Școala acasă – fals tratat de interes național

Zilele acestea s-au tulburat apele când un cuplu mai cunoscut pe sticlă a anunțat că-și retrage copiii din învățământul de stat. Tot felul de Doamne și domni au avut reacții: unele umorale, altele din vârful limbii. Toți vorbesc crezând că știu despre ce vorbesc. Stați așa: BOR are o reacție! În toptanul de reacții ce mai contează încă una, a mea? În timp ce mulți vorbesc despre școala acasă din amintiri, frânturi de articole online, sau reacții de pe FB, eu chiar am făcut școala acasă timp de opt ani cu cei trei copii ai noștri. A ajuns această problemă de interes națională? Nicidecum, conform jurnalului de ieri de la TVR, abia de sunt câteva sute de copii care studiază în acest regim. Prin urmare interesul este artificial creat; cum s-ar spune „cineva bate șaua să priceapă iapa”. Se pare însă că avem o iapă ce nu este dresată corespunzător, pentru că nu vrea să reacționeze adecvat.

Prima problemă. Învățământul românesc este aservit puterii politice și, cu câte simulări de reformă a tot avut, a intrat în sevraj. Așteaptă o nouă excitație, o nouă restructurare, o nouă schimbare de nume, o nouă „frecție la picior de lemn”. Până una-alta, nu avem dovezi concludente că în sistemul educativ românesc se dorește cu adevărat educarea copiilor, ci doar păstrarea unui status-quo de pe urma căruia câțiva, privilegiați, beneficiază cu adevărat. Și majoritatea parlamentară și opoziția știe că salariile sunt mici în învățământ, că majoritatea școlilor nu au aviz de la ISU și de la Sanepid, dar nu se întâmplă nimic vizibil ca școlile să fie transformate în focare de cultură  integratoare. Încă sunt tolerați educatorii fără vocație, educarea continuă a dascălilor se face de formă, manualele lipsesc și, când există, sunt prea aglomerate și sofisticate asemenea programelor școlare, clasele se renovează pe cheltuiala părinților, manualele suplimentare și bibliografia obligatorie se cumpără tot de părinți pe filiere preferențiale de la profesori, copiii au nevoie de meditații ca să răzbească, (culmea!) tot de la profesorii  pe care îi au la școală. Așadar, în România unde politicienii laudă la unison învățământul gratuit, părinții contribuie din greu la plata transportului școlar, întreținerii școlilor, burselor de merit pentru profesori (meditațiile), manualelor școlare. A mai rămas ceva ce nu plătesc părinții? A, da, asistența medicală! Nu mă stârniți pe subiectul acesta!

A doua problemă, chiar dacă nu e secundară ca importanță. Părinții au responsabilitatea constituțională nu numai de a-i odrăsli pe copii, ci și de a-i crește și de a-i educa. Odată cu trecerea timpului, statul a intervenit tot mai mult  și a creat falsa senzație că îi ajută pe părinți să-și educe copiii, pentru că (vezi, Doamne!) părinții sunt ocupați cu munca, cu propria recreere, cu călătoriile și cu orice altceva decât cu creșterea copiilor. Pentru părinții care consideră nașterea unui copil un accident și creșterea lui un travaliu care le împiedică dezvoltarea personală, guvernantele și statul preiau rolul lor de părinți. Foarte bine, dacă asta își doresc. Există destui părinți care doresc să aibă un rol activ în educarea copiilor lor, pentru că realizează că noi nu suntem termite care își odrăslesc plozii și uită după aceea cu totul de ei. Aceștia nu cred în teoria cu „quality time” și nici în valoarea cadourilor de a compensa lipsa interacțiunii cu copiii.

Școala acasă permite părinților care doresc să se sacrifice pentru copiii lor să facă acest sacrificiu fără jumătăți de măsură, cu dedicare totală și fără a mai adăuga mâhnire peste mâhnire din pricina sistemului educațional nereformat, anacronic și retrograd. Mi se vor arunca în față câștigătorii la olimpiade internaționale, profesorii cu vocație și dedicare, școlile performante etc. De fapt, toate acestea sunt doar excepții. Școala publică nu este pentru oameni de excepție, ci pentru mase. Vorbesc despre un sistem coerent în care la orice școală te duci, toaletele să fie îngrijite și sub acoperișul școlii, curtea să fie întreținută și fără pericole ascunse, educatorii să fie instruiți, binevoitori și cu vocație, manualele și programele să fie croite pe măsura nevoilor reale ale copiilor, predate la începutul anului școlar, cursurile să se țină întotdeauna între orele planificate etc.

