relaţie cu Isus Cristos în care a fost pus de Dumnezeu şi în care a intrat prin identificare cu Cristos. „El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi … ” spune Pavel în 1Corinteni 2:30. În Epistola către Coloseni, Pavel susţine că am fost îngropaţi împreună cu Cristos şi am înviat împreună cu El şi viaţa noastră curentă este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, pentru ca atunci când va reveni Cristos să ne arătăm şi noi împreună cu El în slavă (Col. 3:1-4). Cu alte cuvinte noi singuri nu suntem şi nu putem fi ceea ce Dumnezeu aşteaptă din partea noastră şi la standardul perfect al aşteptărilor Sale. Totuşi, prin faptul că suntem ascunşi în Cristos, ceea ce El a câştigat ni se poate aplica şi nouă.

„El a fost făcut de Dumnezeu înţelepciune pentru noi”

Înţelepciunea omenească cu care corintenii Îl puseseră pe Cristos să concureze era înţelepciunea sofiştilor, a filosofilor, a retorilor şi a discursurilor alambicate ale acestora. În comparaţie cu „înţelepciunea vorbirii”, sau „vorbirile înduplecătoare ale vorbirii” (1Cor. 2:4), Evanghelia propovăduită de Pavel era apreciată ca o nebunie (1:18, 21, 22, 25). Într-adevăr, Pavel a fost invitat să predice şi în Areopagul Atenei şi a fost tolerat destul de bine de cărturarii greci, însă numai până a ajuns să vorbească despre învierea morţilor (F. ap. 17:32).

Înţelepciunea lui Dumnezeu presupune planul lui Dumnezeu, întocmit din veşnicie, păstrat ascuns de Dumnezeu pentru milenii şi descoperit la vremea potrivită, adică în vremurile din urmă, prin lucrarea Domnului Isus. Planul acesta şi detaliile împlinirii sale sunt surprinzătoare chiar şi pentru mintea cea mai ageră, ele nu ar fi putut fi nici măcar intuite darmite elaborate de mintea omului. Înţelepciunea lui Dumnezeu este cu atât mai mare cu atât ea converteşte natura coruptă a omului şi îl pregăteşte pe om pentru slava care urmează să vină. Înţelepciunea aceasta a fost împărţită oamenilor, dar nu celor consideraţi vrednici sau capabili după standardele lumii: „celor desăvârşiţi”, „fruntaşilor veacului acestuia” (1Cor. 2:6), „omului firesc” (1Cor. 2:14), ci „nouă”, credincioşilor, „oamenilor duhovniceşti”, acelora care au primit Duhul Sfânt, pentru că această înţelepciune nu poate fi interpretată şi înţeleasă decât prin Duhul Sfânt (1Cor. 2:10-16).

Înţelepciunea lui Dumnezeu despre care vorbeşte Pavel are ca şi centru teologic moartea Domnului Isus, răstignirea Sa. Domnul a părăsit slava şi onorurile cerului şi a luat trup asemenea omului întrupându-se în mod miraculos din fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt. În acest trup a trăit o viaţă exemplară, fără păcat, deşi a fost ispitit de oameni şi de diavolul în toate felurile. Fără să fi fost înţeles de generaţia sa că a venit să împlinească Scripturile, Domnul Isus a fost condamnat să moară pentru pretenţiile Sale de a fi Dumnezeu, demonstrate prin autoritatea cu care vorbea şi înfăptuia minuni. El s-a lăsat prins, judecat, batjocorit, bătut şi răstignit numai pentru că Îl iubea pe Tatăl şi dorea să-I împlinească voia. El şi-a dat faţa celor care îl scuipau, şi-a lăsat hainele celor care au tras la sorţi pentru ele, şi-a întins mâinile să îi fie pironite pe cruce înaintea celor pentru care s-a rugat: „Tată, iartă-i, ei nu ştiu ce fac!” S-a stins pe cruce şi a fost înmormântat fără onoruri, dar a treia zi a înviat, pentru că moartea şi Locuinţa morţilor nu aveau niciun drept să-L păstreze. Nici piatra de la mormânt, nici santinelele nu l-au putut împiedica să se ridice din mormânt. Tatăl i-a dat porunca aceasta, ca după ce îşi va da viaţa, să o ia înapoi. Cu toată lucrarea îndeplinită, S-a întors la Tatăl şi a primit dreptul de a împărţi din bunurile câştigate prin această biruinţă tuturor celor ce vor crede în El şi să le facă parte de slava Sa.

