Cât de bine este ca omul să fie singur? (1Cor. 6:12-7:40)

Discursul despre realităţile intime tinde să se trivializeze atunci când este prea explicit. Într-o lume imorală şi lascivă ca şi cea în care trăim este foarte uşor să cazi în vulgaritate. Întrucât intenţionez ca mesajul să ajungă la destinatari nealterat, este necesară abţinerea de la alunecarea spre vulgaritate.

  • Pavel nu tratează toată problematica legată de căsătorie, cu cazuistica şi excepţiile specifice acesteia.

El răspunde la întrebările specifice ale corintienilor pornind de la două sloganuri care manipulau principii pauline în interesul unor partide corintiene. Specific, Pavel motivează rezistenţa faţă de desfrâu (6:12-20), argumentează în favoarea dragostei conjugale (7:1-7), încurajează celibatul celor necăsătoriţi şi văduvilor (7:8-11), discută aspectul divorţului în familiile mixte (7:12-16), subliniază principiul rămânerii lângă Dumnezeu indiferent de situaţia socială a convertitului (7:17-24), ia în discuţie avantajele şi dezavantajele celibatului şi ale căsătoriei (7:25-40).

  • Deşi Pavel vorbeşte în nume propriu, aceasta nu înseamnă că unele sfaturi sunt mai autoritative decât altele. Deşi Pavel face distincţia între ceea ce este deja în Biblie şi ceea ce completează el în mod specific, el concluzionează zicând: „cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (7:40). Prin urmare, „părerea sa” este autorizată de Duhul şi sfaturile lui sunt normative la fel ca restul Scripturilor, cu atât mai mult cu cât ele nu le contrazic. Pentru noi nu există diferenţe în autoritate între cele scrise de Pavel şi cele scrise de Luca, de Isaia sau Moise.
  • Pavel îndreaptă unele sloganuri preluate de la Pavel şi folosite de unii corintieni în mod abuziv.
  1. „Toate îmi sunt îngăduite” (6:12) trădează o agendă hedonistă care încuraja consumul şi libertinajul. Libertatea absolută este cel mai dulce somn cu care ne îmbie umanismul. În realitate niciun om nu îl poate experimenta pe acesta. Pavel îl corectează grabnic, pentru că principiul a fost scos din context şi folosit ca licenţă pentru libertinaj şi păcat.
  2. „este bine pentru bărbat să nu se atingă de femeie” (7:1) trădează o agendă puritană, mistică chiar. Aceasta este extrema opţiunii dinainte. Şi ucenicii Domnului au exagerat în felul acesta. După ce au înţeles seriozitatea legământului cununiei, ei au exclamat: „Dacă astfel stau lucrurile cu soţul şi soţia, nu merită să te căsătoreşti!” (Mt. 19:10). Pavel îi corectează pe corintieni spunând că o dată ce eşti căsătorit ai obligaţii faţă de partenerul de viaţă. Nu poţi trăi cu starea civilă de căsătorit, dar în abstinenţă sau divorţ practic.

Cum a fost la început? (6:12-7:7)

  • Mariajul este o legătură permanentă între un bărbat şi o femeie.

Din tot discursul lui Pavel este evident că Pavel ia în calcul această singură posibilitate. În tot acest pasaj, legătura este evident între un bărbat şi o femeie, fie cu soţia în mod natural, fie cu prostituata ca relaţie anormală. La fel ca şi Domnul Isus, Pavel evocă textul din Geneza când Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie (Gen. 2:24). Apoi el întăreşte principiul „fiecare bărbat să-şi aibă propria soţie şi fiecare femeie să-şi aibă propriul soţ” (7:2).

Uniunea dintre un soţ şi o soţie produce o unitate trupească între ei, la care se atentează prin uniunea cu o altă persoană din afara căsătoriei (6:16). Existenţa Bisericii aduce o nouă realitate în fiinţă, creştinul este parte a unei comunităţi şi păcatele săvârşite în trup afectează întregul organism al Bisericii şi Îl necinsteşte pe Domnul Isus, răscumpărătorul nostru, şi pe Duhul Sfânt, cel ce locuieşte în trupul meu. „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (6:20) afirmă tocmai realitatea răscumpărării noastre, care urmează să fie desăvârşită prin înviere (Rom. 8:18-24). Referindu-se la persoana care ascultă Cuvântul, Domnul Isus a promis: „Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23).

