Când ai dreptul să nu mai spui nimic.

Condamnarea definitivă a lui Adrian Năstase, avocat, profesor universitar și parlamentar, este de departe cea mai extraordinară veste pentru poporul român din anul acesta. Vor fi fost veștile despre criza din țările apusului tulburătoare, dar niciuna nu se compară cu anunțarea verdictului de condamnarea cu doi ani de detenție cu executare și interzicerea unor drepturi constituționale pentru alți doi ani. Stabilimentul dâmbovițean se cutremură. Ne vor fi ținut cu sufletul la gură veștile despre instabilitatea economică și politică din Grecia, dar nimic nu poate ridica tensiunea la români mai mult decât condamnarea la închisoare cu executare a celui mai vocal reprezentant al parvenitismului politic infiltrat din corul aplaudacilor și sicofanților comunismului ceaușist în clasa politică românească postdecembristă.

Românul știe că nu este bine să te bucuri de suferințele altuia și nici măcar să vorbești de rău pe morți. Să înțelegem mai bine. Dacă un individ fură și scapă neprins multă vreme, nu este bine să ne bucurăm de arestarea lui? Cam aceasta încearcă să ne spună Victor Ponta relativizând plagiatul său și îndemnând la indulgență în cazul lui Năstase. În fond și la urma-urmei majoritatea populației României nici nu știe ce înseamnă plagiatul și probabil o bună parte a locuitorilor vechi și noi ai țării au furat la examen cel puțin o dată în viața lor. Cum să nu empatizeze hoții neprinși cu hoții prinși? Legea e de vină, legiuitorii care au dat-o și instituțiile care veghează la respectarea ei. Vinovatul este doar o victimă. Cu atât mai mare cu cât mai veche este geșeala. Vedem astfel cum prin sloganuri de felul acesta se sabotează însăși justiția.

Despre morți, numai de bine. Așa s-ar zice pe la noi. Atunci mai are rost să scriem istorie, să emitem sentințe și să învățăm din greșelile altora? O formulare mai precisă ar fi următoarea: să vorbim numai de bine despre cei absenți, când avem informații fragmentare și nu este cine să îi apere. Adrian Năstase însă a trecut printr-un îndelungat proces, în care i s-a asigurat dreptul la o judecată dreaptă, au fost audiați martorii apărării și pledoariile avocațiilor apărării, i s-a dat dreptul la recurs și audierea de o instanță mai înaltă. Așadar, cel puțin în cazul acesta putem vorbi despre niște certitudini. Vreme îndelungată am privit dezamăgiți la jocul unei justiții care părea neputincioasă în fața imunității sale parlamentare, a mașinațiunilor avocatului Năstase, a consilierilor și colegilor săi. Ziua de 20 iunie 2012 este o zi de mare biruință. Cel puțin pentru românul care a mai sperat în triumful dreptății. Ca națiune am trecut în istorie prin execuțiile sumare și procesele din așa-zisul Tribunal al Poporului ale secolului trecut, în care comuniștii au avut o importantă contribuție. Ca să-și facă lor înșiși un bine, după 1989, aceeași comuniști s-au asigurat de eliminarea pedepsei cu moartea și de funcționarea cât mai alambicată a curților de justiție. Acum este rândul lor să guste amarul vieții de penitenciar. Cel puțin lor li s-a acordat atenția cuvenită și s-au putut făli cu pretinsa nevinovăție pe coridoarele tribunalelor preț de ani de zile.

După ce ne-a intoxicat ani la rând cu propria perspectivă despre istoria recentă, Adrian Năstase a ajuns la ora bilanțului. Prea greu de tolerat ideea de a nu mai circula liber prin lume pe banii contribuabilului. Este prea greu de înghițit să trăiești doi ani fără averi, muzeul de artă de acasă și adulațiile apropiaților. Probabil de aici tentativa de suicid. Dacă ar fi fost motivată de mustrările de conștiință, ar mai fi fost ceva bun. Constatăm că în corul simpatizanților se aude un singur refren: Năstase este o victimă. Se încearcă în felul acesta să se obțină capital emoțional pentru cel care a fost dovedit în justiție că a făcut (dacă nimic altceva atunci măcar) trafic de influență. În adevăr Adrian Năstase este o victimă, dar nu a președintelui, ci a justiției care s-a dovedit „oarbă” și nediscriminatorie, așa cum trebuie ea să fie, în timp ce alți vinovați de același fel au rămas neatinși. Dictonul constituțional „Nimeni nu e mai presus de lege” a ajuns să sune viu și în urechile sale.

Nădăjduiesc ca baroul de avocatură să-i retragă dreptul de a profesa. Nădăjduiesc ca cineva să îi evalueze teza de doctorat și lucrările publicate. Nu de alta dar nu cumva să se audă cotcodăcitul altora pe paginile respective. Nădăjduiesc ca Adrian Năstase să nu mai vicieze viața publică prin prezența sa nu numai timp de patru ani, ci pentru restul vieții sale. Nădăjduiesc să rămână la ferma sa de găini și să-și consacre restul vieții ouătoarelor. Că de penitență și remușcare deocamdată se pare că se duce mare lipsă!

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un răspuns la „Când ai dreptul să nu mai spui nimic.

  1. Speram ca a sosit vremea potrivita in care romanii sa constientizeze ca realitatea, din absolut toate domeniile, nu mai trebuie tinuta sub pres. „Desteapta-te romane”!