Apostolul Pavel îşi face timp să-i înveţe Evanghelia pe fraţii din Corint, acolo unde se vede că existau o mulţime de probleme doctrinare. Din accentele pe care le pune apostolul în finalul acestei epistole (capitolul 15) înţelegem că în Biserica din Corint existau câteva probleme majore: unii nu credeau în învierea Domnului Isus din morţi, deşi nu aveau probleme să creadă în moartea Lui pentru păcat (15:1-11), alţii credeau că creştinii nu vor învia trupeşte, deşi nu aveau probleme să creadă că Cristos a înviat în felul acesta (15:12-34), alţii nu înţelegeau în ce fel va avea loc învierea trupească, deşi credeau că aceasta urma să aibă loc (15:35-58).
1. Este cel puţin la fel de important ce crezi, ca şi experienţa pe care o ai cu Dumnezeu (15:1-11).
Din moment ce unii corinteni nu credeau în învierea Domnului Isus din morţi, deşi nu aveau probleme să creadă în moartea Lui pentru păcat, Pavel a ţinut să precizeze în ce constă o Evanghelie completă. Este vorba despre două seturi de adevăruri:
(a) El a murit după Scripturi şi a fost îngropat,
(b) El a înviat după Scripturi şi S-a arătat.
Precizarea „după Scripturi” subliniază aspectul împlinirii profeţiilor. A doua parte a fiecărui set de adevăruri aveau menirea să confirme veridicitatea celui dintâi, adică moartea este verificată prin îngropare, iar învierea prin arătare. În Săptămâna Mare au fost recapitulate diverse profeţii care anunţau moartea pentru păcat a Domnului Isus. Moartea Sa a fost prezisă. Mai mult decât atât, moartea Sa a fost confirmată. Sutaşul care a condus execuţia s-a asigurat că trupul său este fără viață. Pilat însuşi s-a mirat că Isus murise mai repede decât alţi condamnaţi şi a cerut să se verifice moartea Lui înainte de a da permisiunea luării sale de pe trup. Faptul că a fost îngropat de prietenii săi cu toate rânduielile impuse de tradiţia evreiască, în limita timpului care îi presa, demonstrează că nu erau îndoieli despre moartea Lui. Mai mult chiar, duşmanii Săi care i-au înscenat arestarea şi condamnarea, au vrut să se asigure că trupul Său fără viață nu va fi furat, dar nu s-au îndoit nicio clipă că nu ar fi murit. Obligaţi de Sabat să se abţină de la orice lucru, femeile abia au aşteptat zorii celei dintâi zii a săptămânii să se ducă la mormânt, pentru a îndeplini toate rânduielile necesare pentru trupul unui defunct de care nu au avut timp să se ocupe în tihnă. Despre moartea Domnului Isus mărturiseşte întregul grup apostolic care îl boceau ca pe un mort şi arătarea lui Isus cel înviat li s-a părut la început un vis, o halucinaţie sau un spirit. Le-a fost greu să creadă învierea Lui pentru că au fost convinşi de moartea Lui. Este de mirare că ar mai putea exista oameni care să se îndoiască de moartea Domnului Isus şi să o considere o înşelăciune, o înscenare pusă la cale de Domnul Isus în acord cu ucenicii Săi. Îţi trebuie mult mai multă credinţă să crezi o asemenea teorie decât moartea sa naturală.
Cu învierea Sa lucrurile se complică puţin. Să vedem întâi câteva profeţii care anunţau învierea Domnului Isus: „nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea” spunea David (Ps. 16:10), „după ce-şi va da viaţa ca jertfă-pentru-vină, va trăi multe zile” spunea Isaia (53:10), iar Osea spunea „El ne va da iarăşi viaţa în două zile, a treia zi ne va scula şi vom trăi înaintea Lui” (Osea 6:2). Domnul Isus Însuşi a afirmat că demolând Templul, El îl va ridica în trei zile, iar ucenicii au înţeles că era vorba despre trupul Lui (Ioan 2:19-22), deşi evreii l-au ţinut minte şi l-au osândit pentru aceasta (Marcu 14:58). Singurul semn pe care Domnul Isus a fost dispus să li-l ofere a fost numit „semnul lui Iona”, pentru că tot la fel va sta şi Fiul omului în pântecele pământului (Mt. 12:39-40).
