Altă introspecție în predicarea neo-protestantă contemporană

Mesajul acesta mi-a fost inspirat de ultima experiență avută în biserică și de întrebarea explicită a unui student: „Cât de lungă trebuie să fie o predică?”. Am pus în scris câteva gânduri, care ar putea revizitate mai târziu când voi avea mai multă înțelepciune asupra acestui subiect.

Aș fi vrut să pot spune că există o reglementare divină sau vreun precept biblic în această privință. Din păcate nu cred că putem găsi așa ceva în Biblie. Constatăm că evreii au folosit formele literare și retorice specifice culturii vremii lor de la cele elevate (poezia cultică) până la cele populare (zicători și ghicitori). Omiliile (predicile) sunt și ele cunoscute în literatura biblică, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, având note particulare în fiecare perioadă istorică.

Ca și alte forme ale discursului comportamental, omilia presupune un argument în care pot apărea referințe la persoane dar nu personaje prinse într-o intrigă, ca în narațiune. Discursul vizează mai degrabă viitorul îndemnându-i și motivându-i pentru o schimbare de mentalitate și comportament. De aici decurg și calitățile pe care trebuie să o aibă o omilie pentru a-și îndeplini scopul. Discursul public trebuie să se preocupe în mod constant de eficiență, iar durata mesajului poate servi foarte bine atingerii scopului transmiterii mesajului.

În conferințele internaționale la care am avut ocazia să particip mi s-au acordat de regulă 15-20 de minute pentru a expune rezultatele unor cercetări care s-au întins pe durata unor luni sau chiar ani de zile, în cazul doctoratului. Puțini au avut privilegiul să primească 30-40 de minute și aceștia au fost certători și profesori cu state vechi de funcții. Desigur nu putem credita un tipar secular folosit pentru o conferință aglomerată de vorbitori ca tipar pentru predicarea creștină, dar poate putem înțelege ceva de aici. Se face o diferență între cei începători și cei cu vechime, chiar dacă nu o dată am văzut vorbitori tineri mai bine pregătiți decât cei vârstnici care au vorbit din amintiri. Autoritatea celor din urmă a fost însă incomparabilă cu cea a celor dintâi.

Există discursuri publice celebre care au rămas în memoria umanității. În mod cu totul surprinzător nu lungimea lor a impresionat, ci calitățile lor intrinseci. Puteți constata pentru voi înșivă câteva exemple pe pagina canalului de televiziune History (vezi aici). Cât despre mine, deși sunt limitat în această cunoștință, am câteva preferate: „I have a dream” al lui Martin Luther King Jr. (28 august 1963) are puțin peste 16 minute (aici), discursul de război al lui Winston Churchill ținut la 3 septembrie 1939 (aici),  discursul către națiune al regelui George al VI-lea (aici) are mai puțin de 6 minute. King era un predicator protestant foarte articulat, Churchill era un înalt funcționar britanic cu o foarte îndelungată carieră de vorbitor public, iar regele George al VI-lea era o persoană publică de cel mai înalt rang dar cu un sever handicap: era bâlbâit. Chiar dacă nu vom ajunge vreunul dintre noi la statura vreunuia dintre ei, dar discursul lor merită studiat ca să luăm învățăminte de acolo cu privire la modul în care trebuie adresat un discurs public cu maximă eficiență. Poate că pe aceștia i-a ajutat și Providența pentru că au vorbit în vremuri de mare tulburare și poporul asculta cu alte urechi. De observat mulțimea de imagini din discursul lui King.

Chiar și în biserică există practici care reglementează situația predicării. Ele pot varia de la o regiune la alta, dar și de la o biserică la alta. Când am început să adresez în public biserica acum 25 de ani nimeni nu mi-a dat credit să predic în biserică, ci am început în adunările mici de la sate cu mesaje scurte, cu îndemnuri la rugăciune. Apoi am fost pus la test la studiu biblic și la tineret, înainte ca să fiu promovat la predicarea publică. În acest răstimp am avut parte de educație formală chiar din partea pastorului, în condițiile în care nu existau cărți și nici școli teologice accesibile ca și astăzi. Era înțeleaptă practica aceasta sau era limitată de contextul comunist în care a apărut?

Astăzi la peste 20 de ani de la eliberarea țării de opresiunea comunistă, cu multiple sisteme de educație teologică formală la îndemână (institute teologice acreditate, colegii biblice, școli biblice etc.), cu literatură teologică din belșug (biblioteci și edituri creștine) și cu mijloace de popularizare (prin conferințe, radio și televiziune) cum n-am avut niciodată, cu posibilitatea de a călători și de a ne educa oriunde în lume, ar trebui să fim mai înțelepți ca niciodată. Oare suntem?

Deși avem în Biblie omiliile unor mari predicatori dintre profeți și apostoli, nu putem ști cu siguranță cât de lungi au fost ele pentru că nu știm dacă au fost redate integral. Oricum ele sunt de regulă izbitor de scurte. O singură dată ni se spune că Ap. Pavel a predicat mai mult decât era omenește tolerabil și tânărul Eutih a murit, căzând de la etaj pentru că a adormit. Din fericire Ap. Pavel îl readuce pe tânăr la viață (F. ap. 20:7-12) și din fericire pentru noi nu avem predica aceea înregistrată.