Statul trebuie să încurajeze progresul și în învățământ pe toate căile legale. Concurența este una dintre ele și pentru aceasta statul ar trebui să permită școlilor de stat să intre în concurență cu școlile private și cu școala acasă. Deocamdată, în țările unde s-a permis existența școlii acasă, școala de stat este marele perdant. Statul român știe aceasta și anticipează cu panică autorizarea prin lege a școlii acasă, pentru că nu vor fi sute, ci mii și sute de mii de copii, care vor ieși din sistemul de stat. Părinții își vor face socoteala și vor dori ca, dacă tot plătesc transport, manuale și profesori, să se bucure de roada muncii lor. Părinții vor dori ca, dacă tot fac teme cu copiii acasă, să facă toată școala. Părinții vor dori manuale de calitate și le vor găsi. Vor dori sisteme umane de educare pentru copiii lor și le vor găsi în școala acasă. Vor dori alternative și le vor avea. Vor dori flexibilitate și siguranță și le vor primi. Vor dori profesori consacrați și în pregătire continuă și vor dori să devină ei înșiși așa ceva.

Deja circulă gogorițe despre școala acasă. Vezi, cică s-ar încuraja exploatarea prin muncă a copiilor. Probabil că vor exista situații când familiile sărace, care oricum sunt „încurajate” acum prin varii mijloace să își trimită copiii la școală, vor prefera atunci să se ascundă în spatele unui paravan de acest tip. Totuși școala acasă pe care eu o știu se bucură de manuale, programe, testări, foi matricole și multe alte detalii specifice sistemului obișnuit. Poate că s-ar putea autoriza pentru început doar acest tip de școli. Constatăm beneficiile regimului obligatoriu de școală când privim la rezultatele bacalaureatului la sfârșit de an și la calitatea studenților. În condițiile actuale, facultățile ar trebui să reinstituie examenul de admitere, pentru că liceul nu mai garantează calitate, ci doar diplome. Ce încurajează însă școlile de stat? Furtul și frauda nu au fost eliminate. Violența verbală și fizică încă sunt tolerate. Actul de învățământ este în continuare viciat de incompetență, oboseală, dezinteres și lehamite.

Aud că școala acasă îi împiedică pe copii să socializeze. Desigur, părinții și frații/surorile și alte animale sociale de felul acesta nu se socotesc în ecuația socializării. Trebuie luați în considerare numai educatorii frustrați și cu ifose, pe care nu știi cum să-i mulțumești, colegii care concurează pe viață și pe moarte la prețuirea de către dascăl, colegii lăudăroși, certăreți și bătăuși. Noi suntem persoane sociale, ne simțim bine în grup, zicea D-na Johannis. În care grup, Doamnă? În grupul în care ne simțim bine și suntem bine primiți. Corect. Luăm copiii din fragedă copilărie și-i ducem în junglă să se călească, să-și găsească locul în haită și-i învățăm să nu cedeze ci să-i pună pe toți la punct. Vedeți ce se întâmplă dacă citim prea des TARZAN?

Școala acasă, ne spune un guru al educației, prezintă riscul de a-i îndoctrina, deschide ușa prozelitismului și obscurantismului. Exact așa, școala românească din perioada 1945-1989 n-a făcut nimic din toate acestea. Noroc cu școlile de stat care ne învață copiii să vadă lumina de la Ierusalim și-i îndoctrinează cu toate superstițiile care numai credință creștină nu este. Bine că avem școli de stat care ne îndoctrinează cu concepția A-Teistă despre lume și viață. Fraților, îmi pare că orice școală îndoctrinează. Noi încă nu am cunoscut pe glia aceasta o școală echidistantă, iar școala românească actuală nu se califică pentru acest rol. Să nu ne mai îmbătăm cu apă rece. Orice școală vrea să ne convingă că presupozițiile și teoriile sale sunt cele corecte. Noi zicem că trăim în postmodernism, unde sunt acceptate opiniile divergente, se tolerează diversitatea și se promovează relativismul, dar prin intransigența cu care promovăm un sistem monocolor de învățământ demonstrăm exact contrariul. Cei care dețin cheile știu mai bine decât populația și minoritățile religioase, pentru că ele au fost invocate, ce este mai bine pentru copiii lor. Ni se spune, voi i-ați făcut, dar sunt ai noștri, noi vi-i creștem, noi vi-i educăm, unde „noi” reprezintă clasa politică care încă întreține corupția și plagiatul.

De la d-l Funeriu venire: „Să vezi ce mișto o să verifice educația dată de geniile nedescoperite ale pedagogiei de sufragerie”. Omul este, cum s-ar zice pe ungurește „habăr nixt” (!). Dacă tot există schimburi culturale (vezi, mișto! la d-l Funeriu)… Nu toți părinții sunt genii, dar probabil că la părinți se găsește ceva ce lipsește la profesori: dorința de a-l ajuta pe copilul lor să răzbată, să-și depășească starea, să se adapteze societății. În regim de școală acasă, părintele ia varianta manualului realizat pentru părinte de specialiști, oleacă mai specialiști decât ce se vântură pe la noi, un manual modern și accesibil copilului său, și îl asistă pe copil. Până la urmă tot copilul citește, exersează și este testat și în regim de școală acasă. Părintele îl învață cinstea, nu frauda. Copilul se auto-disciplinează și învață cum să învețe. Nu există presiunea timpului și a colegilor concurenți. El concurează cu sine și se auto-depășește. Pentru mine acestea sunt valori mai importante decât deprinderea de a câștiga întotdeauna, călcând și peste cadavre dacă trebuie. D-l Funeriu ignoră capacitatea părintelui de a depăși obstacolele de dragul copilului său. Se vindeau niște gogoși odată care apreciau învățământul românesc și pentru faptul că, dând copiilor teme pentru acasă, se asigura că și părinții se păstrează informați și pregătiți. Dacă ar fi adevărat, atunci în regim de școală acasă, părinții chiar pun osul la treabă și educarea continuă a generațiilor se poate vedea.