Învierea este confirmată prin arătările Sale. Aici sunt dispute mai mari pentru că s-a invocat faptul că ucenicilor li s-a năzărit că Îl văd pe Isus cel înviat. Atât de mult au ţinut la El încât au început să li se pară că îl văd. Posibilitatea unei iluzii optice este exclusă pentru că Isus a fost văzut în diverse ipostaze: dimineaţa în grădină, seara la cină şi ziua la pescuit, în casă, în spatele uşilor închise, pe drum, pe munte şi pe malul lacului, Isus a vorbit cu ei, a mâncat şi a băut cu ei, ucenicii L-au auzit, L-au întrebat, L-au privit şi L-au atins. Posibilitatea unei decepţii colective este exclusă pentru că Isus a fost văzut de grupuri diferite de oameni: una sau mai multe femei, lui Petru, celor doi pe drumul spre Emaus (Luca 24), grupului apostolic, la peste 500 de fraţi, celor şapte ucenici la pescuit (Ioan 21), lui Iacov, apostolilor la înălţare şi lui Pavel (F. ap. 9).
Atât de impresionantă a fost experienţa aceasta pentru Pavel, încât el îşi compară lipsa de vrednicie prin imaginea „avortonului”, ca şi cum ar fi fost un apostol născut prematur, fără să fi avut privilegiul uceniciei la picioarele Domnului şi, deşi a persecutat Biserica lui Cristos, Domnul l-a considerat vrednic să primească şi revelaţia lui Cristos cel înviat şi misiunea evanghelizării popoarelor. Pe Ioan l-a marcat atât de mult experienţa cu Cristos cel înviat încât în prima sa epistolă subliniază în repetate rânduri că predicarea sa are la bază „ceea ce am auzit, am văzut cu ochii noştri şi am pipăit cu mânile noastre” (1Ioan 1:1-3).
Nu mai există alte personaje istorice din Antichitate despre care să avem atâtea mărturii autentificate pe baza manuscriselor de prima mână ca şi despre Domnul Isus. Cu toate acestea se pare că nimic nu îi împiedică p euniisă credem în existenţa lor, pe când existenţa lui Cristos rămâne ceva incredibil. Într-adevăr, este aşa cum spunea un apologet australian, trebuie să-mi spui ce dovezi eşti dispus să accepţi, ca să ştiu ce dovezi să-ţi aduc, pentru că dacă mintea ta este închisă argumentelor vorbesc cu pereţii.
Oricum Evanghelia creştină conţine aceste elemente esenţiale: (1) Cristos a murit pentru păcatele tale, aşa cum a promis Scriptura, (2) Cristos a înviat a treia zi, aşa cum a promis Scriptura. Realităţile prezenţei trupeşti a lui Cristos şi a învierii Sale sunt surprinse de Apostolul Pavel şi la începutul Epistolei către Romani, unde anunţă – din nou – împlinirea Scripturilor în Domnul Isus prin existenţa sa umană ca descendent al lui David şi învierea Sa, ca autentificare a Dumnezeirii Sale (Rom. 1:2-4). Şi Ap. Petru subliniază cele două aspecte ale lucrării lui Cristos: omorâre în trup, înviere în trup slăvit (în spirit) (1Pt. 3:18). Pavel preciza că ambele aspecte ale lucrării lui Cristos sunt vitale pentru mântuirea noastră, atât moartea cât şi învierea, pentru că moartea a îndepărtat păcatele noastre, iar învierea ne-a apropiat cerul (Rom. 4:25; 8:34).
În Biserica primară existau unii care negau moartea fizică, în trup, a Domnului Isus. Despre ei scrie Ap. Ioan afirmând cu fermitate că numai acela care „mărturiseşte că Isus a venit în trup este de la Dumnezeu” (1Ioan 4:2). În schimb, alţii nu cred că Domnul Isus a înviat în trup, susţinând că trupul său nu a mai fost găsit. Relatările învierii Domnului sunt suficient de clare în această privinţă: trupul Său nu a mai fost găsit, duşmanii Săi au inventat acuza că ucenicii i-au furat şi ascuns trupul, Isus a fost recunoscut în trup, a mâncat şi a fost atins.
