Presbiteri și diaconi

Lumea lui Dumnezeu și a noastră

Deși găsim referințe și aluzii la lumea lui Dumnezeu și în alte părți din Biblie, Apocalipsa lui Ioan ne descoperă cu mai multă claritate situația slujirii lui Dumnezeu la curtea Sa cerească. Astfel înțelegem că în imediata vecinătate a tronului lui Dumnezeu există 24 de presbiteri întronați și încununați. Presbiterii aceștia sunt ființe speciale care cunosc planurile lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu li le-a descoperit, și natura lui Dumnezeu, fiind cel mai adesea surprinși în închinare.

Desigur cei mai numeroși slujitori ai lui Dumnezeu sunt îngerii. Ei sunt cunoscuți a îndeplini orice slujbă cere Dumnezeu de la ei pentru cei ce vor moșteni mântuirea (Evrei 1:14). Patriarhul Iacov i-a văzut într-o perpetuă mișcare pe scara care duce la tronul lui Dumnezeu (Gen. 28:12). Îngerii duc mesaje de la Dumnezeu către oameni și informații despre oameni către Dumnezeu, îngerii scapă din tot felul de pericole, se luptă. Toate aceste misiuni le îndeplinesc uneori într-o formă vizibilă, alteori pe ascuns. Când sunt în prezența lui Dumnezeu, îngerii Îl laudă (Evrei 1:6). Apocalipsa ni-i înfățișează îndeplinind diverse slujiri pentru Dumnezeu.

Aceste două divizii speciale din cer se regăsesc în slujirea Bisericii pe pământ: adică presbiterii și diaconii. Vom începe cu diaconii pentru că despre ei Biblia vorbește mai puțin.

Cine sunt și ce slujbe au diaconii?

Diaconul apare de puține ori în Noul Testament. Știm despre un frate pe nume Tihic (Col. 4:7) și despre o soră pe nume Phoebe (Rom. 16:1) care au avut slujbe de diaconi. Când scrie bisericii din Philippi, Pavel se adresează presbiterilor și diaconilor din această biserică precum și întregii biserici (Flp. 1:1).

Surprinzător Pavel îi scrie doar lui Timotei, dar nu și lui Tit, despre calitățile unui diacon, fapt care poate fi înțeles în două feluri: fie că bisericile din Creta erau încă la început sau că nu aveau nevoie de slujirea diaconală. Din calitățile incluse de Pavel pe listă, diaconii, asemenea presbiterilor, trebuiau să aibă probitate morală și un bun renume.

Un incident din Biserica primară necesită o atenție specială. La scurtă vreme după ce Biserica a început să crească drept urmare a predicării apostolice și a lucrării Duhului Sfânt, apostolii solicită grupului lărgit al ucenicilor alegerea unui grup de șapte slujitori care să împartă ajutoarele văduvelor, pentru ca ei să nu fie deturnați de la slujirea prin „rugăciune și slujirea Cuvântului” (v. 4). Grupul celor șapte nu are un nume, deși adesea sunt prezentați ca „diaconi”. Slujirea lor este indiscutabil una de administrare și distribuire, specifică slujirii diaconale. După un timp însă slujirea lor s-a încheiat și pe unii dintre ei îi vedem împlicați în alte slujiri care privesc predicarea: pe Ștefan depunând mărturie în tribunal și pe Filip ca evanghelist și profet.

Diaconia este un termen general care presupune slujirea în biserică sub diverse forme: unele ținând de viața instituțională a Bisericii (secretariat, contabilitate, administrație), altele ținând de viața spirituală a Bisericii (întrajutorare, misiune, mijlocire, coordonare).

Cine sunt presbiterii?

Presbiteriatul este, după familie, cea mai veche și mai longevivă instituție din lumea biblică. Nu știm cu exactitate cum a apărut, dar ea este prezentă încă din cele mai vechi timpuri atât în Israel cât și printre neamuri. Ca număr s-au preferat numerele desăvârșite: 7, 70 sau 77. Israel și-a păstrat instituția presbiteriatului din vremea exilului egiptean, în perioada colonizării Canaanului, a monarhiei, a exilului babilonian, după repatriere în Canaan, în perioada intertestamentară și în perioada NT până la căderea Ierusalimului. Comunitățile evreiești din diaspora au continuat să aibă un sfat al presbiterilor, iar Biserica a preluat această instituție și a păstrat-o până în zilele noastre sub diverse forme.