Aceasta este înţelepciunea lui Dumnezeu. Înţelepciunea omului priveşte la frumuseţea discursului şi la logica argumentului. Înţelepciunea lui Dumnezeu caută înspre frumuseţea esenţelor şi la desluşirea paradoxurilor. Înţelepciunea omului pretinde dovezi şi rămâne doar la materie şi la ceea ce poate fi verificat. Înţelepciunea lui Dumnezeu oferă dovezi, dar merge dincolo de ele, în lumea nevăzută şi imaterială a lui Dumnezeu. „Nebunia lui Dumnezeu” este mai înţeleaptă decât oamenii şi înţelepciunea lor, pentru că Dumnezeu este infinit mai înţelept.

„El a fost făcut de Dumnezeu dreptate pentru noi”

Pretenţiile de dreptate ale lui Dumnezeu sunt desăvârşite, aşa cum este El însuşi desăvârşit. Ca să fim achitaţi de sentinţa morţii eterne, nu era suficient să avem angajat cel mai iscusit avocat, ca să Îl înşelăm cumva pe Dreptul Judecător că merităm ceva mai bun decât dovedise procurorul. În tribunalul lui Dumnezeu minciuna nu are deloc picioare şi este dovedită imediat cu probe. Acolo stă numai adevărul şi adevărul este că omul, fără deosebire, merită moartea pentru că faptele, cuvintele şi gândurile lui sunt îndreptate spre rău. Dumnezeu a căutat un om desăvârşit măcar, în meritele căruia să facă o promisiune de viaţă, aşa cum în meritele lui Adam a făcut o promisiune de moarte. Dumnezeu Însuşi era dispus să plătească personal pentru recuperarea omului. Din îngemănarea acestor soluţii s-a născut singura opţiune posibilă ca Dumnezeu să ia trup de om şi să fie jertfa de ispăşire cerută de dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu consideră suficientă dreptatea lui Cristos ca să ne-o impute şi nouă, celor care credem în Cristos, astfel încât putem ieşi de la Tribunal cu capul sus, achitaţi de păcate, dar în proprietatea lui Cristos.

Cu o astfel de dreptate lucrată de Cristos şi imputată nouă de Dumnezeu, toate meritele omului sunt palide şi fără valoare. Indiferent după care cod moral îşi apreciază cineva dreptatea, faţă de standardul perfect al lui Dumnezeu, dreptatea sa se aseamănă mai degrabă cu nişte zdrenţe murdare. Nici chiar dreptatea lucrată după Legea lui Moise în perioada îndelungei răbdări a lui Dumnezeu nu a putut produce cetăţeni perfecţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu L-a trimis pe Cristos pentru ca prin dreptatea Lui să ne socotească pe noi, cei care credem în Isus, drepţi, adică achitaţi şi vrednici de Împărăţia Lui (vezi Romani 3).

„El a fost făcut de Dumnezeu sfinţire pentru noi”

În ce priveşte sfinţirea ca şi termen, există o confuzie creată de sensul dublu al acestui termen atât în ebraică precum şi în greacă. Sfinţirea poate însemna atât consacrare cât şi un caracter de înaltă ţinută morală şi spirituală. Sfinţirea este aşadar atât o stare cât şi un proces. Încă de la începutul epistolei Pavel precizează că creştinii au fost sfinţiţi în Cristos Isus şi au fost chemaţi [să fie] sfinţi (1:2). După Pavel, sfinţi sunt toţi aceia „care cheamă în vreun loc Numele lui Isus Cristos, Domnul lor” (1Cor. 1:2). Biserica apreciază pe unele dintre personalităţile sale ca „sfinţi”, bazându-se pe evaluări foarte stricte dar retrospective. Scriptura prin învăţătura Apostolului Pavel ne priveşte sfinţi/consacraţi prin slujirea lui Cristos şi ne consideră chemaţi la sfinţire.

