Practica îndreptării păcătoşilor în Biserică (1Cor. 5:1-6:11)

Curăţirea de păcat nu are festivaluri religioase şi nici anotimpuri. De ce am ales acest fragment de text şi nu altul? Întrucât Pavel îi citează pe corintieni de trei ori, am fi putut discuta fiecare dintre aceste secţiuni separat: 5:1-8, 5:9-13, 6:1-11. Totuşi ele sunt strâns legate de o temă comună şi de nişte elemente de coeziune interioară a discursului care m-au obligat să le păstrez împreună: există o listă de persoane cu vicii care este amintită de două ori (5:11; 6:9-10), în fiecare dintre cele trei pasaje există amintit verbul „a judeca” cel puţin o dată şi de opt ori în ultimul pasaj, sau alte verbe care descriu atitudini ferme împotriva păcatului: „a da afară pe cel rău” (5:2, 13), „a da pe mâna Satanei” (5:5), „a nu avea niciun fel de legături” (5:9-11). Avem chiar o sentinţă în toată regula (5:4-5). Cunoaşterea corintienilor este din nou pusă la teste de Apostol, pentru că le-o corectează şi le este ironizată prin formula: „Nu ştiţi?” (5:6; 6:2, 3, 9). Aşadar, puse împreună elementele comune ne orientează înspre o temă care priveşte administrarea situaţiilor de păcat din Biserică după modelul apostolic.

Această învăţătură paulină a fost cauzată fără îndoială de cel puţin două situaţii problematice din Biserică: un incest şi un proces la tribunal între unii dintre membrii Bisericii. Cine idealizează situaţia din Biserica primară, ori nu înţelege Biblia, ori vrea să manipuleze cu ideologia. Pavel argumentează teologic împotriva modului în care Biserica a preferat să se raporteze la aceste situaţii conflictuale din interiorul Bisericii. Biserica a preferat lipsa oricărei acţiuni directe, dar Pavel instruieşte înspre soluţii radicale şi de confruntare.

Înainte de a vedea soluţiile apostolice pentru situaţiile acestea, se impune discutarea a două chestiuni preliminare. Întâi, de ce să vorbim despre păcatul creştinilor? Şi creştinii păcătuiesc? Desigur, şi creştinii mai pot păcătui pentru că încă poartă cu ei o fire pământească, descrisă ca păcătoasă, care prin neveghere îi poate atrage în păcat. Diferenţele mari dintre un creştin şi un necreştin sunt că un creştin nu trebuie să păcătuiască şi nu se bucură în păcat, ar putea să se împotrivească ispitei, iar atunci când păcătuieşte un creştin, Duhul îl mustră şi el se pocăieşte. De aceea este mai natural să vezi un creştin care se pocăieşte de păcatul său decât un creştin care păcătuieşte şi rămâne în păcatul acela. Apostolul Ioan ne atrage atenţie că nu ne putem lăuda cu o viaţă totalmente lipsită de păcat, decât dacă vrem să ne amăgim singuri şi să-i minţim pe semeni (1Ioan 1:8-9).

Nu decredibilizăm creştinismul când deconspirăm în public pe creştinii păcătoşi? Este indicat să ne spălăm rufele în public? Nu ne discredităm singuri vorbim înaintea necreştinilor despre metehnele noastre? Dacă păcatul creştinilor decredibilizează creştinismul înaintea necreştinilor, atunci moralitatea creştinilor ar trebui să credibilizeze şi mai mult creştinismul? Ştim că lucrurile nu stau chiar aşa. Pe câţi oameni aţi auzit mărturisind că exemplul moral al unui creştin i-a fost SUFICIENT ca să se întoarcă la Dumnezeu? Ce fel de om credeţi că este acela care zice: „Din cauza greşelii cutărui creştin, sau imoralităţii cutăruia, eu nu mai pot să cred în Dumnezeu”? O viaţă principială exemplară, în lipsa mărturiei cuvintelor, nu este suficientă pentru a conduce pe cineva la credinţa în Isus Cristos. Credinţa vine în urma auzirii ne învaţă acelaşi Ap. Pavel (Rom. 10).