Din moment ce trupul acesta este al lui Dumnezeu prin creaţie, prin răscumpărare şi prin locuire, ceea ce fac cu el este extrem de important. Când mă trezesc din somnul de odihnă, pot să salut Sfânta Treime care locuieşte în mine. Mă interesează să ţin trupul în bună stare de funcţionare, fără să-l pun în pericol. Mă păzesc de păcat pentru că trupul este pentru slujirea Domnului (Rom. 12).

  • Desfrâul este un păcat împotriva propriului trup, care este templul Duhului Sfânt.

Cetăţenii Corintului erau cunoscuţi pentru libertinajul lor, până acolo încât a fost creat verbul „a te corintieniza” pentru a vorbi despre a te desfrâna. Creştinii din Corint împrumutaseră un proverb tradiţional pentru a justifica comportamentul lor lasciv: „Mâncărurile sunt pentru stomac, iar stomacul este pentru mâncăruri”. Se subînţelegea de aici, aşa cum peste veacuri va teoretiza şi Freud cu privire la sexualitate: fiecare organ este pentru o funcţie specifică şi nu este corect să-ţi opreşti plăcerile şi să nu-ţi împlineşti nevoile. Pavel aruncă în arena ideilor un principiu capital: trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. După cum vom vedea mai jos, aceasta nu înseamnă abstinenţă, ci limitarea relaţiilor intime în domeniul strict al căsătoriei.

Din moment ce Dumnezeu este Creatorul, Răscumpărătorul şi Locuitorul trupului meu, El are drept de stăpân asupra mea. Orice păcat îl ofensează pe Dumnezeu, dar desfrâul este un păcat săvârşit în trup. Este ca şi cum ai aduce în Templul lui Dumnezeu idoli, sau ai sacrifica animale necurate pe altarul Său. Aceasta este o urâciune. Creştinul nici măcar nu trebuie să ia în calcul această posibilitate.

Sunt religii şi secte precum budhismul, mooniţii şi neognosticismul care promovează sexualitatea ca pe o cale de îndumnezeire. Să rămânem cu capul pe umeri şi să nu uităm că unitatea dintre un bărbat şi o femeie este doar trupească, nu şi duhovnicească, iar unitatea dintre Dumnezeu şi om nu este trupească, ci doar duhovnicească (6:16-17).

  • Dragostea conjugală este o responsabilitate permanentă între soţi, amendată doar de înţelegerea mutuală pentru a se consacra temporar disciplinelor spirituale.

Contrar pretenţiilor unor corintieni mai spirituali sau puritani, leacul împotriva desfrâului este căsătoria nu abstinenţa (7:2). Relaţia din căsătorie este reglementată de ap. Pavel prin principiul dăruirii, nu al pretinderii. Fiecare partener trebuie să îşi vadă trupul proprietatea celuilalt.

Din 7:32-35 înţelegem că preocuparea pentru partenerul de căsătorie este naturală şi poate indisponibiliza pe cineva chiar şi pentru slujirea lui Dumnezeu. Dacă este să-i plăcem partenerului nostru de căsătorie, unii pot fi mai pretenţioşi decât alţii. Am auzit şi teoria aceasta că soţia trebuie să ţină pasul cu concurenţa dacă vrea ca soţul ei să-i rămâna fidel. Teoria aceasta are tot la fel de multă valoare pe cât are ideea că un anumit parfum îţi garantează atractivitatea. Ambele nu au nicio valoare în ce priveşte evlavia. Trucuri ca acestea funcţionează doar atâta timp cât sunt controlat de fire, pentru că atunci când legea superioară a Duhului de viaţă pune stăpânire pe mine, ajung să ţin în frâu legea duhului şi a morţii. Trebuie să ajung să-mi iubesc soţia, copiii, comunitatea Bisericii şi pe toţi semenii pentru că îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că am o relaţie de cunoaştere reciprocă cu Dumnezeu, nu pentru că mă dau cu un anumit parfum, sau sunt motivat vizual. Trucurile acestea, deloc ieftine de altfel, au efect doar pentru cei care încă se mai lasă călăuziţi de fire.

Consacrarea pentru discipline spirituale, cum este rugăciunea, trebuie să se facă cu învoirea ambelor părţi. Aici Pavel preia învăţătura din Legea lui Moise, unde sfinţirea personală putea fi urmărită prin curăţie trupească şi abstinenţă (Ex. 19:15; 1Sam. 21:4-5).

În concluzie, trupul despre care lumea mă învaţă că este al meu şi fac ce vreau cu el, în adevăr este mai întâi al lui Dumnezeu, apoi al partenerului de căsătorie şi abia în ultimul rând al meu. Cu trupul meu eu îi slujesc lui Dumnezeu şi semenilor, începând cu soţul/soţia dacă sunt căsătorit/ă.

Cum este mai bine, date fiind „necazurile de acum”? (7:8-40)

Deşi Pavel nu explică ce înţelege prin „necazurile de acum” (7:26), cu siguranţă corintienii înţelegeau ce avea în vedere. Încă este prea devreme să luăm în calcul persecuţia creştinilor, mai probabil fiind vorba despre foamete. A întemeia o familie pe vremuri de foamete nu poate să fie o idee bună nici astăzi.

Căsătoria era o chestiune obligatorie atât pentru evrei cât şi pentru romani. Ca politică demografică, Cezar August a emis o lege în 18 î.H. prin care tinerii erau obligaţi să se căsătorească. În felul acesta se spera şi ca să se limiteze desfrâul şi consecinţele acestuia printre cetăţenii imperiului. Aşadar când propunea celibatul ca soluţie reală pentru creştini, în contextul specific de atunci, Pavel se opunea modelului propus de societate.

Celibatul nu este condiţia naturală a omului, ci căsătoria. Căsătoria este regula, celibatul este excepţia. De aceea, celibatul este o vocaţie, un dar (7:7). Tot la fel spunea şi Domnul Isus despre celibat: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai cei cărora le-a fost dat … cel ce poate să primească cuvântul acesta, să-l primească” (Mt. 19:11-12).

De unde ştii dacă ai vocaţia de celibatar pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Dacă eşti consumat de binele lucrării lui Dumnezeu, nu ai timp nici să dormi pentru binele Împărăţiei şi singura ta preocupare este să faci cumva ca Împărăţia să progreseze. Frământarea aceasta este atât de mare încât nu simţi lipsa familiei şi, mai ales, nu ai nicio problemă în stăpânirea dorinţei. Pavel foloseşte două formulări, una negativă şi alta pozitivă, ambele vorbind despre stăpânirea vasului. În prima afirmă astfel „dacă nu se pot stăpâni, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească, decât să ardă de dorinţă” (7:9). În a doua Pavel revine zicând: „oricine este convins în inima lui şi nu este constrâns, ci îşi ţine dorinţele sub control, şi a hotărât în inima lui să nu se căsătorească … face bine” (7:37).

Îndemnul lui Pavel la celibat este comun mai multor categorii de creştini. Afară de cei căsătoriţi, Pavel îi îndeamnă pe toţi creştinii să rămână în starea de celibatari cel puţin deocamdată, adică până trec „necazurile de acum”. Pavel nu ascunde faptul că ar dori ca toţi creştinii să fie liberi de angajamentul căsniciei: „eu doresc ca toţi oamenii să fie aşa cum sunt eu” (7:7). Pavel consideră că este mai bine pentru cei necăsătoriţi şi văduve „să rămână aşa cum sunt eu” (7:8). Motivul pentru celibat este ca să fie scutiţi de grijuri pentru familia lor (7:32). Fără să interzică mariajul, Pavel pune celibatul într-o lumină mai favorabilă: „cel ce se căsătoreşte bine face, dar cel care nu se căsătoreşte face şi mai bine” (7:38).

Principiul pe care îl aplică în acest caz este numit „regula pe care o dau în toate bisericile” şi spune astfel: „fiecare să-şi păstreze în viaţă locul pe care i l-a încredinţat Domnul şi la care l-a chemat Dumnezeu” (7:17). Aceasta înseamnă că, dacă te-ai convertit ca şi evreu rămâi evreu, dacă te-ai convertit ca neevreu, nu căuta să te faci evreu, dacă te-ai convertit ca sclav, sau proprietar de sclavi, rămâi aşa. Dacă te-ai convertit ca şi căsătorit, rămâi căsătorit, iar dacă ai fost celibatar, rămâi aşa. Amendamentul este ca ori de câte ori apar oportunităţi de îmbunătăţire a situaţiei tale curente te poţi folosi de ele.

Pe de o parte, căsătoria nu este un păcat, dar este posibil ca slujirea ta faţă de Dumnezeu să sufere din cauza angajamentelor faţă de familie. Pe de altă parte, nu pot să ard sub presiunea dorinţelor şi ispitit de Satana din pricina nestăpânirii mele. Cu siguranţă aceasta nu este o stare mai bună, mai ales dacă înainte de convertire trăiam în adulter fără procese de conştiinţă. Soluţia este să mă căsătoresc şi să slujesc lui Dumnezeu în şi prin familia mea.

 

Ce facem când toate merg prost în căsnicie?