Când dă învăţătură despre păcat, Apostolul Pavel afirmă că creştinii, păcătoşi notorii altădată, au fost spălaţi, au fost sfinţiţi, au fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1Cor. 6:11). Toate aceste acţiuni sunt încheiate, sunt de domeniul trecutului. Dumnezeu L-a făcut pe Domnul Isus sfinţire pentru noi, în sensul că El a fost consacrat pentru noi, aşa cum leviţii au fost consacraţi pentru tot poporul ca să îndeplinească slujba de la Templu. El ne reprezintă pe noi înaintea Tatălui.

Statutul acesta aduce privilegii, dar creează şi obligaţii. Faptul că avem în Domnul Isus un mare preot nu ne permite nouă să ne culcăm liniştiţi pe o ureche ca şi cum nu mai avem nimic de făcut sau, chiar mai rău, de acum ne putem permite orice, pentru că avem o pilă sus. Din relatările Apocalipsei învăţăm că sfinţirea este ca o haină nouă curată pe care o primim înălbită în sângele Mielului (Ap. 7:14), dar tot de acolo primim îndemnul că „Cine este sfânt să se sfinţească” (Ap. 22:11).

„El a fost făcut de Dumnezeu răscumpărare pentru noi”

Ca să înţelegem referinţa la răscumpărare trebuie să facem referire la episoadele biblice care vorbesc despre acest principiu. „Răscumpă-rarea” desemnează în Biblie o tranzacţie prin care anumite bunuri sunt trecute în proprietatea primului stăpân după o perioadă de înstrăinare. Era obligatoriu ca în acest proces să fie făcută o plată şi era posibil ca bunurile să fie imobiliare şi mobiliare, oameni şi animale deopotrivă (Lev. 25). Toţi întâii-născuţi evrei trebuiau răscumpăraţi pentru că, atunci când i-a scos din Egipt, Dumnezeu i-a scutit de la moarte (Ex. 13). În locul întâilor-născuţi evrei ieşiţi la numărătoare, Dumnezeu a ales seminţia lui Levi ca să fie a Sa şi să-i slujească. Cei care erau peste numărul acestora trebuiau răscumpăraţi cu câte cinci sicli fiecare (Num. 3). Proprietăţile lui Rut şi ale Naomei au fost răscumpărate de Boaz şi le-a oferit ca moştenire copilului născut lui Rut.

Răscumpărarea pe care a câştigat-o Cristos este comparată în Epistola către evrei cu ispăşirea. Cristos este prezentat ca un mare preot care intră în Sfânta-sfintelor cu propriul sânge, nu cu sângele vreunui ţap sau viţel, sânge care îi curăţeşte pe cei întinaţi peste care este stropit (Evrei 9). În felul acesta înţelegem că până şi jertfele de ispăşire care se aduceau o dată pe an la marea Sărbătoare a Ispăşirii aveau rolul de a-i răscumpăra pe cei greşiţi din păcatele lor şi de a le oferi un nou început ca proprietate a lui Dumnezeu. Tot la fel cei răscumpăraţi de sângele lui Cristos sunt curăţiţi de vechile păcate pentru a sluji într-un mod nou Dumnezeului celui Viu! (Evrei 9:11-15) Ca să nu facem ispăşire pentru păcatele noastre cu propriul sânge, Cristos a murit pentru noi şi ne-a răscumpărat, adică ne-a dat o nouă viaţă pe care să o folosim pentru împărăţia Lui.

CONCLUZIE

Faptul că omul poate ajunge vreodată înţelept, drept, sfânt şi răscumpărat înaintea lui Dumnezeu se datorează lucrării lui Dumnezeu. Înţelepciunea, cunoştinţele şi diplomele mele sunt determinate de Dumnezeu şi sunt de mică valoare în comparaţie cu înţelepciunea lui Dumnezeu. Faptele mele drepte, oricât de scumpe sunt cheltuielile mele pentru Dumnezeu pălesc înaintea standardului perfect al dreptăţii lui Dumnezeu. Consacrarea mea în lucrarea lui Dumnezeu nu ar avea nicio valoare fără de consacrarea lui Cristos, Singurul care a putut intra în Sfânta-sfintelor din cer. Preţul pe care aş fi eu dispus să-l plătesc pentru eliberarea mea din păcat şi moarte ar fi insuficient oricât de mare ar fi el, dar Cristos S-a oferit în locul meu.