Prima mențiune a presbiterilor o găsim în Geneza 50:7 cu referire la un corp de înalți demnitari de la curtea regelui egiptean și a marelui său vizir, Iosif. În secvențele imediat următoare îi vedem pe evreii din robia egipteană fiind coordonați de un grup de presbiteri. Dumnezeu îl trimite pe Moise la ei și cu ei negociază toate planurile de plecare spre Canaan și cu ei se sfătuiește pe traseu (Ex. 3:16, 18; 4:29; 12:21; 17:5, 6; 18:12; 19:7; 24:9; Lev. 4:15; 9:1).

În cele din urmă Dumnezeu autorizează grupul celor 70 de presbiteri pentru a prelua din povara lui Moise, ceea ce înseamnă că ei avuseseră doar o funcție reprezentativă și consultativă până în acel moment (Num. 11:16, 24, 25; 16:25). Odată cu revărsarea Duhului Sfânt peste ei, presbiterii primesc calitatea de împreună lucrători cu Moise, deși un lider de talia lui Moise era foarte greu de eclipsat. Rolul lor se va vedea mult mai bine abia după moartea lui Iosua, continuatorul lui Moise, ca unii care au garantat, în lipsa unor lideri ca Moise și Iosua, continuarea slujirii lui Dumnezeu și păstrarea curăției în gândire și în practică a poporului evreu (Iosua 24:32; Jud. 2:7).

Odată ajunși în Canaan, evreii s-au așezat în cetăți și acolo autoritatea fiecărei așezări era reprezentată de presbiteri. Regii evrei, la fel ca și regii păgâni, au folosit serviciile presbiterilor în calitate de consilieri. Exemplele biblice sunt foarte numeroase în această privință. În cele din urmă, presbiteriatul a inspirat constituirea Sinedriului ca forul suprem de conducere religioasă a lui Israel.

Biserica a apărut întâi printre evrei și nu este surprinzător faptul că prima formă de conducere care a apărut în biserică a fost presbiteriatul. Societatea greco-romană oferea un model care a inspirat această slujire mai ales în diaspora, unde creștinii evrei au fost expulzați din sinagogi și în asociere cu noii convertiți dintre neevrei se strângeau în spații publice sau în case particulare. De la manifestarea publică a cetățenilor din imperiu, biserica a învățat manifestarea prin vot deschis. Știm că biserica primară a preferat sorții pentru alegerea unuia din doi candidați eligibili. Nucleul societății greco-romane era familia, cu un cap (pater familias sau patron), soție, copii, sclavi cu diverse funcții lucrative sau intelectuale și plebeii întreținuți din veniturile patronului (clienții). De la familia societății, Biserica a preluat importanța presbiterului pentru Biserică, descris de parcă este un veritabil pater familias, unul care deține controlul absolut asupra familiei sale, inclusiv în privința religiei.

Apostolii trimiși de Domnul să răspândească învățătura creștină au întemeiat biserici și au desemnat presbiteri (plural). Pe apostoli îi vedem predicând în diverse locuri prin sinagogi, dar numai în câteva dintre acestea apostolii au rămas o perioadă mai îndelungată, predicând, instruind și întemeind biserici: Samaria (8:1-25), Antiohia (11:19-30), Corint (cap. 18), Efes (cap. 19). Ni se spune explicit că Pavel și grupul său apostolic au desemnat presbiteri în Antiohia Pisidiei, în Listra și Iconia (F. ap. 14:21-23). La întoarcerea din călătoria misionară, fiind în grabă spre Ierusalim, Pavel îi cheamă la Milet pe presbiterii bisericii din Efes (F. ap. 21:17). Putem presupune că Pavel a desemnat presbiteri și la Efes înainte de a părăsi acest loc. Biserica din Ierusalim era și ea condusă de presbiterii, dintre care ieșea în evidență apostolul Iacov (F. ap. 21:18). Pavel lasă procedeul desemnării de presbiteri (plural) ca testament lui Tit (Tit 1:5).

Ce responsabilități aveau presbiterii?