Din păcate căsătoria, la fel ca şi alte instituţii, este supusă asaltului degradării şi păcatului care este în lume. Prima corupere a căsătoriei a fost poligamia (căsătoria unui bărbat cu mai multe soţii). Poligamia este tolerată în poporul evreu şi reglementată, astfel încât soţiile să fie întreţinute corespunzător şi să nu fie abuzate. O altă corupere căsătoriei a fost divorţul, despărţirea soţilor. Legea lui Moise a reglementat posibilitatea divorţării pentru situaţii speciale, care avea în vedere necredincioşia în cămin (Deut. 24:1-4).

Această permisiune a fost distorsionată cu timpul ajungând ca pe vremea Domnului Isus, unii rabini să permită divorţul pentru „orice cauză”. Domnul Isus este interogat de farisei pe această temă (Mt. 19:3) şi Domnul le răspunde că nu este de acord cu această interpretare rabinică, că este suficient amendamentul dat de Moise pentru divorţ pentru adulter. Oricine divorţează pentru alt motiv şi se recăsătoreşte comite el însuşi adulter (Mt. 19:7-9).

  • Divorţul nu este prima soluţie pentru cei credincioşi.

În legea romană exista posibilitatea divorţului prin separare, adică soţul putea să îi spună soţiei: „te eliberez, simte-te liberă să pleci”, presupunând că soţul era proprietar, sau soţia putea să îşi anunţe soţul: „eu plec”. Amândouă situaţiile le avem precizate în text ca soluţii nepermise creştinilor (7:10-11). Se pare că în Corint existau deja unele femei care plecaseră de acasă, caz în care recomandarea este să se împace cu soţul (7:11a). Desigur această soluţie nu era obligatorie şi singura indiferent de situaţia prin care trecea cuplul. Aici Pavel anulează obiceiul roman, aşa cum Domnul Isus a anulat obiceiul evreu, de a te despărţi de partenerul tău pe motiv că nu mai ai chef, că simţi că nu îl mai iubeşti, sau alte motive triviale, desigur pentru a te disponibiliza pentru o altă relaţie.

  • Cuplurile mixte au licenţă a se despărţi, dacă partenerul necredincios o cere.

Chiar şi aşa, creştinul nu putea face nimic, dacă partenerul necreştin preferă să recurgă la această procedură. Oamenii nu pot fi constrânşi să iubească cu forţa. Ap. Petru îndeamnă pe surorile cu soţi necredincioşi să fie de o iubire pilduitoare ca să-i câştige pe soţii lor, chiar şi fără cuvinte, tot la fel cum soţii trebuiau să se poarte în mod ales cu soţiile lor ca să nu le fie împiedicate rugăciunile (1Pt. 3:1-7). Aşadar divorţul prin separare poate apărea la cererea partenerului necredincios, iar creştinul părăsit îl poate considera un divorţ legitim. Pavel spune că principiul trăirii în pace este superior mariajului pe viaţă. Parafrazând un principiu al Domnului, căsătoria nu a fost făcută pentru om şi nici omul pentru căsătorie. Pavel tocmai ne-a spus că trupul a fost făcut pentru Domnul (6:13).

De observat că Pavel nu ne dă răspuns la întrebarea: în ce condiţii este permis divorţul creştinilor? Pavel vorbeşte despre divorţul prin separare specific societăţii romane şi discută legitimitatea lui pentru creştini. Domnul Isus a spus deja că divorţul este permis în caz de necredincioşie în mariaj. Nu putem decât presupune că principiul era acceptat şi de Pavel, la fel cum a făcut cu alte principii. VT avertiza cu privire la dreptul de îngrijire a soţiei în ce priveşte hrana şi îmbrăcămintea, precum şi afecţiunea fizică (Ex. 21:10). Aceste obligaţii apar şi în 1 Cor. 7.

Se poate presupune atunci că divorţul nu este prima soluţie la mariajul cu probleme, ci împăcarea. Ce se întâmplă cu cuplurile în care partenerul creştin suferă la mâna celui necreştin tot felul de privaţiuni, violenţe şi abuzuri? Dacă ar fi din pricina lui Cristos, poate ar mai fi cumva de înţeles, dar dacă este doar din pricina faptului că soţul este încăpăţânat şi violent, putem să recomandăm sorei noastre să sufere totul?

Este recăsătorirea permisă?

Consider că răspunsul paulin îi obligă pe soţii creştini certaţi să se împace, iar creştinilor care sunt victime ale divorţului abuziv de către partenerii necreştini şi creştinilor văduvi le permite recăsătorirea.

Comentariile sunt închise pentru Cât de bine este ca omul să fie singur? (1Cor. 6:12-7:40)

Filed under 1Corinteni

Comentariile sunt închise.