Cu toate acestea, responsabilitatea creştină faţă de Dumnezeu în privinţa standardului de moralitate promovat prin cuvinte şi fapte rămâne valabilă şi nu este cu nimic mai puţin importantă. Ba chiar Dumnezeu îi va trage la socoteală pe toţi, creştini şi necreştini deopotrivă, pentru modul în care au trăit. În plus vom da socoteală nu numai de cele săvârşite de noi, ci şi de cele care i-au influenţat în rău şi pe alţii (Mt. 18:6-8). Aşadar îi spunem păcatului pe nume, indiferent de cine este făptaşul său. Cine nu vrea să se îndrepte, trebuie să fie ajutat să se îndrepte în Biserică. Nu se recurge la mustrarea publică a creştinilor decât în cazul celor care nu se pocăiesc.

Apoi, noi facem diferenţa între creştini nominali şi creştini practicanţi. Biblia nu o face. Creştinii nominali nu sunt creştini defel. Ori eşti creştin, adică ucenic al lui Cristos, ori nu eşti deloc. Desigur, poţi fi un ucenic mai slab, mai neinstruit, dar nu poţi fi ucenic de formă. Poţi mima anumite practici creştine, dar Dumnezeu care cunoaşte inima ta, ştie exact ce fel de hram porţi. Tu poţi pretinde că porţi hramul arhanghelului Mihail şi Gabriel, dar de fapt nu eşti bun de nimic în Împărăţia lui Dumnezeu: mintea ta nu a fost schimbată, gura ta este tot batjocoritoare, inima ta este tot rea, picioarele tale tot la rău aleargă şi de pocăinţă nu vrei să auzi. Tu trebuie să te întâlneşti cu Dumnezeu cu adevărat, pentru că nu te-ai întâlnit niciodată.

Noi facem diferenţa între creştini fireşti şi creştini spirituali, dar Biblia nu o face. Pavel vorbea în 1 Corintieni 2:14 şi 3:1 despre un hibrid ciudat de creştini care în loc să se lase coordonaţi de Duhul se lasă coordonaţi de fire. Creştinul firesc este un oximoron. O asemenea specie nu există; o asemenea specie este o bestie neviabilă, ca şi basiliscul lui Cornilescu, un hibrid imposibil între şarpe şi cocoş (Is. 14:29). În cel mai fericit caz am putea admite că este un hibrid steril, ca şi catârul.

Să ne întoarcem la problemele din 1Corinteni 5 şi 6. Aşadar prima problemă de imoralitate din Corint era incestul: relaţia intimă între un bărbat şi mama sa vitregă. Interdicţia era foarte clară în Legea lui Moise. De ce s-a ofensat atât de tare Apostolul, din moment ce aici aveam neevrei? Este Legea lui Moise valabilă şi pentru ei? De fapt scrisoarea lui Pavel nu precizează nimic despre etnia celor vinovaţi. Chiar dacă ar fi precizat, nu avea nicio importanţă din moment ce învăţătura era dată întregii Biserici din Corint şi Bisericii universale. Înţelegem de aici, o dată în plus, că standardul Legii lui Moise, rămâne valabil pentru creştini, ca şi tipar după care este apreciată moralitatea lor.

Pentateuhul era foarte clar în privinţa incestului, considerat o urâciune înaintea lui Dumnezeu, un păcat grosolan, un mod de viaţă păgân pe care Dumnezeu nu îl tolera (Lev. 18, mai ales v. 8). Ciudăţenia situaţiei din Biserica din Corint consta în faptul că lui Pavel i s-a raportat nu numai de existenţa ei dar şi de mândria corintienilor în tolerarea acestei situaţii. Ce oameni deschişi la minte, ar putea spune cineva! În unele teritorii din SUA şi în Marea Britanie, sub presiunea neopăgânilor atei, s-a ajuns la scoaterea în afara legii a colindatului de Crăciun, la obligaţia de a ordina homosexuali, sau de a închiria localul Bisericii pentru nunţi între homosexuali. Acolo unde Biserica nu a acceptat aceste constrângeri s-a ajuns la tribunal. Din păcate, au existat destule biserici care nu s-au opus, ci chiar s-au considerat onorate să fie atât de tolerante. Cine ştie, spuneau ele, poate că aceasta este ocazia cu care vor intra şi homosexualii în Biserică.