2. Cristos a înviat, dar şi alţii vor învia (15:12-34).
Alţii din Corint credeau că creştinii nu vor învia trupeşte, deşi nu aveau probleme să creadă că Cristos a înviat în felul acesta. Este greu de imaginat cum este posibil ca într-o adunare unde facţiunile îşi revendicau ca lideri pe Domnul Isus, pe Apostolii Pavel şi Petru, pe educatul apologet Apollo, să fii existat oameni care nu credeau în învierea generală.
Înainte de a prezenta argumentele pentru susţinerea învierii, Pavel subliniază consecinţele neacceptării învierii generale.
(a) dacă morţii nu înviază, nici Cristos nu a înviat. S-ar putea spune cu bun temei că Domnul Isus este o Persoană unică în istorie, că lucrarea Sa este specială şi de neegalat. Cu toate acestea Domnul Isus le-a atras atenţia ucenicilor Săi că sunt numeroase detalii ale vieţii Sale care trebuie preluate de ucenicii Săi: ei sunt trimişi aşa cum Isus a fost trimis de Tatăl, ei vor fi prigoniţi şi urâţi aşa cum El a fost prigonit şi urât, ei vor trebui să se iubească unii pe alţii, aşa cum I-a iubit El. Tot la fel, pentru că a primit autoritatea să dea viaţă cui voieşte, Domnul Isus va da viaţă veşnică celor ce cred în El şi Îl cinstesc (Ioan 5:21-30).
Ap. Pavel argumentează că învierea lui Cristos anunţă învierea generală, la fel cum gestul închinării primelor roade aduse lui Dumnezeu puneau toată recolta în grija lui Dumnezeu şi purta promisiunea recoltării viitoare. Tot la fel Cristos este „pârga celor adormiţi”. Adică învierea Lui anunţă învierile viitoare şi oferă siguranţa învierii generale. Aşa cum prin greşeala lui Adam, moartea a venit peste omenire, prin Cristos a venit învierea şi viaţa. Prin învierea lui Cristos a început o nouă epocă în care există speranţa deposedării morţii de autoritatea ei asupra omenirii. În cele din urmă, moartea va fi definitiv nimicită (v. 26).
(b) dacă morţii nu înviază, viaţa de aici este tot ce avem. Prin urmare, credinţa în Dumnezeu pentru iertarea păcatelor este inutilă. Cristos a murit pentru păcatele noastre, dar recunoaşterea jertfei Sale vine prin înviere. Dreptatea lui Dumnezeu cerea un sacrificiu perfect, dar moartea nu avea niciun drept asupra celui fără păcat. Prin urmare, cel drept dat pentru păcat nu putea rămâne în moarte. Dacă într-adevăr Cristos nu a înviat, nu mai avem nicio siguranţă că jertfa lui Cristos a fost acceptată de Dumnezeu. Dacă Cristos nu a înviat, înseamnă că moartea a avut motive să-L ţină şi păcatele noastre nu au găsit încă rezolvare înaintea lui Dumnezeu.
(c) dacă morţii nu înviază, viaţa de aici este tot ce avem, nu există răsplătire, motiv pentru care efortul misionar este lipsit de orice valoare. Fără de învierea lui Cristos, speranţa lumii viitoare este inexistentă. Pentru creştinii dedicaţi aceasta aduce o suferinţă suplimentară neiertării păcatelor. Toate eforturile întreprinse pentru misiune şi lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu sunt lovite de nulitate. Toate necazurile lui Pavel, pericolele, suferinţele şi privaţiunile asumate de Apostol pentru Evanghelie nu au nicio valoare pentru că nu există răsplătire (2Cor. 11:23-33). Binele oricât de mic făcut cu lepădare de sine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, încrederea în Dumnezeu şi umblarea prin credinţă (2Cor. 5:1-10), nu au niciun rost pentru că totul se termină cu moartea, la fel ca şi pentru animale.