În concluzie, voi faceți ce vreți voi, noi facem ce știm. Nu cred în statul care încearcă pe orice cale să mă îndoctrineze, să mă convingă să cred că numai ce spune el este corect, drept și valoros. Cred în statul care oferă oportunități egale și se asigură în calitate de arbitru de legalitatea concurenței. Indiferent cine ești, dacă ai citit aceste rânduri, nu trebuie să accepți cele spuse aici, ci doar să accepți că le-am scris din inimă, ca părinte care a dorit tot ce era mai bun pentru copiii săi. Decizia de a ieși din sistemul școlar de stat s-a făcut prin consultare cu copiii, care s-au simțit fericiți în regim de școală acasă și nu au mai vrut să iasă din el. Cu siguranță, nu mi-a ieșit chestia cu îndoctrinarea, fapt ce îl poate confirma oricine ne cunoaște cât de cât. Câteva lucruri s-au întâmplat sigur: copiii noștri știu să gândească pentru ei înșiși, știu să învețe, se delectează citind, vorbesc limba engleză la fel de bine ca limba română. A, era să uit, le este greață de meschinărie, fraudă și de corupție. Alo, Statul? Mai schimbați ceva, domnilor! Umblați la esențe!

5 comentarii

Filed under societatea romaneasca

5 responses to “Școala acasă – fals tratat de interes național

  1. Una dintre esente ar fi slabiciunea umana,n-o putem omite dintr-o dezbatere etica.Cred ca ar fi util sa prezinti si consecintele negative ale acestui sistem si adevarul ca orice alegere morala ar trebui sa presupuna minimizarea consecintelor negative si „monitorizarea” lor. Voi ati cantarit lucrurile si ati ales asa. Asta nu inseamna ca noi, toti ceilalti ,suntem meschini,hoti si corupti…

    • statu

      În condițiile legislației actuale, alegerea de a face școala acasă este nebunie curată. Desigur, dacă iei în considerare perspectiva de integrare a absolvenților de liceu în facultățile românești, accederea în funcții publice etc. Ca orice sistem, școala românească îi protejează pe ai ei, buni, răi, așa cum sunt. Există soluții de reintrare în sistem, de cele mai multe ori aflate la limita legalității și la bunăvoința discreționară a funcționarilor publici. Îmi doresc concurență reală, alternative reale și un stat care protejează drepturile cetățenilor săi. Îmi doresc ca sistemul public de învățământ să fie atât de atractiv încât părinții nici rugați să nu-și dea copiii în altă parte. Până atunci, toți părinții care pleacă gâtul docili sub jugul sistemului actual, fără să facă ceva pentru a-l opri, întrețin fabricile de diplome, unde nu se face discriminare reală între hoți și oameni cinstiți, sunt părtași la aceleași păcate. Ministrul învățământului ne învăța să nu mai plătim fondul clasei, cum a făcut dânsul. Alții propun să nu mai plătim excursiile din „săptămâna altfel” (așa am aruncat socializarea pe geam). Sunt părinții care luptă din greu cu sistemul infiltrat în mintea copiilor lor și-i învață să fie cinstiți, deși cu note mai mici. Dar ce faci cu toate umilințele îndurate de la colegi și de la profesori (a se citi „dumnezei”)? Ce faci când copilul tău pierde vremea la școală ascultând un profesor care aiurează la cursuri? Trebuie să recunosc că nu există o soluție simplă. Întotdeauna ne facem niște socoteli, care s-ar putea să nu ne iasă în cele din urmă. De luptat însă trebuie să luptăm câtă vreme mai avem suflare. Atitudinea ciobanului mioritic trebuie să rămână un material de studiu doar pentru literatură și dacă s-ar putea să fie scos și de acolo, că multe nu avem de învățat de la el.

  2. Slabiciunile sistemului public le stim cu totii.Ma gandeam la slabiciunile sistemului HS pe tot parcursul pentru ca exemplul vostru ar fi relevant,avand trei copii foarte diferiti ca si personalitate .Cred ca ar fi constructiv sa spuneti cum ati gestionat punctele slabe.

  3. Reblogged this on Pastor Ciprian Barsan and commented:
    Un articol extrem de interesant!

  4. M-am gandit la evaluarea riscurilor asociate obiectivelor procesului educational din perspectiva profesiei mele,de auditor.Riscurile legate de elev sunt gestionate in mare parte de parinti in ambele sisteme educationale.In privinta riscurilor asociate educatorului,cele mai mari mi se par riscurile legate de boala,somaj,deces.Intr-o alternativa HS ,ar trebui sa fie prevazuta posibilitatea de a intra oricand ,pe parcursul procesului educational,intr-o forma de invatamant public sau privat.