Datoria Bisericii: judecata păcătoşilor şi despărţirea de cei notorii. Soluţia autorizată într-o asemenea situaţie ar fi trebuit să fie întristarea pentru păcătos, dar şi îndepărtarea păcătosului din mijlocul adunării. Apostolul se sesizează din oficiu şi ia atitudine, imaginând o adunare generală a Bisericii din Corint, unde, fiind şi el prezent, s-a hotărât în Numele Domnului Isus ca vinovatul să fie scos din Biserică, adică dat pe mâna lui Satana pentru ca să fie sancţionat în trup, cu speranţa ca spiritul să fie recuperat, când Dumnezeu va hotărî lucrul acesta. Aşadar, disciplinarea prin excludere din comuniunea Bisericii reprezintă un act de o foarte mare seriozitate şi gravitate, pentru că vinovatul a fost dovedit şi apartenenţa sa la Biserică a fost întreruptă. Scos de sub autoritatea Bisericii, omul este dat pe mâna lui Satana, este vulnerabil pentru că nu mai are protecţia lui Cristos, Capul şi Mirele Bisericii, iar diavolul poate să-şi facă voia cu trupul lui. Aceasta înseamnă că duhul său rămâne în continuare departe de controlul diavolului, dar fiind disciplinat în trup prin lucrările diavolului, creştinul care a ajuns să trăiască în păcat este conştientizat de situaţia gravă în care s-a pus singur şi de consecinţele grave ale alegerii sale.

Predarea către Satana a creştinului care a ajuns să trăiască în păcat nu înseamnă lepădarea definitivă pentru că mai există speranţă pentru el. Acesta a ajuns prin neveghere să se împietrească faţă de lucrarea Duhului Sfânt. Acum, sub presiunea sancţiunii, a despărţirii Bisericii de el şi a suferinţei primite în trup, mintea lui este constrânsă să gândească mai lucid, să înţeleagă ce a pierdut şi să se întoarcă la Domnul.

Predarea către Satana a creştinului care a ajuns să trăiască în păcat nu înseamnă posedare demonică. Viaţa creştină nu este un continuu ciclu posedare-deposedare-reposedare. Satana nu iese afară cu una cu două. De aceea prezenţa lui într-un om este cunoscută drept POSEDARE. Tot la fel, Duhul Sfânt nu se joacă de-a v-aţi ascunselea cu diavolul: când el intră în viaţa cuiva, nu iese de acolo la prima nemulţumire şi nici chiar la intristări repetate. „Lui Dumnezeu nu-i pare rău de chemarea făcută şi nici de darurile oferite”.

Învăţătura Domnului Isus cu privire la duhul exorcizat care se întoarce cu mai multe duhuri în omul de unde a fost scos (Luca 11:24-26) se referă la cei care au beneficiat de aceste eliberări şi nu au primit pe nimeni în casă. Din moment ce rabinii din vremea Domnului Isus făceau exorcizări, învăţătura se referea la pacienţii lor în primul rând. Învăţătura Domnului Isus trebuie pusă în contextul v. 23 şi 28 din Luca 11, unde ni se atrage atenţia că trebuie să păstrăm o relaţie apropiată cu Domnul Isus dacă vrem să protejăm de demoni.

Nu ştim dacă printre cei exorcizaţi de Domnul Isus au fost unii care nu au mărturisit credinţa lor în Domnul Isus, dar au fost leproşi care au fost vindecaţi şi nu au mulţumit Domnului. Ce vreau să spun este că dacă ai primit credinţa în Isus, tu ai Duhul Sfânt şi casa ta nu mai este goală. Diavolul va continua să dea târcoale, dar fără folos. Ocazional va putea primi dreptul de a se ocupa de trupul tău, dar mintea ta, duhul tău rămân ale Domnului.

Justificare teologică: Biserica este într-un Paşte perpetuu. Ca să dea justificare acestui tratament de judecare şi disciplinare a celor păcătoşi în Biserică, Pavel foloseşte imaginea Sărbătorii Paştelui şi a Azimilor care o urmează. Cu acest prilej fiecare familie avea datoria să pregătească un miel şi să cureţe locuinţa de drojdie. Biserica, la fel ca şi familia evreiască, are în Domnul Isus un Miel de Paşte. Mielul este Unul pentru toată Biserica universală. Ceea ce mai lipseşte este ca fiecare biserică locală să scoată drojdia păcatului, răutăţii şi vicleniei, pentru ca să fie sărbătoare cu adevărat. Creştinii sunt imaginaţi de „plămădeala nouă” (5:7), de „azimele curăţiei şi adevărului” (5:8). Dintre toţi oamenii lor ar trebui să le vină uşor să identifice drojdia şi să se separe de ea.

