Călăuza și marcajele

În 4 august 2015 am urcat din nou pe vârful Suru, una dintre cele mai înalte culmi ale munților Făgărașului. De data aceasta am urcat în grup mic, doar patru persoane. Din Sibiu ne-am deplasat cu autoturismul nostru pe direcția Tălmaciu – Sebeșu de Sus. Autoritățile nu s-au obosit să marcheze direcția spre comuna Racovița, de care depinde Sebeșu de Sus, deși în intersecția mare din Tălmaciu unde trebuie să faci stânga, chiar la ieșirea din orășel, există indicatoare pentru trei biserici-monument, dar nu și pentru comuna Racovița. Apuci un drum pe malul nordic al râului Olt și dacă nu știi sau nu întrebi pe cineva, nu ai de unde să știi că trebuie să treci Oltul pe un pod îngust ca să ajungi pe drumul spre Sebeșu de Sus. Niște pescari amatori ne-au fost de ajutor aici. Apoi, cum adesea se întâmplă încă în România, indicatorul pentru Sebeșu de Sus apare doar la intersecție, ca pe vremea când oamenii foloseau căruța și aveau timp să facă manevra chiar dacă îl vedeau în ultima clipă.

Am urcat pe drumul forestier de pe valea Moașei, cât ne-a permis acesta (vre0 5 km), ca să scutim cât mai mult timp cu urcarea, apoi am luat-o pe jos pe valea Moașei, bucurându-ne de cascadele Sebeșului. Ascensiunea propriu-zisă prin pădurea de fag și pădurea de brad ne-a luat cam două ore până la cabana Suru. Deși renovată și dată în folosință, la cabana Suru n-am găsit pe nimeni. Doar semne că cineva se ocupă cu administrarea locului. Marcajele găsite aici erau de dată recentă și s-au dovedit corecte.

După ce ne-am tras sufletul, am continuat ascensiunea spre Șaua Surului, unde am ajuns după alte două ceasuri. Acolo ni s-au încrucișat căile cu un grup de patru cehi, care făceau drumul de creastă, venind dinspre Turnu Roșu. În Șaua Surului (2110 m alt.) nici urmă de indicator pentru vârful Suru. Ne-am răscolit amintirile și ne-am dat seama că trebuie să fie vârful din stânga (cum am urcat dinspre Căldarea Găvanului, un loc îmbelșugat de izvoare). Într-adevăr pe culmea sa am găsit un semn care îi marchează oficial vârful dar niciun indicator, așa cum nu există nicio potecă și niciun semn care să conducă aici. Pentru cei care doresc să întreprindă o călătorie de o zi pe acest vârf, nu există niciun minim ajutor. Cei care străbat creasta nu au habar că la nord de potecă (banda roșie) se înalță vârful Suru (2281 m alt.). Probabil din cauza faptului că Șaua Surului reprezintă un punct de belvedere atât spre nord cât și spre sud, efortul celor 30 minute de a urca vârful care străjuiește partea de apus a acestui lanț muntos este o pradă de prea puțin interes.

După ce am prânzit și am făcut fotografiile de rigoare ne-am întors pe același drum. Pe traseu am întâlnit un grup de vreo 7-8 turiști tineri din străinătate. Picioarele ne-au fost tot mai grele, dar în cele din urmă am ajuns la mașină. Trecuseră zece ore de când o părăsisem pe marginea drumului forestier. Ne-am verificat portierele și roțile: totul era la locul lui. Am avut parte de o vreme excelentă, fără precipitații, vânt, nori, sau alte evenimente neașteptate. Doar câinii de la o stână s-au luat de noi, dar i-am pus pe fugă cu bâte și pietre.

Ca întotdeauna într-o călătorie de acest fel în munții României, ne-am dat seama cât de importante sunt călăuza și marcajele pentru găsirea unei destinații. Mulți sunt de acord că România este o țară frumoasă. Din păcate ea este prea ascunsă, adică autoritățile, nici la 25 de ani după căderea ciumei comuniste, nu își fac datoria revelând-o pentru călătorii români și străini. Ce face primăria Racovița în această privință? Ce fac celelalte autorități județene pentru a deschide călătorilor valea Oltului și munții Făgărașului? Fiecare călător se descurcă pe cont propriu și cum poate. Totul este lăsat la mâna micilor întreprinzători care își pun semne pe drum pentru motelurile lor, sau prelaților interesați, care cer autorităților civile să pună semne către diverse situri mai mult sau mai puțin renumite.

Îndrăznesc să propun aici o paralelă cu viața creștină autentică. Ce este mai valoros este mai puțin marcat decât ce este înșelător și de valoare îndoielnică. Găsești semne și marcaje pentru tot felul de nimicuri presupus încântătoare și de nelipsit. Viața veșnică și comuniunea autentică nu numai că sunt mai greu de escaladat, dar nici nu sunt marcate corespunzător, sunt marcate doar aproximativ sau cu totul eronat. Potecile sunt mai grele într-acolo, mai puțin însemnate și mai periculoase. Este vina cuiva? Ca întotdeauna pe munte, când marcajul lipsește și memoria te lasă, doar harta și busola îți pot veni în ajutor. De aceea creștinismul nu este o religie a singuraticilor, ci a comuniunii. De aceea creștinismul este o religie a Cărții, care se studiază și se practică. De aceea creștinii care se respectă sunt gospodari care se pregătesc, cugetă și croiesc cărări drepte.

Anunțuri

Comentarii închise la Călăuza și marcajele

Din categoria Uncategorized

Comentariile nu sunt permise.