Presbiterii sunt locțiitorii apostolilor, în sensul că apostolii nu puteau fi tot timpul cu toate bisericile întemeiate, luându-le locul cu totul după moartea acestora. Tocmai de aceea apostolii și-au căutat oameni de încredere pe care să îi lase cu biserica nou întemeiată, să îndeplinească ceea ce ei au săvârșit cât timp au fost cu bisericile. Epistolele pastorale au fost scrise de Pavel către unii dintre ucenicii săi și conlucrători în misiune: Timotei (Rom. 16:21; 1 Cor. 4:17) și Tit (2 Cor 8:23), pe care îi consideră copiii lui în credință. Multe dintre epistolele scrise de Pavel au fost contrasemnate și de Timotei (Corinteni, Filipeni, Efeseni, Coloseni și Tesaloniceni), iar pe Tit îl găsim alături de Pavel de la începutul convertirii sale.

Apostolii Petru și Ioan merg până acolo încât se consideră nimic altceva decât presbiteri (1Petru 5:1; 2Ioan; 3Ioan). Această asociere cu apostolii este naturală din pricina faptului că ei coordonează viața Bisericii. Când apar probleme și trebuie luate decizii majore apostolii se strâng împreună cu presbiterii pentru a discuta și conveni asupra unui rezultat (F. ap. 15:2, 4, 6, 22). Așadar îi vedem pe presbiteri judecând asupra unor situații conflictuale, întocmai cum făceau presbiterii de altădată în Israel (Deut. 19:12; 21:2-6; 22:15-18; 25:7-9; Iosua 20:4-6; Rut 4). Aceasta vine în concordanță cu așteptarea pe care o are ap. Pavel din partea fraților din Corint de a-și rezolva litigiile dintre frați în cadrul bisericii, prin intermediul unor frați înțelepți (1Cor. 6:5). Cel mai probabil că biserica din Corint nu avea încă presbiteri, din moment ce ei erau împărțiți pe facțiuni în jurul unor figuri apostolice. Dacă ar fi avut presbiteri, cred că Pavel ar fi făcut referire la ei în această împrejurare. Tocmai din pricina acestei capacități de referenți, presbiterii trebuie să aibă probitate morală recunoscută în Biserică și în societate (1Tim. 3:1-7).

Presbiterii mai sunt surprinși și în postura de a desemna alți presbiteri pentru slujire. Timotei a ajuns presbiter prin „punerea mâinilor de către ceata presbiterilor” (1Tim. 4:14). Tit este însărcinat de Pavel să „desemneze presbiteri în fiecare cetate din Creta” (1:5), se presupune în cele în care existau biserici. Tocmai pentru a-i ajuta să identifice candidații potriviți, Pavel a precizat o listă cu calitățile unor asemenea persoane.

Deși asocierea cu apostolii îi surprinde pe presbiteri în contextul judecării unor situații conflictuale, cea mai importantă slujire a presbiterilor este alta: aceea de a da învățătură. Cel mai deosebit exemplu ne este oferit de învățătura dată de Pavel lui Tit, care folosește calitatea „presbiterilor din fiecare cetate” de a da învățătură ca o trambulină pentru toată învățătura pe care i-o dă lui Tit în restul epistolei. Presbiterii trebuie „să se țină de Cuvântul vrednic de încredere, care este potrivit cu învățătura [desigur primită de la apostoli] pentru a-i putea încuraja și pe alții prin învățătura sănătoasă și pentru a-i mustra pe cei ce vorbesc împotrivă” (Tit 1:9). Când îi scrie lui Timotei, Pavel rezumă această calitate la o formulă succintă: „să fie capabil să dea învățătură” (3:2).

Un alt exemplu special îl găsim în ultimele cuvinte lăsate ca testament presbiterilor din Efes. Acolo Pavel le dă un singur îndemn: „Luați seama la voi înșivă și la toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu” (F. ap. 20:28). Ce înseamnă veghere asupra propriei persoane și supravegherea turmei? Termenul folosit este cel specific supravegherii turmelor. Pavel explică: este vorba despre învățătura străină, neconformă standardului apostolic, care va ajunge să îi fascineze chiar și pe unii dintre presbiteri (v. 29-30). Presbiterii funcționează ca arbitrii peste problemele de înțelegere doctrinară în perioada în care unii convertiți dintre farisei presau pentru acceptarea tuturor reglementărilor din Legea lui Moise (mai ales circumcizia) de către toți convertiții creștini (F. ap. 15; 21:18 ș.u.).