Fiecare Biserică este chemată să îşi facă curăţenie în casă şi să scoată drojdia afară nu numai în preajma Sărbătorii Paştelui ca un ritual pe care să-l reia anul viitor. Şi dacă bisericile evanghelice şi-ar face obiceiul ca anual să îşi cureţe adunarea de păcătoşii nepocăiţi tot bine ar fi. Sărbătoarea noastră este perenă. Biserica este în Paşte continuu. Cristos s-a jertfit o dată pentru totdeauna, nu se jertfeşte în fiecare an. Prin urmare, curăţenia trebuie făcută constant, nu o dată pe an, nici de două ori pe an, ci ori de câte ori este nevoie.

Clarificare: Despărţirea de păcătoşi nu înseamnă ieşirea din lume. Aţi simţit vreodată povara de a trăi într-o aşezare umană atât de plină de păcătoşi încât parcă vi se face rău, vă oprimă, vă dezgustă? S-ar putea ca unii să purtaţi această povară în familiile voastre. Această experienţă nu trebuie să ne împingă a ieşi din lume, pentru ca să ne trăim viaţa de credinţă. Dacă ştim cum să ne uităm şi unde să ne uităm există oameni imorali oriunde ne uităm în jurul nostru. Nu cred că Biserica a primit mandatul de a se retrage din lume, creând comunităţi mănăstireşti.

Domnul Isus Însuşi s-a rugat pentru Biserica Sa în felul următor: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău” (Ioan 17:15). Având asigurată protecţia lui Dumnezeu împotriva diavolului, creştinul are mandatul de a transmite lumii mesajul lui Dumnezeu şi de a locui în lume după standardul Împărăţiei lui Dumnezeu.

În relaţia cu oamenii din lume, creştinii trebuie să se păzească de orice relaţie care îi obligă faţă de aceştia, care îi pune într-o postură de subordonare sau de dependenţă. Există situaţii precum cele de angajare în care obligaţiile contractuale nu sunt întotdeauna favorabile creştinului. Suntem învăţaţi să ne supunem lor, dar dacă găsim o oportunitate de eliberare să o folosim, ca să nu fim împiedicaţi a sluji lui Dumnezeu cu devotament.

Aşadar, Biserica este chemată să scoată lumea din Biserică. Din păcate nu toate păcatele sunt evidente şi grosiere precum incestul sau adulterul, hoţia sau tâlhăritul, beţia sau idolatria. Chiar şi aceste păcate cunosc mijloace mult mai subtile de împlinire decât împlinirea lor fizică primară. De exemplu, ai ajuns să te delectezi cu un anume gen de literatură, reviste, muzică, sau film care pune într-o lumină pozitivă sau tolerează imoralitatea? Uşor-uşor conştiinţa ta devine tot mai bătucită şi insensibilă la păcat şi, prin urmare, tot mai vulnerabilă la greşeală.

Atitudinea de indulgenţă faţă de păcat nu rezolvă nimic, la fel cum nici vânarea păcatelor altora nu ajută atât de mult pe cât strică. Greşelile trebuie îndreptate cu tact într-un cadru de siguranţă şi dragoste frăţească. Diavolul şi aliaţii lui trebuie demascaţi prin mărturisirea păcatelor şi prin socoteală dată altor fraţi şi surori mai maturi în credinţă, astfel încât să nu mai mizeze pe ascunzişurile inimii şi pe natura diversionistă a păcatului.