Slăbiciunea noastră şi lipsurile noastre nu ar trebui să fie o ruşine. Pavel însuşi recunoaştea că în slăbiciunile sale, Cristos a avut oportunitatea de a se vedea şi mai bine. „Sunt mulţumit în slăbiciuni, în insulte, în greutăţi, în persecuţii şi necazuri, de dragul lui Cristos, pentru că atunci când sunt slab, sunt puternic.” (2Cor. 12:10) După ce i-a fost refuzată rugăciunea în repetate rânduri, Pavel a înţeles că harul lui Dumnezeu îi este suficient, căci puterea lui Dumnezeu este desăvârşită în slăbiciune (2Cor. 12:9). Faptul că trăim este o minune în ea însăşi, „pentru că trăim împreună cu El, prin puterea lui Dumnezeu” (2Cor. 13:4).

2 comentarii

Filed under 1Corinteni, Biserica

2 responses to “Cristos – singurul temei al laudelor noastre

  1. radu

    Cred ca in cazul Domnului Cristos interesele personale se identificau perfect cu voia Tatalui dar noi, cum impacam azi viata pamanteana pigmentata de interese legitime care trebuie intr-o oarecare masura urmarite (familie, educatie, slujba, viata comunitara) si…voia Lui Dumnezeu? Putem sa facem ca interesele noastre sa se suprapuna cu ale Lui?
    Si a 2 a intrebare:
    Credeti ca se poate spune astazi asemenea Ap. Pavel: „Calcati pe urmele mele cum si eu calc pe ultimele Lui Cristos” ?Avem voie sau legitimitate?

    • statu

      Voia lui Dumnezeu este să căutăm cu prioritate Împărăţia lui Dumnezeu şi sfinţirea noastră. Consider că familia, educaţia, slujba şi viaţa comunitară sunt integrate magistral de Dumnezeu în progresul nostru spiritual. Ele sunt juguri pe care ni le putem asuma voluntar sau involuntar şi pot fi folosite pentru devenirea noastră după chipul lui Cristos. Tocmai de aceea când Apostolii au scris bisericilor: „supuneţi-vă unii altora” au continuat cu îndemnuri clare despre relaţia dintre părinţi şi copii, dintre stăpânii de sclavi şi sclavi, dintre prezbiteri şi tineri sau dintre autorităţi şi cetăţeni (Ef. 5:21-6:9; 1Petru 2:13-3:7). Când domeniile de slujire intră în conflict, atunci prioritate are Dumnezeu şi Împărăţia Lui (F. ap. 4:19-20), fără ca să facem din devotamentul faţă de Dumnezeu pe care nu Îl vedem o scuză ca să trăim pentru noi înşine, refuzând ajutorarea fraţilor despre care pretindem că îi iubim şi pe care îi vedem (1Ioan 4:20-21; Marcu 7:9-13).
      Îndemnul „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos” (1Corinteni 11:1) şi alternativele sale (1Cor. 4:16; Flp. 3:16; 1Tes. 1:6; 2Tes. 3:9) sunt folosite pentru a încuraja bisericile să urmeze învăţăturii şi practicii apostolice, care îşi găsesc originea în învăţătura şi practica lui Cristos. În măsura în care noi urmăm pe calea deschisă de mai iluştrii noştri înaintaşi putem zice aşa cum bine surprinde Ap. Pavel această realitate a transmiterii învăţăturii şi practicii creştine peste generaţii: „Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi” (Flp. 3:17). Acest tip de îndemn era dat într-un cadru concurenţial, în care alţi predicatori itineranţi (creştini, evrei sau păgâni) căutau să abuzeze de noii convertiţi ai Bisericii cu învăţăturile lor.