Cred că în acest caz putem aplica o învățătura paulină:

„Prin darul care mi-a fost dat, spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci fiți modești în gândirea voastră, fiecare după măsura de credință pe care i-a dat-o Dumnezeu. Pentru că, așa cum într-un trup avem multe mădulare și nu toate au aceeași funcție, tot astfel și noi, care suntem mulți, suntem un singur trup în Cristos, iar în mod individual ne suntem mădulare unii altora. Avem diferite daruri, după harul care ne-a fost dat: dacă darul cuiva este profeția, să-l folosească după măsura credinței sale; dacă este slujirea, să slujească; dacă este cel de a da învățătură, să dea învățătură; dacă este încurajarea, să încurajeze; dacă este dărnicia, să dea cu generozitate; dacă este acela de a conduce, s-o facă cu dedicare; dacă este acela de a fi milostiv, s-o facă cu bucurie.” (Romani 12:3-8)

Modestia creștină, spune Apostolul aici, presupune o înțelegere a darului primit pentru folosul altora și investirea lui în acest scop. Unii se trezesc a da învățătură deși  au fost capacitați de Dumnezeu ca administratori. Alții sunt confirmați ca învățători, dar politica bisericească îi împiedică să-și exercite darul la plinătatea lui. Unii vor să conducă, deși ei au fost capacitați să dăruiască. Desigur vorbim despre adunări disfuncționale, pentru că acolo unde Duhul lucrează după buna plăcere a voii lui Dumnezeu așa ceva nu se întâmplă.

Apostolul spune și să manifestăm aceste daruri „fiecare după măsura de credință dată de Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că unii pot fi mai avansați în aplicarea darului respectiv și că ar fi normal să existe diferențieri între slujitori. Face Dumnezeu distincția între slujitori? Cu siguranță o face. Iată ce mai scrie Pavel bisericii din Roma:

„Eu însumi sunt convins cu privire la voi, frații mei, că și voi înșivă sunteți plini de bunătate, plini de toată cunoașterea, capabili să vă învățați unii pe alții.” (Rom. 15:14)

Dacă adunarea creștină din Roma era atotsuficientă pentru ce își mai făcea Pavel să călătorească la Roma? Tot el răspunde în versetul următor:

„Cu toate acestea, v-am scris într-un mod mai îndrăzneț cu privire la unele lucruri, ca să vi le reamintesc datorită harului care mi-a fost dat de către Dumnezeu, pentru a fi un slujitor al lui Cristos Isus pentru neamuri, în datoria preoțească de a vesti Evanghelia lui Dumnezeu, astfel încât neamurile să fie o jertfă primită de Dumnezeu, sfințită de Duhul Sfânt.” (Romani 15:15-16)

Nu vor fi având romanii nevoie de Pavel, dar Pavel tot se duce la ei să le reamintească niște lucruri, pe lângă cele din epistolă desigur, ca unul care avea prioritate față de alți învățători creștini și iudei. Nu doresc să subliniez această idee mai mult pentru că nu despre aceasta vorbim acum, dar cu siguranță Pavel era un învățător cu vază printre creștini. De aceea lui i se puteau tolera vorbiri prelungite.

În ton cu învățătura dată mai sus cred că este de bun simț, omenește vorbind, și dovedește o purtare aleasă, creștinește vorbind, ca un tânăr vorbitor, începător în ale predicării să nu ispitească nici adunarea și nici pe Domnul cu vorbirea sa. Este un exercițiu foarte folositor mai ales la începutul unei vieți de slujire în această privință să te deprinzi să fii concis, la obiect și cât mai coerent. Dacă nu poți spune în puține cuvinte ce ai de spus nu vei reuși nici în mai multe.

Ca să nu cad și eu în aceeași greșeală ar trebui să mă opresc aici. Mai am doar o reflecție. Unii își prelungesc fără motiv predicarea pentru că greșesc făcând ceea ce Pavel îl sfătuia pe Timotei să evite:

„Când m-am dus în Macedonia, te-am îndemnat să rămâi în Efes ca să le poruncești unora să nu dea altă învățătură și să nu se țină de mituri și de nesfârșite genealogii, care încurajează mai degrabă la speculații decât la lucrarea lui Dumnezeu prin credință” (1Timotei 1:3-4).

„Ferește-te de basmele lumești și băbești” (1Timotei 4:7).

În final, cred că este mai de folos mai puțin și mai des, decât mai rar și mai mult. Și să nu uităm că până și o mâncare aleasă, dacă este prea multă, îți face greață. Deși metafora are limitările ei, prefer la o predică să mă delectez ca și la o masă selectă cu bucate alese, îngrijit pregătite și prezentate, consumată ca un ritual, cu toate simțurile incitate, decât să mă înfund până la refuz cu amândouă mâinile dintr-o mâncare obișnuită. Cred că părtășia din cer imaginată ca o masă festivă este mai bine ilustrată de prima imagine decât de a doua.

Sunt convinși că printre colegii mei se vor găsi unii mai pregătiți decât mine în acest domeniu, care ne pot da exemple din predicarea Părinților Bisericii și din predicarea trezirilor spirituale, când ceasul predicării avea mai mult de 60 de minute. Dacă era un festin cred că merita.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Biblia şi societatea, Utilităţi pentru adunare

Un răspuns la „Altă introspecție în predicarea neo-protestantă contemporană

  1. Sunt penibili unii predicatori ce se situeaza in afara formei acceptabile de cuvintare in biserica. Mai ales daca sunt 2-3 ce masacreaza textul fiecare in felul lui, unul dupa altul. Aici as aminti stilul „mitraliera de versete”, predicarea de-a latul textului fără nici o legătură cu textul şi predicarea de dragul auzirii propriei voci.

    In legatura cu lungimea predici, e bine ca totusi avem un ceas pe perete, dar si aici, trebuie remarcat ca ce nu pot duce muschii fesieri, nu poate duce creierul. Fiecare cu slujba lui.