Practica judecării păcatului în Biserică primeşte o confirmare încă şi mai solidă prin învăţătura celui de-al treilea paragraf (6:1-11) în care se aduce mustrare celor care au sfârşit în tribunalele lumeşti cu divergenţele lor. Pe ce bazează interdicţia lui Pavel de a căuta rezolvare la litigii între fraţi în tribunale lumeşti? Există trei motive principale şi unul implicit: (1) Ap. Pavel afirmă că Dumnezeu a acordat Bisericii privilegiul judecării lumii şi a îngerilor, asupra unor probleme mult mai grele decât cele lumeşti. Cu atât mai mult, problemele triviale ale lumii acesteia ar trebui să fie rezolvate tot în Biserică. (2) În Biserică există şi oameni demn de încredere, înţelepţi şi imparţiali pentru a împărţi judecata. (3) Creştinul ar fi trebuit mai degrabă să sufere paguba, decât să ajungă să-şi caute dreptatea în defavoarea altor fraţi. Cu toţii ştim că este posibil ca în tribunalele lumeşti să câştige procesul nu cine are dreptate, ci partea care a angajat avocatul care minte cel mai natural, mai bine argumentat şi care poate invoca chestiuni procedurale la momentele cele mai oportune. La astfel de tribunale să mergem cu problemele noastre între fraţi? (4) Argumentul implicit vine din mărturia Scripturii. Rânduiala judecătorilor din popor era cunoscută în Israelul antic şi nu este ceva inventat de Pavel. Textele din Exodul 18, Deuteronom 16:18-20 şi 17:8-13 ne pun înainte principiile de la temelia acestei practici. Din nou, Pavel ancorează practica Bisericii în Scripturile VT şi Biserica nu are nicio problemă cu aceasta.

Desigur avem câteva probleme majore cu această soluţie apostolică. Ap. Pavel zice să facem aşa, dar el nu ştie că noi nu ne mai putem supune liderilor noştri pentru că s-au discreditat. Oare există vreun lider care nu s-a discreditat înaintea TA niciodată? Oare cu aceeaşi măsură îţi măsori şi ŢIE nedreptăţile pe care le faci altora? Este interesant că Scriptura vorbeşte atât de mult despre supunere şi aproape deloc despre condiţiile în care supunerea nu mai este necesară. Aceste motive mai degrabă le deducem decât le constatăm în Scriptură.

Apoi, dacă chiar eşti dispus să le acorzi liderilor tăi credibilitate, vei fi dispus să le accepţi discernământul şi soluţiile propuse? Oare nu tocmai pentru că doreşti propria ta soluţie la problema în litigiu, ţi-ai angaja un avocat care să-ţi apere interesele? Dacă ai fi fost dispus să suferi paguba, probabil că nu ai fi ajuns la proces întâi de toate.

În fine, te-ai simţi bine să îţi prezinţi problema în Biserică şi să te faci vulnerabil apărându-ţi pricina, sau crezi că imaginea ta ar avea de suferit?

Istorie cu Happy-end?!

Vinovaţii şi Biserica din Corint au înţeles gravitatea situaţiei şi au luat atitudine, astfel încât în următoarea scrisoare trimisă corintienilor Pavel îi laudă pentru răspunsul prompt dat acestei probleme: Biserica i-a sancţionat pe vinovaţi, iar vinovaţii s-au pocăit întrerupând relaţia lor păcătoasă. În aceste condiţii Pavel recomanda grabnica lor reprimire în Biserică, pentru ca Satana să nu abuzeze de trupul creştinului pocăit (2Cor. 2:5-11). Formularea folosită de Pavel este identică cu cea din 1Corinteni 5.

Unii din Biserica din Efes au fost apreciaţi de Domnul Isus pentru că au pus la încercare pe cei care s-au prezentat ca apostoli şi i-au găsit înşelători (Ap. 2:2).  În alte biserici din Asia însă nu s-a făcut nimic, astfel încât au prosperat tot felul de idolatri şi de învăţători străini fie ei nicolaiţi sau iudei.

Apostolul Iuda a primit îndemn de la Duhul Sfânt să-şi schimbe subiectul epistolei sale şi, în loc să vorbească despre mântuire, a preferat să scrie şi să îndemne să lupte „pentru credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (v. 3). Credinţa este atât încredere în Dumnezeu, un act de supunere voită Lui, cât şi convingeri ferme. De aceea, Biserica are obligaţia să discearnă adevărul de minciună, atât în învăţătură cât şi în practică. Din păcate cele mai subtile forme de înstrăinare vin prin învăţătură.

Ap. Iacov califică pe „cel rătăcit de la adevăr” cu păcătosul, şi îi încurajează pe creştini să nu cedeze la luptă (Iacov 5:19-20).

Anunțuri

Comentarii închise la Practica îndreptării păcătoşilor în Biserică (1Cor. 5:1-6:11)

Din categoria 1Corinteni, Biserica, Utilităţi pentru adunare

Comentariile nu sunt permise.