Vorbind despre conducătorii Bisericii, autorul Epistolei către evrei ne îndeamnă să de amintim de conducătorii care ne-au vestit Cuvântul, să le urmăm exemplul de credință și să nu ne lăsăm duși în rătăcire de tot felul de învățături străine (Evrei 13:7-9). După o scurtă paranteză autorul revine la acest îndemn adăugând: „Ascultați de conducătorii voștri și supuneți-vă lor, căci ei au grijă de sufletele voastre și vor fi răspunzători de ele, pentru ca astfel să facă aceasta cu bucurie și nu gemând, lucru care nu v-ar fi de niciun folos!” (v. 17) Diferența dintre munca ciobanului față de oaie și cea de presbiter față de credincioșii din adunare este că oaia nu reușește să se împotrivească voinței stăpânului, pe când credinciosul poate. Tocmai de aici derivă și îndemnul de a fi supus conducătorilor, care aduce mentalitatea oii printre credincioși.

Există însă un alt aspect al păstoririi sufletelor care pe noi ne fascinează mai mult: aceea de asistare socială și emoțională. Cumva ne gândim la modelul Domnului Isus de păstor din Ioan 10, dar și acolo tot despre învățătură este vorba. Este drept să ne gândim din această perspectivă la modelul de păstor dat de Dumnezeu Însuși în Psalmul 23. Acolo David vorbește despre un Dumnezeu care îi împlinește toate nevoile omului în mod holistic, pe de-antregul. Din păcate, niciun om nu poate lua locul lui Dumnezeu pentru a servi în această capacitate. Dumnezeu a pus niște limite în creația sa. Presbiterul, păstorul dacă vreți, nu poate lua locul soțului, tatălui, bunicului sau patronului care nu își împlinește datoria așa cum o cere Dumnezeu față de soția, copilul, nepotul sau angajatul amărât din Biserică. Așa a lăsat Dumnezeu ca mângâierea copilului să o facă părinții săi. În lipsa lor alți adulți pot prelua această responsabilitate, dar cu câtă dificultate își intră ei în rol și, mai ales, ct de greu îi este copilului să accepte pe adulții care doresc să umple golul acesta după ce a avut o experiență dificilă cu părinții naturali! Nu este normal să ai din partea presbiterului așteptări mai mari decât i le încredințează Dumnezeu. S-ar putea ca presbiterii, la fel ca oricare alți membri ai Bisericii, să te poate asista într-o fracțiune din nevoia reală pe care o ai, dar niciodată pe deplin.

Și Apostolul Petru vorbește despre slujirea presbiterilor ca păstori ai adunării, dar nu clarifică în ce constă aceasta (1Pt. 5:1). Mai degrabă aspectul pe care îl subliniază Petru aici slujirea sacrificială a presbiterilor, urmând modelul lui Cristos și al apostolilor. În adevăr Ap. Iacov vorbește despre o slujire a presbiterilor către cei bolnavi prin mărturisirea păcatelor celui bolnav și prin rugăciunea presbiterilor pentru cel confesat (Iacov 5:14). De notat și aici faptul că presbiterii adunării ca și grup sunt prezenți la căpătâiul celui bolnav.

În Biserica primară presbiterii mai sunt surprinși o dată în exercițiul funcțiunii executând administrarea resurselor materiale donate bisericii din Ierusalim de comunitatea creștină din Antiohia (F. ap. 11:29-30). Cu siguranță că împărțirea ajutoarelor a trebuit să se facă pe baza unor criterii astfel încât să nu se ajungă la confuzia de la prima împărțire a ajutoarelor între văduve (F. ap. 6:1). Pavel însuși îl învață pe Timotei că trebuie să ia în considerare ajutorarea văduvelor pe baza unor criterii bine precizate (1Tim. 5:3-16).

Întrucât implicarea presbiterilor în asistarea socială a adunării nu presupune și distribuția ajutoarelor, contribuția presbiterilor se limitează la cârmuire sau coordonare. Tocmai de aceea Pavel admite distincția aceasta între presbiteri și își permite să pună pe un soclu mai înalt pe presbiterii care dau învățătură: „Bătrânii care cârmuiesc bine să fie considerați vrednici să primească o îndoită onoare, mai ales cei ce se ostenesc în predicare și învățare” (1Tim. 5:17). Această prețuire se vede prin răsplătirea financiară a efortului lor și prin imunitatea acordată acestora, deși trebuie mustrați pentru greșeala dovedită. Cu siguranță tratarea cu dispreț nu intră în această categorie.

În concluzie, cea mai importantă slujire a presbiterului este aceea de a da învățătură. Într-o lume cu învățături atât de variate și atât de amestecate, presbiterul trebuie să-și cunoască Biblia și să știe să-și apere credința. Aceasta presupune un travaliu deosebit care este însoțit de daruri spirituale corespunzătoare.

Mărturisirea de credință afirmă că „Titlul de episcop, prezbiter și păstor au fost date celui mai înalt slujitor din Bisericile Noului Testament”. Deci există o ierarhie în biserica baptistă, chiar dacă unora nu le place nici ideea, nici practica. Statutul cultului recunoaște existența a diverse slujiri presbiteriene: predicare, misiune, evanghelizare, păstorire și învățătură, toate desprinse din cele cinci slujiri încredințate Bisericii de Cristosul înviat și înălțat și tot atâtea tipuri de presbiteri: predicator, misionar, evanghelist, păstor și învățător (Efeseni 4). Așadar este posibil ca într-o adunare să existe oameni cu darul corespunzător care pot funcționa ca presbiteri, iar adunarea poate beneficia de slujirea lor individuală și colectivă.

Din perspectiva instituției presbiteriatului și a importanței vitale pe care o joacă grupul presbiterilor în cadrul unei comunități creștine locale, un grup de credincioși ar trebui să se califice pentru statutul de biserică locală nu dacă are un minim de 20 de membri, ci dacă are presbiteri. Altminteri biserica locală fără presbiteri este o adunare dependentă de o alta mai mare. Există numeroase biserici de care știm cu toții, care sunt practic asistate pentru că nu au oamenii care să le dea direcție și hrană spirituală. De ce să nu fie realitatea de drept aceeași cu cea care există de fapt?

Ce se poate spune de o biserică locală care, în ciuda faptului că are oamenii care se califică pentru slujirea de presbiter, preferă slujirea unui singur presbiter, unul care și admite că nu are calitățile necesare unei asemenea responsabilități? Biserica aceea se află în periculoasa poziție a celui care păcătuiește cu voia. Rugăciunile acelei biserici pentru îndurarea lui Dumnezeu se pot întoarce împotriva ei. Dumnezeu, Căruia îi pasă cu adevărat de Biserica Sa, nu va permite acest lucru să meargă după mintea bolnavă de scenarită a unora, sau după mintea neveghetoare a maselor. Dacă acea biserică nu se pocăiește, adică nu se întoarce de unde a căzut, Dumnezeu va veni în harul Său cu disciplinarea. Cu siguranță El va răspunde rugăciunilor acelei biserici după ajutor, dar în termenii Săi.

Același răspuns este valabil pentru toți care se roagă în mod sincer ca Dumnezeu să dea binecuvântare peste ei, dar ei lucrează în opoziție cu voia deslușită a lui Dumnezeu. Cerem binecuvântarea peste familiile noastre, dar nu facem efortul de a ne investi în ele, crezând că părăsirea familiei pe termen lung pentru a face mai mulți bani este justificată de binele material al familiei. Cerem binecuvântarea peste societatea noastră, dar nu facem nimic ca să oprim hoția acolo unde avem autoritatea să o oprim: în familie, în afacerea proprie, printre persoanele asupra cărora avem influență, în biserică. Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Din fericire pentru ai Săi, ei vor avea parte de judecata lui Dumnezeu în această lume, ca să nu fie judecați împreună cu cei necredincioși.

2 comentarii

Filed under Uncategorized

2 responses to “Presbiteri și diaconi

  1. Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co and commented:
    Iată o mostră de învăţătură biblică. Am putea face eforturi pentru a o aplica în practică.