Necredinţa în înviere este camuflată în vremurile noastre prin teza întrupărilor succesive, a reîncarnărilor. Teozofia, sau Societatea teozofică, este o sectă contemporană, care amestecă diverse filozofii păgâne (gnosticism, hinduism, budism) şi diverse erezii (martorii lui Iehova, ştiinţa creştină, unitatea şi altele). Dacă nu există înviere a morţilor, atunci singura opţiune logică este să chefuim, să folosim resursele în interes egoist, personal, doar pentru satisfacerea propriilor plăceri, fie ele şi elevate, sau „spirituale”, aşa cum unii corinteni chiar făceau. La aceasta alternativă avem un singur sfat: „Să vă fie ruşine! Cine trăieşte aşa dovedeşte că nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu.” (15:33-34)
3. Învierea morţilor va fi o experienţă nouă, unică (15:35-50).
Unii corinteni nu înţelegeau în ce fel va avea loc învierea trupească, deşi credeau că aceasta urma să aibă loc, fapt pentru care aveau dificultăţi în susţinerea convingerii lor înaintea celor care nu credeau în învierea generală. Deşi Pavel nu vorbea din experienţă, îşi permitea să dea învăţătură luminat de Duhul lui Dumnezeu. El porneşte de la analogia trupurilor naturale, caracterizate de grade diferite de „strălucire”. Natura abundă în exemple de organisme şi corpuri care se deosebesc unele de altele. Există diferenţe între domenii, între specii şi clase. Pavel ne duce înapoi la istoria creaţiei să ne aducă aminte că Dumnezeu le-a făcut pe toate diferite „după soiul lor”. Imaginea cea mai pregnantă este cea a seminţei, care este semănată într-un altfel de trup decât cel ce va răsări. Tot astfel, trupul învierii este un alt fel de trup, de o calitate superioară celui dintâi, fiind caracterizat de neputrezire, slavă şi putere.
Apostolul revine apoi la relaţia dintre Adam şi omenire. Neascultarea lui Adam a deschis uşa morţii în lume. Toţi oamenii se supun morţii. Pentru că este uşor degradabil de către moarte şi agenţii ei, boala şi îmbătrânirea, trupul acesta pământesc cunoaşte o strălucire trecătoare. Cristos a venit în trup de om ca să se supună tuturor cerinţelor Legii şi să împlinească planul lui Dumnezeu, dar moartea nu L-a putut ţine pentru că era fără păcat. Trupul său înviat a demonstrat calităţile pe care noua viaţă le poate aduce în trupul proslăvit. Din moment ce împărăţia cerească are alte calităţi decât lumea pământească nu este posibil să intrăm în împărăţia cerească nepregătiţi, sau cu un trup apt de împărăţia veşnică.
Nu orice trup este pregătit pentru marile întreceri sportive, ci doar acela care a fost călit prin exerciţii şi constrângeri. Tot la fel nu orice trup este pregătit pentru cer, ci doar acelea care a gustat învierea din morţi. Trupurile supuse putrezirii nu pot moşteni lumea unde putrezirea nu mai există. Domnul Isus i-a avertizat pe saducheii care nu credeau în înviere, că aceasta presupune primirea unor trupuri deosebite de cele omeneşti, care împărtăşesc mai degrabă calităţi specifice îngerilor (Mt. 22:30).
Învierea este un eveniment prin care va trece întreaga umanitate. Pavel spune aici că moartea nu este obligatorie pentru toţi, pentru că cei care vor fi în viaţă la venirea Domnului vor fi transformaţi, fără să mai guste moartea (15:51-58). Această învăţătură este chiar mai clară în 1Tesaloniceni 4:13-17. Aceasta priveşte învierea celor drepţi, a poporului lui Dumnezeu care L-a aşteptat pe Domnul. Despre ei Apocalipsa spune că nu vor avea partea de moartea a doua, adică moartea veşnică. Apoi toţi oamenii vor fi înviaţi şi vor fi aduşi la Judecată, după care vor fi osândiţi veşnic (Ap. 20). Lumea cea nouă va începe numai cu cei drepţi care vor fi înviaţi.
„Eu sunt învierea şi viaţa, spunea Domnul Isus. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată.”
Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus 