O introspecție în predicarea neo-protestantă contemporană

Amvonul este locul de cea mai mare cinste din sala de întruniri publice a unei biserici creștine protestante și neoprotestante. Faptul acesta se vede cu ochiul liber, mai ales că este elevat deasupra oricărui alt loc din clădire, dacă nu există balcon desigur. În sinagogă și în bisericile copte amvonul este în centrul sălii, subliniind centralitatea Cuvântului proclamat. Teologic vorbind balconul este cea mai nefolositoare invenție pentru sala de închinare a unei biserici. Folosit în sinagogi pentru a despărți femeile de bărbați, și în bisericile tradiționale pentru a separa corul de enoriașii de rând, balconul are capacitatea naturală de a accentua segregarea. Nu mai vorbim de o segregare pe statut social ca la sălile de spectacole, unde lojele sunt rezervate celor cu dare de mână, o segregare pe sexe ca în sinagogă, sau o segregare pe funcții ca în bisericile tradiționale, ci vorbim de o altfel de segreagare prin care unii care nu vor să se amestece cu mulțimea se retrag la balcon ca să nu fie băgați în seamă, să fie lăsați în pace. Teologic vorbind cum realizăm unitatea în închinare a poporului împărțit în mai multe compartimente, niveluri, săli anexă? Prin televiziunea prin cablu?

Faptul că amvonul este cea mai importantă secțiune a sălilor de întruniri publice dovedește importanța pe care o are predicarea în adunările noastre. Multe adunări păstrează și diverse ritualuri prin care subliniază același adevăr: se ridică în picioare când intră predicatorii sau se ridică la amvon, se roagă pentru Cuvânt încă de la începutul programului, în ora de rugăciune și înaintea serviciului divin, cum este numită secțiunea consacrată predicării, ascultătorii stau în liniște și reverență la predicarea Cuvântului, se roagă cu mulțumire pentru ce au primit etc. Este oare posibil ca predicarea Cuvântului să fi ajuns doar o practică, un ritual, o tradiție la care încă mai ținem cu aceeași reverență, dar care și-a pierdut miezul? Nu vreau să constat că nu ne mai ridicăm în picioare, deși sunt adunări unde această practică nu mai este folosită în mod curent, dar oare ne ridicăm din inerție sau din respect autentic pentru predicatori, purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu? Desigur nu știu răspunsul la această întrebare, la care fiecare trebuie să dăm răspuns personal. Nu vreau să constat că nu ne mai rugăm pentru predicarea Cuvântului încă din timpul săptămânii, sau chiar duminica de mai multe ori, deși s-ar putea să fie adunări unde rugăciunile de felul acesta nu mai sunt la fel de populare ca altele, dar sunt îndreptățit să întreb dacă nu cumva s-au rutinat și au devenit simple obiceiuri pe care nici cei care se roagă nu le mai cred. Eu nu am de unde știi răspunsul la această întrebare, la care fiecare trebuie să dăm un răspuns personal. În plus sunt adunări care respectă principiul biblic al onorării presbiterilor care predică prin darurile lor. Dacă dăruiesc din obligație sau dintr-o inimă mulțumitoare, iarăși nu am de unde știi, dar fiecare știe.

Ceva se întâmplă totuși cu predicarea și mă tem că nu am cele mai pozitive constatări. Predicarea reprezintă unul dintre factorii cei mai importanți care determină creșterea spirituală a adunării. Așa a hotărât Dumnezeu și nu putem face nimic ca să schimbăm hotărârea Lui. Dacă în adevăr cinstirea predicatorilor se îndeplinește cu adevărat și nu doar formal, cum se face că avem parte de atât de multe mesaje pregătite superficial? Cineva ar replica în grabă cum îmi permit să emit o asemenea judecată. Îngăduiți-mi să mă explic.

Dacă ar fi să dau glas principiilor subliniate de John Piper (vezi Supremația lui Dumnezeu în predicare, Cartea Creștină, Oradea, 1999), o predică ar trebui să aibă cel puțin trei calități: (1) să îl cinstească pe Dumnezeu-Tatăl; (2) să vorbească despre crucea lui Cristos; (3) să fie transmis prin puterea Duhului Sfânt. În a doua jumătate a cărții sale, Piper evaluează predicarea lui Jonathan Edwards și ne descoperă modurile prin care crede că Edwards s-a achitat de această datorie a cinstirii lui Dumnezeu: trezește sentimente sfinte, iluminează mintea, folosește din plin Scriptura, folosește analogii și imagini, folosește avertismentul și amenințarea, solicită insistent un răspuns, cercetează lucrările inimii, predă-te Duhului Sfânt în rugăciune, lasă-te zdrobit și fii cu inima blândă, fii plin de ardoare. Nu greșesc dacă spun că o asemenea calitate a predicilor este departe de ceea ce primim zilnic, de ceva timp și prin mass-media.

Îmi permit să ofer o grilă după care apreciez un mesaj folositor pentru adunare și onorant pentru Dumnezeu, aici sunt câteva calități:

1. Să fie întemeiată pe un studiu exegetic serios. Lucrul aceste se vede cu ochiul liber. Observațiile și învățătura sunt extrase din textul citit și pe baza unei atente prelucrări. Textul nu este citit ca o scuză pentru o prezenta idei preconcepute și vorbitorul nu își pierde vremea cu speculații și intuiții. Cuvântul lui Dumnezeu nu este o trambulină de pe care se lansează predica, ci este temeiul, înțelepciunea și limitele acestuia. Pot face referiri extrabiblice care iluminează anumite părți mai puțin clare, dar le precizez și mă grăbesc înapoi la Cuvânt.

2. Să fie cristocentrică, adică să Îl aibă pe Cristos în miezul ei. Uneori acest deziderat nu este tocmai ușor de realizat din pricina textului din care se inspiră, dar învățătura moralizatoare a mesajului trebuie să ne conducă la Cristos. Domnul Isus este exemplul suprem și înțelepciunea supremă. Pot vorbi despre oameni deosebiți, dar mă grăbesc să mă întorc la Cristos, singurul om desăvârșit.

3. Să aibă un argument coerent și un mesaj care poate fi sintetizat în cel mult o frază. Punctele se subordonează unele altora sau se completează unele pe altele. Să fie construită cu atenție pentru a permite publicului să urmărească discursul. Se pot folosi diverse artificii: proiecție PowerPoint, artificii retorice cu caracter mnemotehnic, ilustrații reprezentative și memorabile. Dacă nu am fi obișnuiți cu diverse artificii media, dacă atenția noastră nu ar fi atât de repede distrasă, poate că am fi într-o situație mai bună. Dar cultura lecturii și al audierii se stinge repede. Trebuie sa facem ceva înainte ca discursul politicianist, mesele rotunde și cursurile universitare să ajungă singurele discursuri publice agreate în societate. Sugestii folositoare pot veni din cartea Închinare cu ajutorul tehnologiei de vârf a lui Quentin J. Schultze (Făclia, Oradea).

Ce se întâmplă când cinstirea predicatorului nu se întâlnește cu o predicarea onorantă la adresa lui Dumnezeu și folositoare Bisericii? Cum reacționează creștinul când predicatorii nu se achită onorabil de datoria predicării?

1. Își schimbă biserica. Am întâlnit creștini care au motivat schimbarea bisericii pe care o frecventează cu tipul și, mai ales, lungimea predicării sau a slujbei religioase. Mai ales când ai convingeri ferme despre natura slujbei religioase în general sau a predicii în particular, dar care nu sunt împărtășite de alți creștini din comunitate, ajungi să iei astfel de decizii.

2. Își caută un predicator de la care să învețe în altă parte, fără să își schimbe biserica. Există creștini care țin prea mult la comunitatea lor, din diverse motive, și nu doresc să facă o schimbare atât de majoră ca mutarea într-o altă biserică. În acest caz sunt dispuși să tolereze și predicarea mediocră sau submediocră din adunarea lor, doar ca fie păstrate celelalte aspecte ale închinării publice și ale slujirii creștine.

3. Își schimbă predicatorul. Mai ales dacă există convingeri ferme împărtășite de majoritatea comunității creștine, predicatorii superficiali nu mai sunt invitați.

4. Se mulțumește cu ce primește și speră ca data viitoare să fie altfel. Se poate întâmpla ca un predicator vizitator despre care nu s-a știut prea multe, să aducă un mesaj sub standardul promovat în biserica vizitată. Este posibil ca un predicator cunoscut să nu își respecte standardul și să predice sub aștepări. Creștinul poate înghiți în sec și spera ca să nu se repete curând această experiență.

5. Se mulțumește cu ce primește. Când nu există convingeri ferme și nu sunt împărtășite de alții, creștinul poate renunța la ele, crezând că a înțeles greșit ce înseamnă slujirea aceasta. Se poate ajunge la o asemenea schimbare dacă tiparul de predicare este în mod persistent sub nivelul onorabil, creîndu-se impresia că standardul ar fi acesta. În această situație, închinarea publică riscă să devină un ritual pe care îl înghite ca pe un sirop amar: e necesar deși neatractiv.

6. Discută despre mesajul primit prin predicare cu alți creștini. Avantajul acestei abordări este că uneori creștinul poate constata dacă opinia lui este împărtășită sau dacă este justă. Este sănătos ca astfel de discuții să aibă loc în Consiliul presbiterilor sau în Comitetul Bisericii, pentru că acestea sunt forurile decizionale care invită predicatori. Dacă predicatorul însuși nu beneficiază de acest feed-back, el nu nu are niciun avantaj din această critică.

7. Îi încurajează pe predicatorii cu consistență în predicare și îi face de rușine pe cei care își bat joc de slujba aceasta. Datorită aurei de oameni speciali atașată predicatorilor, multor creștini le vine greu să lege două cuvinte cu predicatorul pe marginea mesajului avut. Totuși cinstirea predicatorilor, ca oameni care aduc Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să fie convergentă cu seriozitatea pregătirii acestora pentru slujire și cu seriozitatea studierii Cuvântului de către creștini. Nu mi se pare normal să ne ridicăm în picioare înaintea predicatorilor, să îi onorăm cu venitul nostru și să le acordăm cinstirea noastră, dar ei să își bată joc de slujirea încredințată lor. Putem să le acordăm cinstirea noastră mai departe ca oameni și frați, dar dacă nu se pocăiesc de indolența lor trebuie să le retragem chiar și susținerea financiară. Biserica nu are voie să încurajeze parazitismul nimănui nici chiar al predicatorilor. Este de mare folos ca în grupul de presbiteri să fie oameni care știu ce înseamnă această slujire și pot servi de arbitri pentru validarea mesajului adus de un predicator.

Dacă creștinul care se urcă la amvonul bisericii nu este conștient de importanța slujirii sale pentru Dumnezeu și pentru poporul Său, trebuie ajutat să se schimbe sau să-și înceteze activitatea pentru o alta în care arată interes și este dispus să depună efortul necesar. Școlile teologice, cursurile de perfecționare, manualele și bibliotecilor au menirea de a facilita educarea predicatorilor. În condițiile actuale atât de privilegiate, aceia care se încăpățânează să nu mai învețe ori nu vor sau nu pot. Să nu uităm însă că principiile democratice aplicate și în biserică permit ca o adunare să accepte a se lăsa slujită de predicatori după chipul și asemănarea ei. Astfel o majoritate mediocră sau submediocră, uneori chiar mai puțin de majoritatea, poate decide pentru restul adunării că standardul slujirii creștine prin Cuvânt este inferior standardului apostolic sau că este acceptabil oricum ar fi el. O astfel de adunare a început drumul spre propria ruină și numai Dumnezeu o poate salva.


Anunțuri

Comentarii închise la O introspecție în predicarea neo-protestantă contemporană

Din categoria Biblia şi societatea, Biserica

Comentariile nu sunt permise.